Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ioan Lilă         Publicat în: Ediţia nr. 382 din 17 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 13 - 14
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
13  
  
GÎNDĂCELUL 
  
Este ora unu noaptea şi gîndăcelul meu, negru-albăstrui, iese de sub scanner şi se plimbă pe masă, se urcă pe mouse, este nervos că nu-l las să doarmă; în liniştea nopţii, în care doar stelele troznesc pe cerul senin ca lemnele în sobă, clapele tastaturii răsună ca nişte rafale de mitralieră, iar el nu se poate odihni. Cînd scriu dimineaţa, este vesel, ba chiar îi place să mă urmărească. Stă nemişcat cîte zece minute, măsură de timp care s-ar putea să fie enormă pentru ritmul lui biologic. Chiar, nu m-am gîndit niciodată la viaţa prietenului meu. Cîte zile şi nopţi trăieşte el? De cîteva sîntem prieteni nedespărţiţi. Iese la iveală, mi se urcă pe mînă, mă analizează chimic, mă urmăreşte cum scriu, apoi se retrage în ascunzătoarea lui.  
  
Ce fel de insectă o fi?! Habar nu am, dar nici nu contează. Este gîndăcelul meu, cu care îmi petrec nopţile la masa de scris. Sînt burlac de vreo patru ani, am făcut vreo două revelioane prin Grecia, unul acasă, singur, şi ultimul cu două fete, pe care le-am agăţat la un magazin, dacă nu cumva m-au agăţat ele pe mine. Erau două fete drăguţe din Chişinău, îi povestesc eu gîndăcelului meu, care au rîs în hohote cînd le-am spus că le-am plătit ca să petrecem revelionul împreună. 
  
“Şi noi cari am criezut că vriei sî ni rieguliezi ... ” 
  
Da, mă gîndisem şi eu la varianta asta, dar Olia, micuţă şi zîmbăreaţă, avea un chip de îngeraş blond şi nostim, cu sînii ei ca două mere necoapte şi cu picioarele ei lungi şi frumoase, iar cealaltă, Oxana, o brunetă cu trup de manechin, părea a fi o păpuşă din zahăr, cu ochii mari, parcă mereu miraţi, şi cu nişte dinţişori de iepuraş, căreia îi jucau sînii de puştoaică cu sălbăticie pe sub bluza transparentă. Care dintre ele era mai senzuală?  
  
Le-am explicat, cît mai confuz cu putinţă, că prezenţa lor îmi este mai preţioasă decît orice altceva, dar, dacă mai vor bani, o să facem sex după sărbători.  
  
Nu le-am mai văzut niciodată. Poate nici nu mai îmi doream să le întîlnesc, pentru că ele îmi creaseră senzaţia de familie. Nu am fost singur la cumpăna dintre ani, m-am sărutat cu ele, ca şi cum ar fi fost surorile mele, pe obraji, ne-am urat noroc şi fericire, Oxana a şi lăcrimat, cu gîndul la fetiţa ei, pe care o creştea maică-sa, pe undeva printr-un sat de lîngă Chişinău.  
  
Uneori, singurătatea este benefică, pentru că îţi dă răgazul să te gîndeşti la tine însuţi. E drept că în acei ani nici nu întîlnisem o femeie pe gustul meu. Care era gustul meu? Expresie tîmpită. Aşa ceva nu există! Într-o bună zi, mă gîndeam, o s-o întîlnesc pe fata aceea minunată, despre care ştiu deja totul, o s-o zăresc cu coada ochiului şi o s-o recunosc. După ce semne o s-o recunosc? Nu-mi bat eu capul cu acest amănunt. Ea va fi, nu am cum să mă înşel, i-am memorat ochii. Îi am întipăriţi în adîncul fiinţei mele, privirile ei sînt, de ani de zile, privirile mele. Văd lumea cu ochii ei, simt cu simţurile ei, gîndesc cu mintea ei.  
  
Ce-ar zice Licurişca, mă gîndeam, dacă mi-ar citi gîndurile?! Am avut o discuţie cu ea despre acest subiect şi ea mi-a zis: “Bineînţeles că ştiu despre ce vorbeşti. Despre fata ta. Ai răbdare, toate la timpul lor!” Da, încă nu venise “timpul ăla!” Ştiam că ne căutăm unul pe celălalt, orbecăind prin viaţă ca printr-un tunel, poate chiar atingîndu-ne cîteodată, simţind o cutremurare dar, neînţelegînd-o, ne continuăm căutarea pe pipăite, ca orbii.  
  
