Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Stan Virgil         Publicat în: Ediţia nr. 1113 din 17 ianuarie 2014        Toate Articolele Autorului

Parfum de orhidee - roman, cap. XXI, partea II
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Obosiţi şi transpiraţi, copiii Adrianei sosiră şi ei cu mingea la subţioară pe terasa unde se adunaseră majoritatea oaspeţilor cazaţi în pensiune.  

- Mami, ne este foame, spuse Cristi, feciorul cel mare.  

- Te cred dragul meu după atâta alergătură. Vedeţi, nu doreaţi să mergeţi la munte. Uite cât de frumos este. Nu vă simţiţi bine?  

- Ba da, dar nu ştiam cine este domnul care ne-a adus.  

- Cine să fie? Un coleg de-al meu care dorea şi el să meargă la munte de Paşte şi nu avea cine să-l însoţească. Acum hai să vă arat unde este camera noastră şi să vă spălaţi pe mâini dacă doriţi să mâncaţi ceva. Mai avem sandviciuri până la cină.  

- Binee...  

- În timp ce Adriana şi băieţii intrară în cameră, Sebastian se răsfăţa cu o bere, urmărind cum Oltul îşi purta zestrea de apă tulbure, într-o curgere tumultoasă a puhoaielor învolburate, adunate pe drumul de coborâre din inima munţilor Hăşmaşul Mare, străbătând Depresiunea Ciucului, pe cea a Braşovului, urmând apoi a Făgăraşului, până ce ajungea aici între munţii Coziei, în Defileul Turnu Roşu-Cozia, ca apoi să-şi continue drumul din ce în ce mai mare şi mai larg, pe o distanţă de peste şase sute de kilometri, să se îmbrăţişeze cu Dunărea, ca împreună să se dăruiască mării printr-o încrengătură de braţe.  

Era o zi plăcută de primăvară târzie, când vara cea toridă la câmpie, mai răcoroasă la munte, bătea la porţile anului. Trăia din plin mulţumirea că a părăsit monotonia vieţii din capitală, care cel puţin pentru el se referea doar la orele de curs, grădinărit şi problemele diurne ale întreţinerii casei sale. Aici era scăpat de griji. Simţea prin toţi porii cum este pătruns de fiorul dăruit de natura ce-l înconjura. Ştia că alături, dincolo de pereţii şi uşile vilei, se afla o persoană pe care şi-o dorea să facă parte din viaţa lui viitoare. Nu ştia cum va evolua relaţia lor, însă avea convingerea că s-au întâlnit două inimi, două suflete, care s-au căutat tot timpul şi chiar dacă în această căutare au întâmpinat şi obstacole, erau mulţumite că s-au descoperit.  

A fost trezit din reverie de sosirea Adrianei, schimbată într-o rochiţă din stofă, de culoare maronie şi cu desene geometrice discrete în ţesătură, însoţită de cei doi feciori, cărora reuşise să le astâmpere pentru moment foamea, până la servirea cinei.  

Aflând ce vrea să bea fiecare, Sebastian a plecat spre barul pensiunii să aducă băuturile, sucuri natural din fructe exotice pentru băieţi şi o bere Stella Artois pentru Adriana. Era berea sa preferată şi cum pensiunea era bine aprovizionată, a reuşit să-i îndeplinească această mică plăcere.  

Încărcându-şi fiecare plămânii cu aerul plin de ozon, discutau liniştiţi despre staţiunile Călimăneşti - Căciulata - Cozia şi mai ales despre mănăstirile din zonă. Sebastian le explica băieţilor despre Mănăstirea Cozia, cum a fost ea ridicată de către domnitorul Mircea cel Bătrân şi inaugurată pe 15 mai 1388 de însuşi domnitorul şi cum dea lungul veacurilor a constituit nu numai o fortăreaţă împotriva năvălitorilor de tot felul, sau un lăcaş de cult, ci şi un loc de cultură înălţătoare, o şcoală monahală renumită.  

- Băieţii erau numai ochi şi urechi la ce le povestea nenea Sebastian, colegul mamei lor. Se vedea că este dascăl şi că nu numai matematica este priceput s-o expună pe înţelesul tuturor, ci şi cunoştinţele de geografie sau de istorie. Ei se întrebau cum putea să dăinuie peste şase sute de ani o clădire şi totuşi să arate atât de bine? Aşa aflară că mănăstirea a avut dea lungul timpului să treacă prin mai multe transformări şi cum şi alţi domnitori au contribuit la dotarea ei sau înfrumuseţarea cu picturi noi. Cum le plăceau povestile, se minunau aflând că însăşi mama lui Mihai Viteazu după ce acesta a fost asasinat, s-a călugărit şi la trecerea sa în lumea celor veşnici a fost înmormântată în interiorul mănăstirii, alături de Mircea, domnitor al Ţării Româneşti, căruia i se mai spunea şi Cel Bătrân, cu toate că a murit la doar şaizeci de ani.  