Mi-am pus la fereastra dinspre drum o perdea improvizată dintr-un cearceaf, ca să nu mă deranjeze lumina zilei cînd scriu la computer. Cînd vreau să văd ce maşină se hurducăie peste pod, ridic perdeaua ... Şi ce perdea ar trebui “să ridic”, ca să văd realitatea în care este ancorată viaţa mea?! Chiar sînt toate lucrurile aşa cum le vedem noi?! Tata îmi spunea adesea că lucrurile nu sînt niciodată cum par. “Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul!” Aş putea să parafrazez şi să spun: “Nu se măsoară cu iardul, coada a lu' leopardul!” În limba romînă, pentru o rimă ne compromitem puterea de înţelegere superioară a cauzelor şi ne găsim scuze degradante, care ne pierd. Pentru formă, sacrificăm fondul. Dar, despre asta, mai încolo!  
  
Mă gîndesc că am avut în sufletul meu o nelinişte care m-a făcut să nu pricep tîlcul cuvintelor tatălui meu, sau puterea mea de pătrundere, în densitatea sensurilor frazei, nu era încă destul de subtilă pentru a simţi dincolo de metaforă?! Computerul, în timp ce scriu, îmi dă un mesaj: “It's never too late to learn to play the piano.” Să înveţi, să ştii, să înţelegi, să oftezi, să speri, să visezi, să te lamentezi ... Aici este punctul critic!  
  
În seara asta am fost la o nuntă, din întîmplare.  
  
M-am dus să cumpăr două kilograme de zahăr, ca să facem dulceaţă de mure.  
  
La bar era nuntă mare. Un ginere ca bradul, bărbat tînăr şi puternic şi o mireasă frumoasă, delicată, cu rochie albă, fericită, brunetă, cu zulufi în jurul frunţii ... care dansa înconjurată de cîteva prietene, în timp ce bărbaţii o priveau de pe margine, cu admiraţie!  
  
Lăutarii, doi blonzi pasionaţi de muzică, unul cu acordeonul şi cu vocea şi celălalt cu o orgă electronică, creau atmosfera specifică petrecerilor şi, mă gîndesc că, dacă lui Beethoven nu i-ar fi plăcut acel univers alcătuit din opt note muzicale, din care prima, do, se repetă, şi nu ar fi stat în faţa clapelor, umanitatea ar fi fost lipsită de Simfonia destinului. Entuziasmul muzicanţilor şi pasiunea cu care nuntaşele băteau mărunt ritmul pe loc, răsucindu-se din şale cu voluptate şi pasiune, tremurîndu-şi umerii şi împingîndu-şi sînii în faţă, ţipetele de extaz, chiotele şi chicotele, creionau un tablou specific sfîrşitului de secol, care s-a cramponat, poate in extremis, pentru că altă soluţie nu se întrevede la orizont, de globalizarea şi mondializarea planetei.  
  
Chiar, mi-am zis, noi, pămîntenii, cînd ne gîndim la marţieni, nu-i putem concepe ca pe nişte omuleţi cînd verzi, cînd albaştri, cînd scunzi, cînd uriaşi, vorbind limbi diferenţiate de graniţe imaginare şi măcinaţi de conflicte interstatale. Dar ce ar zice, în acest caz, marţienii despre noi? Englezi, mozambicani, piei roşii, ţigani, ardeleni, moldoveni, evrei ... fiecare rasă cu cultura ei, cu datini, legende, balade şi ... muzică!  
  
Muzica este un sentiment universal, care nu trebuie tradusă! La fel ca pictura, sculptura şi baletul. Numai scriitorii au probleme de interpretare. Cum am putea traduce în limba engleză următoarele versuri: “Din codru rupi o rămurea, / Ce-i pasă codrului de ea?!” Şi ce ar înţelege marţienii de aici?!  
  
Tipul de la acordeon cînta cu pasiune: 
  
Sînt ca nuca, măi bărbate, 
  
Şi cu şolduri late ...  
  
Cînd rîvneşti la miezul meu, 
  
Ia-mă pe la spate ...  
  
Lume, lume,  
  
Cînd sus şi cînd jos, 
  
Pentru că viaţa e bună, 
  
De eşti bucuros! 
  
Mi-am luat o bere. Pe etichetă scria că poţi cîştiga o Dacia şi mi-am amintit etimologia cuvîntului “Dacia”, de care se cramponează cîţiva inşi, care vor să pună căruţa înaintea boilor. Nici dacă e advărat, nu mai merită! Mai are această populaţie, aflată în plină osmoză generatoare de un nou popor, ca un Univers pulsatoriu, un proverb generator de sancţiuni cosmice, irevocabile: “Mortul de la groapă nu se mai dezgroapă!”  
  
Care ar fi raţiunea să ne mai exaltăm de gloria strămoşilor, cînd sîntem îngropaţi în manele isterizante? Ba mie chiar a început să îmi placă “Bîlciul deşertăciunilor”! Orchestra, pe care o admiram de parcă eram la Viena, la operă, ascultînd, ca în adolescenţă, Verdi, interpreta cu pasiune: 
  
Că decît s-o dai la alţii 
  
P-un kil de mălai 
  
Mai bine te duc la groapă 
  
Şi îţi fac halai ...  
  
18 august 2001. Acestea au fost ştirile expres. Se mai zice că vor fi mărite pensiile cu patru virgulă cinci la sută, sau cu patru virgulă unu la sută – după un post de radio independent.  
  
Broaştele orăcăie în apă, da' madam Jorjet e la fîn, cu dom' colonel, care dă cu grebla. “Ia te uită, fă!” răcneşte el, uitîndu-se cu un singur ochi, cu ăla pe care-l mai are, sau cu celălalt, pe care i l-a scos cineva cu tirbuşonul ( da' gurile rele susţin că tot madam Jorjet i l-a scos pînă la urmă!) “Ia te uită, fă, ce de-a mai fîn! Şi zicea unu că nu se face! Fă, da proşti mai sînt! Cînd i-am zis eu: “Ce pofteşti, domnule?!” Că eu sînt direct! “Ce vreai, ce pofteşti, cine eşti, de unde vii, ce problemă ai, în ce direcţie, cum adică, caramba, alohe, ştirocarama, zarovira, pentişpol, răşbelirea ... ” 
  
Da' ce-ai, tataie, te-a bătut soarele la dovleac? 
  
Fă, tu să nu vorbeşti cu mine aşa, că o dată te iau la raşpulicosoroabă! Eu cînd zic o vorbă, să ştii de la mine că aşa e! Eu nu zic de două ori. Eu ştiu una şi bună! 
  
Taci dracu, tataie, că te rîde curcile! 
  
Curcile te rîde pe tine, fă! Mie să nu-mi zici că una, că alta, că eu odată te iau la întrebări: Ce eşti, ce vreai, ce doreşti, ce pofteşti, de unde vii, cînd pleci, du-te sănătos, că cu mine nu-ţi merge aşa, fă! 
  
Da' ce-ai, tataie, te-a lovit soarele cu leuca în cap?! 
  
Pe punte s-au adunat cîteva femei. 
  
Madam Jorjet strigă de pe deal: 
  
Fă, Lenuţo, a venit bărbatu-tău, fă ? 
  
Da' ce-ai cu el? 
  
Mi-a promis că mă ajută la fîn. Să vie şi el cu căruţa ...  
  
Dom' colonel se sprijină în greblă şi zice: 
  
Văzuşi, fă, Lenuţo. ce de mai fîn am făcut? Cînd vă ziceam eu, ce ziceaţi voi, ai? Eu fac fîn, domnule! Cînd o veni iarna, ce faci, iei pătura şi pleci prin sat, la cerşit?! Rage vaca de foame în grajd ... Şi zicea unii că una, că alta ...  
  
Madam Jorjet se trînteşte la umbră. 
  
Taci dracu, tataie, că te rîde şi curcile! 
  
Dom' colonel aruncă grebla şi se enervează. 
  
Nu cu tine vorbeam, domnule! Ia spune-mi tu mie ce vreai, ce pofteşti, cu ce ocazie, de cînd pînă cînd ...  
  