Cei doi copii abia aşteptau să viziteze această ctitorie despre care Sebastian le-a vorbit aşa de frumos şi erau mai ales nedumeriţi când le povestise nenea Sebastian, de ce primul ministru de după revoluţie, Radu Vasile, a hotărât să se întâlnească cu Miron Cosma, conducătorul minerilor grevişti, tocmai în această mănăstire? Aşa au aflat că a rămas scris în istoria postrevoluţionară acea întâlnire din mănăstire ca Pacea de la Cozia din 22-23 decembrie 1999.  

La masa celor patru bucureşteni se lăsă deodată tăcerea. Băieţii erau preocupaţi mai mult de paiul din sonda cu suc, încercând sa se delecteze cu aromele deosebite împrăştiate de aciditatea lichidului ce scânteia în pahare şi le mângâia cu delicateţe simţurile olfactive, iar cei doi oameni maturi, erau ocupaţi fiecare de gândurile lui. Doar privirile tuturor lacome să cuprindă tot ce era mai frumos din peisajul zonei, apa, munţii şi hotelurile ce se profilau mai departe de vilă, se încărcau de impresii noi.  

Doar gândurile lor alergau slobozite de orice constrângere. Li se părea că lipsa cuvintelor transformase împrejurimile acestea fără de seamăn de frumoase, într-o tăcere monumental, spartă doar de foşnetul copacilor şi ciripitul vrăbiilor gureşe ascunse printre ramuri.  

Cuvintele acum se derulau doar în mintea fiecăruia. Ca într-un film mut ce rula în faţa lor, sugerând vorbele ce le-ar fi vrut fiecare să le spună celuilalt. Erau cuvinte aşternute nu pe hârtie de scrisoare, ci rostite pe pagini de vis în derulare al vieţii ce va fi să vină, pagini parfumate, pline de farmec, pline de freamăt, sau pline de iubire. Era sentimentul care le lipsea şi pe care-l aşteptau să-l găsească aici la malul Oltului şi poale de munte, în apropierea sălaşurilor încărcate de istorie şi de smerenie.  

Pentru cei doi cuvintele nu-şi mai aveau rostul. Ar fi distrus orice frumuseţe a gândurilor lor încărcate de dorinţi, de pasiune şi mai ales de nevoia de iubire.  

Cuvintele vor fi rostite atunci când vor încerca să accentueze magia simţămintelor, fiecare gând împletindu-se cu aspiraţiile, visele, dar mai ales cu bucuriile mult aşteptate de la viaţă.  

Până acum au avut în afara dezamăgirilor din partea celui sau celei cărora le-au încredinţat simţămintele, doar deziluzii. Acum simţeau nevoia împlinirilor, al alungării temerilor că din nou pot eşua. Fiecare dorea să aibă încredere în celălalt şi toată speranţa era ca inimile lor să poată vibra pe aceeaşi strună de vioară, acordată de mirajul dorinţelor neîmplinite, aruncate în coşul regretelor, pentru a fi înlocuite cu liniştea conferită de certitudinea că nu va fi dezamăgit din nou.  

Adriana se simţea liniştită şi mulţumită. Îşi aminti că citise undeva nişte versuri ale căror melodie n-o ştia:  

“Sunt doar un fir de lăcrămioară,  

Cântând, mărgăritare îmi pică  

Ţi le dăruiesc, dulce comoară,  

Eu sunt a primăverii fiică!..”  

Poate că era pentru prima dată când simţea că se afla nu la poalele munţilor Cozia, ci la poalele dragostei şi cu paşi încrezători începea să urce spre vârful uneori greu de cucerit, alteori chiar imposibil. Dragostea era cea dătătoare de lumină, de încredere şi mai ales de dorinţe. Numai din iubire poţi să guşti dulceaţa fericirii, dar ca s-o poţi gusta, trebuie mai întâi să găseşti acel loc în care să însămânţezi sămânţa iubirii, care stropită zilnic cu pasiune, să răsară, să se dezvolte şi să crească mare şi frumoasă. Cel care n-a iubit niciodată, nu poate spune că a trăit cu adevărat vreodată.  