Intru în casă şi dau radioul mai tare. Mă izolez de lumea de afară. Muzica mă ajută să mă concentrez. Mă tot gîndesc la Magdalena. Cînd am auzit-o pentru prima oară cîntînd Wagner, am încremenit. Ce forţă, ce voce de soprană ... eram puşti, nu aveam nici şaptesprezece ani, dar eram pasionat de operă. Ani de zile, seară de seară, m-am dus la Opera Romînă, de pe la şase ani. Unchiul meu, fratele mamei mele, Stănică, lucra acolo, era maşinist. În pauze, cînd schimbau decorurile, umblam prin culise, intram prin cabinele tenorilor şi sopranelor, le priveam pe balerine cum se transformau din femei obişnuite în lebede graţioase, ştiam toate spectacolele, ariile din operele lui Verdi, dar Wagner nu mai ascultasem niciodată. De aceea, cînd am auzit-o pe Magdalena, m-am îndrăgostit de ea ca un nebun.  
  
Am început să ne iubim cu pasiune, făceam dragoste şi discutam la nesfîrşit nopţi întregi, mai ales eu îi povesteam toate romanele citite de mine, îi citeam poeziile pe care le scriam, mă pregăteam să scriu romane, observam cu atenţie totul, îmi notam în minte mii de amănunte, iar ea mă asculta atentă şi îmi spunea că sînt frumos ca un actor şi că aş putea, dacă aş vrea, să ajung şi eu tenor, pentru că aveam o voce gravă, uşor de modelat, dar pentru mine scrisul era adevărata pasiune, nimic altceva nu mă preocupa, poetul Radu Boureanu mă debutase în Viaţa romînească şi îmi scrisese pe un volum de poezii de-al lui, “Golful sîngelui”, pe care îl găsisem într-un anticariat, o dedicaţie care m-a emoţionat: “Porneşte din acest golf şi vei ieşi în larg!”  
  
Nu mai am cartea, nu ştiu ce s-a întîmplat cu ea, dar dedicaţia mi-a rămas în suflet.  
  
Toată iarna şi vara următoare le-am petrecut împreună, Magdalena venea dimineaţa, la şapte, şi mă lua la ştrand, închiriam o barcă şi ne pierdeam printre trestii şi nuferi, unde, nevăzuţi de nimeni, făceam dragoste la nesfîrşit. Dar, spre toamnă, Magdalena a plecat la un festival internaţional de canto, pe care l-a cîştigat, şi nu s-a mai întors.  
  
Nu mi-a scris niciodată, n-a mai dat nici un semn, am regretat-o, dar eram tînăr şi alte femei au intrat în viaţa mea, pline de pasiune şi dăruindu-mi-se cu voluptate. Amintirile îmi vin în minte fără nici o logică. Prin anii şaptezeci şi trei veneam pe jos dinspre piaţa Domenii şi mă duceam la Uniunea Scriitorilor, care era pe Kiselleff.  
  
Cumpărasem cîteva napolitane, pentru că îmi era foame, şi mai aveam doar una cînd am ajuns în dreptul leagănului de copii. Nu ştiu de ce, dar m-am oprit să mă uit la micuţii care nu aveau părinţi.  
  
Erau doar cîţiva în curte şi o educatoare grasă, îmbrăcată cu un halat albastru, îi supraveghea.  
  
O fetiţă de vreo doi-trei ani, cu un ursuleţ în braţe, m-a văzut şi s-a apropiat de gard. Vai, ce ochi avea! În clipa aia m-am gîndit că nu o să-i uit niciodată şi poate, cine ştie, într-o zi, peste cîţiva ani, o s-o zăresc pe stradă pe fetiţa aceea, şi ani de zile chiar am căutat-o, pînă cînd m-am lăsat cuprins de grijile zilelor şi am uitat-o, dar undeva, în adîncul memoriei mele, privirile ei mi s-au întipărit pentru totdeauna. Era slăbuţă, firavă, cu genunchii mari, strîngea la piept un ursuleţ şi avea o lopăţică de plastic, galbenă. Observasem că nu se juca cu ceilalţi copii, nu zicea nimic, mă privea doar şi, cînd i-am întins napolitana, a luat-o cu un gest automat, fără să-şi dezlipească privirile de pe mine. Educatoarea a văzut-o la gard şi a venit s-o ia. “E ora de culcare!” mi-a explicat ea. “Mulţumim pentru napolitană!” O ţinea de mîna dreaptă şi aproape că o tîra după ea, pentru că fetiţa a rămas cu privirile la mine pînă au trecut dincolo de stejarul uriaş şi au dispărut după colţul clădirii.  
  