Sebastian acum era conştient de faptul că dacă iubeşti pe cineva căruia nu-i spui ce sentimente ai pentru el, acela s-ar putea să treacă nepăsător pe lângă tine fără să-ţi cunoască idealurile, fără să-ţi simtă trăirile. Pentru el era un exemplu viu Minodora, care dacă nu-şi recunoştea dragostea faţă de el, niciodată nu ar fi aflat adevărul despre aceasta, chiar dacăGeorgeta prin bunăvoinţa sa caracteristică, apucase să-i spună.  

De data aceasta el era în postura de a-şi mărturisi iubirea în faţa Adrianei şi îi venea tare greu s-o facă. I se părea penibil ca la vârsta lui să mai rostească declaraţii de dragoste unei femei, ca un adolescent. Privind-o, putea citi în strălucirea ochilor ei că şi ea trăieşte aceleaşi sentimente pentru el, aşa că misiunea îi va fi mai uşoară. Şi totuşi cum va proceda? Cum are să-i spună tot ce-l mistuie şi tot ce simte pentru ea?  

Băieţii au plecat în cameră să se uite la televizor făcându-se răcoare pe terasă. Rămaşi singuri cei doi parteneri de excursie, simţeau că între ei există un schimb de energii, că nişte şocuri electrice măresc viteza de circulaţie a sângelui iar motorul principal care era inima, abia dacă mai face faţă ritmului.  

Se priveau intens unul pe celălalt, goliţi de cuvinte. Doar privirile lor străluceau de lumină împrăştiind radiaţii care-iînvăluiau într-o atmosferă de taină.  

Sebastian privind-o în ochi pe Adriana, întinse mâna spre braţul ei, îl mângâie, până ce degetele li se împletiră între ele.  

- Adriana...  

- Ştiu Sebastian ce vrei să-mi spui, nu-i nevoie de cuvinte. Te simt şi te înţeleg în tot ce doreşti să-mi zici. Melodia ce-o cântă cele două inimi ale noastre, este aceeaşi. Nu avem nevoie de versuri să cântăm acelaşi cântec, aşa că tot ce vrei să-mi spui, eu percep ca pe o melodie dulce, uneori liniştită, alteori plină de zbucium, aşa cum sunt toate iubirile celor ce trăiesc unul prin celălalt. Nu simţi dogoarea aceluiaşi jăratec cum ne pârjoleşte sufletul? Trebuie să descoperim acea fântână cu apă fermecată din care band să ne mai potolească din vâlvătaie, pentru că noi nu suntem obişnuiţi cu această intensitate şi lăsându-ne pârjoliţi de la început, nu vom putea mai târziu să ne bucurăm de căldurica care ne-ar conferi-o un şemineu în care ard molcom buturugile bine aşezatede-o mână pricepută,precum sentimentele într-o iubire împărtăşită.  

- Oare şemineul meu din living room să fie cel care ne va mai potoli setea de iubire? răspunse Sebastian privind-o şegalnic.  

- Eu m-am exprimat metaforic, Sebi, comparând şemineul cu o iubire molcomă, aşezată, trainică şi sigură.  

- Şi eu m-am gândit la cum am sta amândoi întinşi comod în fotolii să privim cum sar scânteile din buturugile carbonizate, citind câte o carte, ca doi oameni aşezaţi la casa lor, mulţumiţi de modul cum le decurge viaţa.  

- Of, voi bărbaţii, imediat transformaţi o clipă poetică într-una practică! Aşa sunteţi voi, mai ales matematicienii, totul se rezumă la probleme cu necunoscutele rezolvate.  

- Am vrut să-ţi spun ceva în cuvintele mele simple. Poate înainte reuşeam să transform pledoaria mea în ceva plin de lirism, dar ai spus că ştii ce vreau să-ţi zic şi iată că acum îmi reproşezi că nu trăiesc ca tine momente poetice.  

- Nu dragule, nu asta îţi reproşez, departe de mine gândul, dar noi femeile trebuie întotdeauna să învăluim totul în cuvinte pline de farmec, de mister şi înconjurate de acea aureolă multicoloră ca o auroră boreală întâlnită adeseori în ţările nordice, să dăm vieţii o nuanţă de culoare pastel, plină de speranţă şi nu de deznădejde. Dacă nu am face aşa, nu am mai fi femei. Voi bărbaţii trebuie doar să vă prefaceţi că ne aprobaţi dacă nu reuşiţi să treceţi prin aceste moment de visare ca şi noi.  

- Vezi tu, oricât de dură este viaţa, noi încercăm să-i facem faţă doar visând căva fi şi bine, nu numai rău. Voi vă avântaţiîn ea cu toată forţa s-o înfruntaţi şi să-i face-ţi faţă. Nu vă lăsaţi niciodată doborâţi de greutăţi, de aceea sunteţi bărbaţi, aşa că lasă-mi din când în când câte o clipă de visare fără s-o tulburi cu nicio comparaţie al realităţilor fiecărei zile în parte. Ar dispare farmecul şi poezia vieţii. I-am vedea doar urâţenia, nu şi partea frumoasă.  

- Dacă viaţa va fi bună cu noi şi ne va uni destinele, am să ţin cont de aceste doleanţe fireşti ale tale, pentru că la rândul meu doresc ca liniştea şi pacea să domnească în familia mea.  

- Mă bucur şi-ţi mulţumesc de înţelegere. Dar hai că mi s-a făcut un pic de răcoare şi aş dori să mă retrag în cameră până vom merge la cină, să văd şi ce mai fac năzdrăvanii mei. Poate că drumul şi fotbalul i-a adormit cât timp noi am stat de vorbă şi am contemplat acest peisaj de vis.  

- Desigur. Şi eu vreau să fac un duş să-mi alung dacă se poate oboseala acumulată din cauza celor trei ceasuri de şofat.  

- Bine atunci, mă suni când trebuie să ne pregătim de masă, sau baţi la uşă.  

- Fireşte.  

Sebastian înconjurându-iumerii cu braţul său puternic ca de sportiv în activitate, îşi conduse prietena până în faţa uşii camerei. S-au privit intens în ochi şi fiecare a intrat în camera sa, fără a încerca un sărut, holul fiind circulat de oaspeţii veniţi la munte. Aşa s-a terminat prima parte a zilei de Sâmbăta Mare,a Paştelui. Se vor întâlni din nou la cină şi apoi aproape de miezul nopţii vor merge la sărbătoarea Învierii Domnului.  

Sebastian se trezi din somnul care-l doborâse, obosit de stresul mersului pe şoselele patriei nu întotdeauna cele mai bune din Europa. După cina servită în pensiune a preferat să se întindă pe pat şi să se uite la televizor, însă fără să vrea îl furase somnul. Se uită disperat cât este ceasul. Era trecut de zece noaptea. Ce-o face Adriana? Doarme şi ea sau aşteaptă să plecăm la mănăstire,la slujba de Înviere? Îşi trasepe elrepedepantalonii, îmbrăcă şi o bluză şi ciocăni uşor la uşă. Imediat se auziră paşii Adrianei lipăind pe parchetul fără de covor al camerei.  

- Cine-i? întrebă ea pentru orice eventualitate, fiind convinsă că nu putea fi la acea oră decât Sebastian.  

- Eu sunt, auzi răspunsul lui.  

- Te rog să mă scuzi, m-a furat somnul. În cinci minute sunt gata, îi spuse ea întredeschizând uşa.  

- Nu te grăbi că şi eu am fost în aceeaşi situaţie. Noroc că m-am trezit la timp, răspunse şi el în şoaptă să nu trezească turiştii rămaşi în vilă. Era cât pe acii să ratăm momentul când se dă lumină. Copiii sunt şi ei pregătiţi?  

- Nu vor să meargă. Au stat la televizor până mai târziu şi au spus că preferă să rămână în cameră, aşa că mergem doar noi doi?  

- Da? Nu o să le pară rău?  

- Încă nu sunt obişnuiţi cu asemenea evenimente, chiar dacă se face religia în şcoală, iar Dan este prea mic să înţeleagă ceva.  

- Bine, atunci merg să termin cu îmbrăcatul şi te aştept pe terasă.  

- De ce să stai afară? Poate fi răcoare. Când sunt gata, bat eu la uşa ta.  

- Bine atunci.  

Amândoi se retraseră în camere. Sebastian îşi luă din dulap hanoracul matlasat, ştiind că vor asculta slujba din curtea mănăstirii, nu avea cum să mai poată intra în interior la acea oră şi apoi afară era aerul curat. Nu suporta prea bine mirosul de lumânare şi mai ales pe cel de tămâie. Simţea cum se sufocă.  