Cînd am trecut iar, în altă zi, pe lîngă leagănul de copii, m-am oprit la gard, ca s-o zăresc pe fetiţa aceea, pentru că ceva mă atrăgea la ea, însă nu am mai văzut-o niciodată, iar peste cîţiva ani Uniunea Scriitorilor şi-a mutat sediul pe Calea Victoriei şi n-am mai avut drum pe lîngă Arcul de Triumf, mai ales că mă mutasem în Beller, unde îmi cumpărasem un apartament cu cinci camere, pe care i l-am vîndut, împreună cu fosta mea nevastă, lui Răulică. Nu voiam să se bată cu frate-său, cu junele Ionuţ, pe apartament, şi mă simţisem dator să fac acest lucru, pentru că îl crescusem vreo douăzeci de ani şi nu voiam să fac diferenţe între el şi copiii mei.  
  
Ce-a înţeles el din gestul meu? Probabil că nimic! Ce, eram taică-su, să mă iubească?! Nu m-au iubit propriii mei copii şi cred că din acelaşi motiv: ce, eram tatăl lor, ca să mă iubească? Eu eram doar idiotul ăla pe care l-a păcălit excroaca aia de grăsană, care probabil că le spusese adevărul: “Nu-i tatăl vostru, hai să-l prostim, dă-l dracului!” Dacă aşa aţi pornit voi în viaţă, copilaşii mămicuţei, să vedem cum va fi viaţa voastră în viitor! Neveste ca mămiţica voastră se vor găsi şi pentru voi şi în cazul ăsta nu veţi fi iubiţi niciodată, de nimeni! Dar să dea Dumnezeu să nu vi se întîmple aşa ceva! Dar asta va depinde de cît de tare vă iubiţi voi pe voi înşivă. Eu nu vă urăsc, îmi sînteţi indiferenţi, sînteţi nişte străini pentru mine, cu toate că îmi purtaţi numele. Nu credeţi că ar fi cazul să vi-l schimbaţi? Şi mă miram eu de ce nu vă iubea nimeni din rudele mele, nici Lică, nici Dia şi nici măcar Măriuţa din Sîrbeşti, mătuşa mea, soţia unchiului Miron. Dar nici măcar nu trebuia să vă pomenesc aici. Nu ştiu de ce am făcut-o. Probabil că am nevoie să-mi amintesc de toate aceste amănunte mizerabile, ca să mă eliberez de ele şi să-mi construiesc o altă viaţă, bazată pe iubire adevărată, nu pe cinism!  
  
14 
  
WHITE HOURSE 
  
De cîte ori trebuie să mă duc la Bucureşti, după ce îmi termin treburile intru la barul din Beller, ca să beau o bere. Cu ani în urmă, cînd mai locuiam în Bucureşti, aveam o grămadă de prieteni, dar nimic nu durează o veşnicie. Dan, Sami, doctorul Amar, Andrei, şi cîteva fete, cu care îmi făcea plăcere să petrec în cîte o seară. Atmosfera este fascinantă! Cu Raoul, care serveşte la bar, sînt prieten.  
  
Conduc maşina spre Bucureşti şi ard de nerăbdare să trec şi pe la o bere. Dacă am noroc, poate găsesc şi vreo fată liberă, cu care să-mi petrec noaptea. 
  
Şoseaua este aglomerată, se conduce bară la bară chiar şi pe autostradă, dar eu nu mă grăbesc niciodată, pentru că îmi place să şofez şi chiar mă relaxez la un drum mai lung. Conduc şi mă gîndesc la ale mele.  
  