Îşi încălţă bocancii de munte. Prefera să fie mai precaut. Rămânea doar să-şi tragă hanoracul pe el şi s-o întâmpine pe Adriana.  

Deschise fereastra şi privi afară. Natura întreagă dormea tulburată doar de zgomotul curgerii Oltului. Era linişte şi pace între munţi. Parcă era liniştea şi pacea din pântecul unei mame gravide care-şi aştepta pruncul să iasă la lumină. Se aplecă peste pervazul ferestrei şi îşi aprinse o ţigară. Nelipsita sa ţigară Camel. Trase cu putere şi inspiră adâncfumul ţigării,apoi cu putere îl împrăştieîn natura pură de afară. Imediat simţi în nări mirosul de tutun, gândindu-se fără să vrea la poluare şi recomandările de pe pachetele de ţigări.  

Privea cerul şi cu ochii închişi, asculta murmurul din adâncurile Oltului. Încerca să-i desluşească cântecul care-l cheama, stârnindu-i fiori în trup şi suflet. Cânt de bucurie, vestind trezirea la viaţă. La aşteptarea peste câteva clipe a Adrianei lângă el, să-i simtă căldura trupului şi mai ales, mireasma sărutului ca pe o altfel de Sfântă Împărtăşanie, una laică a doi mireni care se iubesc.  

Spre surprinderea sa, cerul din noaptea de Înviere, acolo în defileul dintre munţi, era unul senin. Milioane de stele clipeau şăgalnice pe bolta cerească. Între ele, astrul nopţii îmbracă totul într-o lumină palidă, făcând cu ochiul privitorilor nocturni.  

Auzi un ciocănit discret şi în pragul uşii apăru Adriana. Era îmbrăcată ca pentru urcarea pe munte.  

- Deci are experienţă în acest domeniu, constată imediat Sebastian surprins de faptul că ea a intrat fără să aştepte să i se deschidă, ca şi când acest lucru ar fi fost ceva normal.  

- Eşti gata? întrebă ea. Aşa arată camera ta? Este frumoasă. Diferă doar mobila şi lipseşte patul pliant al lui Cristian.  

Sebastian se apropie de ea şi îi înconjură mijlocul cu braţele. Lipindu-i corpul de pântecele sale fu învăluit de un miros suav binecunoscut lui. Nu ştia pe moment ce putea fi. Se lumină pricepând cu ce se asemăna mirosul pe care-l degaja corpul Adrianei. Era un parfum de orhidee asemănător cu cel împrăştiat de regina florilor sale,ce trona pe masa ovală din living. O privi insistent în ochi şi o întrebă:  

- Ştii a ce miroşi?  

- A spray.  

- Da, dar a ce miroase spray-ul tău.  

- Ceva floral bănuiesc. Este un miros dulceag, aşa cum îmi place mie.  

- Miroşi a parfum de orhidee.  

- Da? Nu ştiam. L-ai asociat cu parfumul de orhidee ştiindu-l pe cel degajat de floarea ta de care-mi povesteai?  

- Da. Mai ţii minte că am de recuperat nişte promisiuni de la tine?  

- Nu mai reţin, care promisiuni ar putea fi? şopti Adriana, complice parcă la întrebarea lui. În ce mă rog ar consta aceste promisiuni?  

- Uite în ce, mai spuse Sebastian care o atrase iarăşi spre el şi pentru prima dată amândoi îşi dăruiră un sărut pasional, un sărut care spunea ce simte fiecare pentru partenerul în braţele căruia se afla, deoarece şi Adriana îl strângea în braţe pe Sebastian. Începură să răzbune toate frustrările din perioada când viaţa lor sentimentală era deteriorată, alterată, de toate neînţelegerile din cuplurile din trecut.  

- Sebastian, este bine ce facem? Mergem doar la Înviere. Când m-am spovedit am recunoscut în faţa preotului că am fost femeie cuminte şi nu am păcătuit nici măcar cu gândul, dar cu fapta...  

- Atunci este bine, fiind absolvită de toate păcatele ce vor urma, că ele nu-s făcute cu intenţia de a păcătui, ci de a dărui iubire şi cum Iisus Hristos a fost un iubitor de oameni, va trece cu vederea sentimentele noastre curate.  

- Sebi, şopti ea, nu este o blasfemie să luăm în derâdere cele sfinte?  

- Dar noi nu le luăm draga mea în derâdere. Noi ne spovedim unul altuia şi ne dăm şi împărtăşania de care simţim că avem nevoie.  