Am cîteva lucruri de făcut în Bucureşti. Să trec pe la Uniune şi pe la Centrul de librării, să intru la librăria Sadoveanu, pe Magheru, ca să văd dacă mi s-au vîndut cărţile şi să discut cu doamna Georgeta Munteanu, şefa. De cîţi ani lucrează ea acolo? Doamne, de cînd eram tînăr. Cînd îmi apărea un roman şi mă prindea în librărie, începea să strige: “Fetelor, a venit scriitorul. Cine vrea autografe ... ” Şi cititorii pasionaţi, mulţi dintre ei deja cu romanul meu în mînă, mă înconjurau să le dau autografe ... Odată mi s-a întîmplat ceva foarte ciudat. O doamnă stilată, fină, delicată, îmbrăcată toată în mov, mi-a întins cartea, mi-a spus că este doctor, i-am scris ceva şi, cînd i-am înapoiat-o, mi-a luat mîna şi mi-a sărutat-o. M-am emoţionat. “Vai, ce faceţi, doamnă?!” “Nu merit eu să-i sărut mîna unui scriitor?! V-am citit toate romanele. .. şi parcă ar fi scrise pentru sufletul meu!”  
  
M-am topit de emoţie. În ziua aia am mers pe jos vreo trei ore, la întîmplare, privindu-i pe oameni şi gîndindu-mă: oare cîţi dintre ei mi-au citit o carte şi cum anume le-a influenţat viaţa?  
  
Am mai avut o întîmplare care m-a marcat, făcîndu-mă să înţeleg că oamenii care mă citesc se aşteaptă să le mîngîi sufletele şi să-i fac să se regăsească pe ei înşişi în personajele mele imaginare. Adevărul e că uneori realitatea întrece imaginaţia creatoare a scriitorului. Chiar am scris fraza asta, în “Informaţia”, prin anii optzeci.  
  
Al. Clenciu mi-a făcut o caricatură iar sub ea am scris eu cu mîna (şi s-a reprodus textul cu semnătura mea) fraza de mai sus. Aveam un fel de ciudă pe mine însumi că-mi forţasem apariţia unui roman aproape respins de cenzura vremii, dînd o declaraţie la Ministerul Culturii în care susţineam că nimic din ceea ce scriam eu în acel roman nu era real în societatea noastră de dinaintea revoluţiei din optzeci şi nouă, dar că scriitorul are menirea să tragă un semnal de alarmă, pentru ca astfel de fapte să nu se întîmple. Fapte ca cele descrise în romanul meu. 
  
Şi acum, întîmplarea: în urmă cu cîteva luni ... cîţi ani au trecut de la revoluţie?! – m-am dus la un ciclop cu maşina. Unul mare din Bucureşti, important, în Militari. A venit un maistru, mi-a luat maşina şi talonul m-a rugat să aştept, că se ocupă el.  
  
Nu aveam voie să intru în hala unde se reparau. M-am dus în sala de aşteptare şi am deschis un ziar, ca să treacă timpul mai repede. După vreo douăzeci de minute, a venit maistrul şi m-a condus la maşină. O scosese în parcare. Mi-a dat talonul.  
  
Bine, m-am mirat, dar eu nu plătesc reparaţia?  
  
Nu, a zis maistrul. V-am citit toate cărţile, domnu' scriitor. Cel puţin atîta să fac şi eu pentru dumneavoastră, ca să vă răsplătesc. V-am recunoscut, pentru că sînteţi neschimbat, ca în pozele de pe coperţile romanelor ...  
  
Altădată, veneam cu trenul de la Brăila şi, în compartiment cu mine mai erau vreo patru tineri ingineri, care discutau cu pasiune despre personajele dintr-un roman de-al meu, ca despre nişte persoane reale. Nu m-am putut abţine şi le-am spus că eu sînt autorul. N-am mai scăpat de ei pînă la Bucureşti.  
  
M-a pufnit rîsul. Uite ce gînduri îmi trec mie prin minte. Ajunsesem deja la Otopeni şi trebuia să mă concentrez. Intrarea în Bucureşti este obositor de aglomerată. Mai mult trebuia să frînez, decît să accelerez.  
  
După ce mi-am terminat treburile, spre seară, m-am întîlnit cu Rodica. E tare drăguţă şi îmi face plăcere să discut cu ea. Fata, bărbatul, serviciul, gătitul, maică-sa ... subiecte cu duiumul. Rodica are umor şi e veselă. O femeie ca ea este fericită! 
  
Cînd ne-am despărţit, i-am spus că mă duc să beau o bere. Să ai noroc, mi-a spus ea. Noroc la ce, la bere?! 
  