- Of! Eşti un necredincios. Hai să plecăm că altfel nu mai prindem măcar să luăm lumină, dar ceva din sfânta slujbă.  

- Gata, putem pleca, dar tot mai merit şi ultimul pupic promis la telefonul de ieri.  

- Oo, răule! Nu mai scap de tine. Amândoi se sărutară la fel de pasional ca şi prima dată. Sebastian ar fi fost în stare să renunţe la slujba de Înviere, numai să rămână în braţe cu iubirea vieţii sale. Simţea că inima va face explozie şi-i va sparge coşul pieptului, rostogolindu-se în Olt.  

Adriana mai raţională, se desprinse din îmbrăţişarea furtunoasă a bărbatului şi porni spre uşă, părăsind camera, urmată şi de Sebastian. În câteva minute umblau cu Opel ul prin faţa mănăstirii Cozia să găsească unde să-l parcheze. Nu mai era un metru de spaţiu de parcare, aşa de multă lume sosise la Înviere. O lăsă pe Adriana în poarta mănăstirii şi el plecă mai amonte să descopere totuşi un loc unde să-şi scoată maşina de pe carosabil.  

În sfârşit reuşi şi se îndreptă spre lăcaş, gândindu-se la faptul că acel moment de care îi era atâta teamă şi jenă, apropierea de Adriana ca să o sărute, s-a consumat fără niciun impediment, ca ceva firesc, ca şi cum s-ar fi întâmplat între ei acest lucru, de zeci de ori. Zâmbea singur iar privirea îi fu atrasă de o străfulgerare. Vrea să plouă cumva? Nu, era doar o stea căzătoare cu scânteieri galbene, care îşi înfipse strălucirea în stânca munţilor, stingându-se pentru totdeauna.  

O fi murit cineva, cum se spune în bătrâni, îşi zise Sebastian. Aşa-i în viaţă, unul moare şi iată că altul înviază peste câtva timp, dând lumii de veste că are cineveghea asupra destinelor lor. Oare peste destinele noastre cine va veghea? Cum ne va fi scris să ni se întâmple? Vom cunoaşte cu adevărat fericirea după care tânjeşte fiecare muritor de rând? Să sperăm că aşa va fi, încheie el monologul cu eul său, mai optimist.  

Ajunse lângă Adriana care-l aştepta înfrigurată. Chiar dacă era o noapte senină, plină cu stele, aşa cum rar poţi vedea pe cerul Bucureştiului, era un pic de răcoare, ceva normal pentru zona de munte.  

- Te-ai descurcat, ai găsit unde să laşi maşina?  

- Dacă sunt lângă tine, este firesc, răspunse el.  

- Nu fi rău! Eram doar îngrijorată că cine ştie pe unde ajungi cu ea până găseşti unde s-o laşi în siguranţă.  

- Am lăsat-o în parcarea de la chiliile călugărilor.  

- Bine atunci, hai să mergem măcar să prindem şi noi ceva din sfânta slujbă.  

Se auzeau prin difuzoarele instalate în jurul mănăstirii corul cântând şi prin toţi porii simţeai cum ceva supranatural se strecoară în corpul tău. Fără sa vrei acea muzică divină te transporta într-o altă dimensiune a timpului, una mistică la care eşti participant de voie.  

Adriana îl luă de braţ pe Sebastian privindu-l în ochi să descopere dacă şi el trece prin acelaşi moment pătrunzător. Îl văzu liniştit şi prin aceasta înţelese că oricât de departe ar fi fost de credinţele creştine, când o asemenea muzică te învălui în misterele sale, nu poţi decât să devii prizonierul acelor tainice mistificări ale realităţii învăluindu-te într-o aureolă a misterului.  

Au ascultat în linişte întreaga slujbă până ce soborul de preoţi a părăsit lăcaşul ieşind în uşa mănăstirii, apoi cu lumânări mari în mână, cântând texte specifice acestei ocazii au început să dea roată mănăstirii urmaţi de toţi participanţii la sfânta slujbă.  

A urmat invitaţia: „Veniţi de luaţi lumină”, când s-a produs o adevărată busculadă. Cei doi profesori au aşteptat ca prin dreptul lor să treacă vreun participant la slujbă care a luat deja lumină, apoi şi-au aprins şi ei lumânările şi s-au îndreptat spre locul de parcare unde Sebastian lăsase Opel ul.  

Ajunşi la pensiune, Adriana i-a propus lui Sebastian să lase la el în cameră lumânările aprinse, până se vor consuma complet, să nu trezească băieţii. Îi şopti la ureche de parcă ar fi auzit-o cineva,că vrea să-i facă o surpriză.  

- Desigur că putem să le lăsăm şi deschidem fereastra să nu facă fum. Hai, surprinde-mă, dar cu ce?  

- Nu fac miros, au cearăde calitate. M-am gândit la asta şi am luat ceva special, pentru momente speciale. Lasă că ai să vezi tu imediat, nu te grăbi.  

Aşezându-le pe pervazul ferestrei întredeschise, Adriana fugi în cameră la ea şi veni cu ouă roşii şi cozonac, bineînţeles că unul făcut de ea cum învăţase de la mama sa.  

- Ştii, se spune că trebuie să ciocnim şi să mâncăm mai întâi ouă roşii ca să ne meargă bine tot anul.  

- Draga mea, eu la ora asta aş fi în stare să te mănânc şi pe tine, la câtă foame îmi este şi nu o foame materială, ci unasentimentală.  

A urmat ritualul ciocnitului de ouă, gustarea din cozonacul Adrianei făcut cu nucă, stafide şi cacao, foarte pufos şi aromat, plăcându-i tare mult lui Sebastian.  

- Este foarte bun. Cine te-a învăţat să faci o asemenea bunătate?  

- Acesta-i un cozonac moldovenesc, aşa cum îl făcea mama mea, Dumnezeu s-o odihnească,că mereu îmi spunea când eram codană:  

„Adriana, ia şi învaţă mamă, că nu se ştie peste ce dai în viaţă. De ce să mergi la magazin când poţi să-l faci tu aşa cum îţi place?”  

- Şi avea dreptate mama ta. Nu cred că la supermarket sau la o patiserie găseşti un cozonac aşa de gustos şi frumos crescut.  

- Mulţumesc de laude.  

- Nu-i o laudă ci un adevăr. Nu am mai mâncat vreodată cozonac aşa de bun.  

Adriana îl privea pe Sebastian cum savura gustoasa felie de cozonac.  

- Şi, nu au mai rămas promisiuni de îndeplinit, îl aţâţă ea pe bărbatul din faţa sa.  

- Ar mai fie ele dar...  

- Dar?  

- Eu ştiu dacă aş putea să le primesc! Nu aparţin celor rostite ci mai ales celor dorite a se împlini, ceva legat de osmoza sentimentelor reciproce, de trăirile fiecăruia dintre noi şi mai ales alaşteptărilor din partea celuilalt. Ceva care ar însemna o certitudine a unui viitor comun şi nu într-un plan îndepărtat că nu ar avea rostul tergiversările. Aşa cel puţin simt eu.  

- Mai spune, mie îmi place să te ascult, spuse Adriana, apropiindu-se de Sebastian.  

Acesta îi cuprinse mijlocul cu braţul şi o atrase spre el. Adriana îl privea cu nişte ochi mari în care parcă străluceau mii de diamante. Buzele roşii i se întredeschideau apropiindu-se încet, încet, de cele ale bărbatului. Fiecare secundă şi fiecare milimetru care le despărţea apropierea, era ca un chin, era încărcat de dorinţa impetuoasă, plină de pasiunea încă neconsumată, neslobozită din trupurile lor înfierbântate deatingerea celuilalt. Trupurile lor se contopiră iar gurile lor decontractate de orice oprelişte, se căutau cu asiduitate, gustând, savurând, muşcând, absorbind buzele sau limba celuilalt, dând naştere unui sărut pasional, un sărut erotic cum nu se ştie dacă l-au mai avut vreodată cu un alt partener sau parteneră.  

Exista o comuniune totală între cele două corpuri şi mai ales o comuniune mentală, care coordona fluidul ce alerga de la unul la celălalt contopindu-se. Sebastian ştia destul de bine atât arta sărutului cât mai ales pe cel al seducţiei, aşa că îşi punea la lucru toate cunoştinţele şi experienţele sale în acest domeniu atât de dulce şi de voluptuos.  