Barul era plin. Abia mi-am găsit un loc în picioare. Sami era acolo. De cînd nu ne mai văzuserăm? Sami, facem chef. Stai aşa, că am văzut-o pe una ... S-o întreb de fete. Luăm două şi batem toate barurile şi discotecile în noaptea asta ...  
  
Tipa mi-a spus că are două prietene pentru noi. Fete bune. Le sună ea şi le cheamă. 
  
M-am întors la Sami. De mult timp mă bătea la cap să-mi fac o fabrică de pîine, că îmi aduce el cuptor din Turcia, unde are prieteni. Sami este irakian, dar vorbeşte perfect romîneşte. Şi este un prieten adevărat. Acum vin gagicile, ai răbdare, Sami. 
  
Din cînd în cînd ocoleam barul, amplasat în mijlocul localului, şi mă duceam la tipa aia. Vin, au zis că vin! Ce vrei, aşteaptă şi tu ... Dar trecuse mai mult de o oră şi îmi pierdusem răbdarea. Plecăm la Vox Maris, da' s-o mai întreb o dată p-asta de fete. Vin sau nu?!  
  
Am pus paharul jos şi m-am strecurat printre clienţii care beau în picioare. Fum, muzică, hărmălaie ... uiţi de toate necazurile şi, pentru o oră, două, scapi de stres.  
  
Cum am ocolit barul, nici n-am făcut doi paşi, că am zărit o fată la bar, cocoţată pe scaunul înalt, din lemn masiv. Era roşcovană, minionă, cu pletele curgîndu-i pe lîngă obraji ... am mai făcut doi paşi şi m-am oprit. Ce-mi atrăsese oare atenţia la ea? Nu mi-am dat seama. M-am întors şi am privit-o iar, mai atent.  
  
M-a văzut şi ea. Avea o privire de genul: “Ce mai vrei şi tu, mă? Lasă-mă să-mi beau berea în pace. Nu am chef de tipi plicticoşi!” Da' puţin mi-a păsat.  
  
M-am apropiat de ea şi m-am prezentat. Mi-a spus şi ea că se numeşte Cristina şi că este începătoare într-ale ziaristicii şi că a venit de la ziar şi e obosită şi vrea să bea o bere şi apoi o să se ducă acasă, să doarmă, că nu mai poate. Am discutat vreo cinci minute.  
  
Uitasem de Sami. Dar a venit el la mine. Mă văzuse cu Cristina şi mi-a spus că pleacă. Îmi pare rău, Sami. Ne vedem mîine.  
  
Prietenul tău e arab?  
  
Da, e un tip ca lumea.  
  
Am luat-o de mînă, am ajutat-o să coboare de pe scaunul înalt şi am plecat cu ea. 
  
Unde mergem? 
  
Să mîncăm, i-am răspuns. Căutăm un local mai liniştit, la Pub e prea mare hărmălaia. 
  
Doamne, ce micuţă era. Şi ce frumoasă. Îmi era teamă să nu mă trezesc din somn şi să-mi dau seama că am visat. Dar nu visam. Am intrat la Ficus, la Andi, unde se mănîncă cea mai bună salată bulgărească din lume. 
  
Am comandat bere şi am început să discutăm. Îi povesteam continuu cîte ceva amuzant şi rîdea în hohote. 
  
La un moment dat, a scos un pix şi a scris ceva pe un şerveţel. 
  
Ce-ai scris acolo? 
  
Cîteva versuri ...  
  
Dă-mi să văd! 
  
Am luat pixul şi am scris şi eu două versuri, sub ale ei. Şi apoi a scris şi ea două versuri, apoi eu ...  
  
Şi deodată am auzit-o exclamînd: 
  
Doamne, scriem la fel ... uită-te la caligrafie. Cine a scris versurile astea? 
  
Iarba şi-a suflecat poalele şi de sub ele 
  
Au zburat porumbei de zăpadă 
  
Peste umbra unei stele 
  
Care se oprise să te vadă 
  
Cu ochii ei de viorele 
  
Şi strălucirea ei de floare 
  
Trecea prin părul tău inele 
  
Pîrîuri repezi de răcoare ...  
  
Nu mai ştiam. Eu, ea?! Amîndoi? Da, eu şi ea!  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PARFUMUL PAPUSILOR DE PORTELAN 13 - 14 / Ioan Lilă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 382, Anul II, 17 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ioan Lilă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Lilă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!