Adriana se lăsa alintată de mângâierile şi de sărutările lui, care îi luase în primire atât gâtul cât şi umerii dezgoliţi de mâinile pricepute ale partenerului său în trezirea simţurilor erotice. Ambele corpuri conlucrau perfect în această stare poetică. Bărbatul găsise persoana ideală pentru a-i dărui trăirile extaziate ce i le putea induce prin experienţa sa în domeniul amorului. Se potriveau perfect şi se simţea cum dintre cei doi totuşi Sebastian era mai puternic, aşa cum şi apa este mai puternică decât focul. Ştia să amestece toate simţurile de care dispune corpul omenesc într-o combinaţie celestă, creând o voluptate divină a dragostei ce-i va uni mai târziu. Erau conştienţi de faptul că amândoi îşi doreau acest lucru, numai momentul când se va întâmpla trebuia bine ales ca totul să fie învăluit în acel mister ce-l pot crea doi parteneri care lipsiţi de inhibiţie se dăruiesc unul celuilalt folosindu-şi toată pasiunea acumulată în timp.  

Adriana era convinsă că se apropie acea clipă magică, adevărata împărtăşanie din potirul iubirii, unei iubiri care o pătrunde prin toţi porii. Îşi simţea tremurul emoţiilor cum o străbat din vârful picioarelor, până în creştet şi cum muşchii picioarelor i se încordează, devin tot mai rigizi, mai greu de coordonat.  

Sebastian continuă „asaltul” asupra Adrianei, acoperindu-i cu buzele sale cărnoase, tot ce era descoperit de îmbrăcămintea care începea să pice, una câte una, precum toamna frunzele copacilor. Totul se desfăşura într-o linişte deplină iar camera luminată doar de stelele ce străluceau pe bolta cerească şi de cele două flăcări ale lumânărilor parfumate ce se topeau încet, milimetru cu milimetru, în timp ce tensiunea celor doi iubiţi se accentua pe fiecare minut consumat.  

Erau conştienţi amândoi că se apropia inevitabila întâlnire, când iubirea lor va fi pecetluită de sceptrul domnesc ce va bate la poarta cetăţii, pentru a i se deschide şi cum va fi o întâlnire de pace, poarta se va da larg în lături şi va întâmpina cu entuziasm acest oaspete drag, venit în vizită de uniune şi comuniune a celor doi mireni sortiţi să scrie hrisovul vieţii lor plin de patimă şi dăruire sufletească. Şi dorinţele lor cândva ascunse în străfundul sufletului, acum când această cameră de pensiune, aşezată pe malul drept al Oltului, devenea altarul în care se scria povestea unei noi iubiri adevărate, se împliniră.  

Aşa cum pe altarul dragostei se stingea încet încet pasiunea primei lor împreunări, pe nesimţite şi stelele se stingeau în rugăciuni pe altarul luminii. Zorile îşi arătau primele raze de lumină. Mai întâi apăru o geană azurie deasupra muntelui, ce se tot mărea luminând cerul, odată cu el şi camera unde cei doi îndrăgostiţi stăteau îmbrăţişaţi, sărutându-se din când în când, parcă nevrând să se mai despartă vreodată. Lumina creştea, apoi inundă bolta cerească într-o simfonie multicoloră stropită cu flăcări purpurii, ce se răsfrângeau în oglinda de cleştar a ferestrei acum închisă, simţindu-se răcoarea zorilor ce înfiorau cele două corpuri tinere, lipsite de orice veşmânt. Scântei galbene, roşii, verzi, sclipesc pe suprafaţa tulbure a Oltului ce-şi purta mai departe apele învolburate şi gălăgioase, acolo unde întâlneau obstacole sau praguri. Mantia nopţii înstelate este înlocuită cu veşminte proaspete, care îşi schimbă coloritul de la un moment la altul, pentru ca în final lumina transparentă a zilei să cuprindă totul, ca o cochetă care îşi dezbracă veşmântul de noapte şi nu se poate hotărî ce să îmbrace ziua, dar în final se hotărăşte pentru turcoazul dimineţilor senine de primăvară.  

Totul a durat foarte puţin, dar cei doi parteneri au trăit momente de emoţie celestă. Marea personificare a sentimentelor confuze, a neîncrederii şi a incertitudinii, înlocuindu-le cu imensitatea şi dinamismul, care va dăinui doar printr-un început fără de sfârşit. Sperau ca viaţa lor de acum să le fie calmă la suprafaţă, dar palpitantă în adâncuri, să trăiască unul prin celălalt bucuria vieţii de care aveau amândoi nevoie.  

Odată cu ivirea zorilor, chiar dacă ştia că băieţii ei erau obişnuiţi să doarmă până mai târziu, Adriana se despărţi cu greu de Sebastian. Simţea că prezenţa lui în viaţa sa devenea o necesitate ardentă, nicidecum ceva pasager. Se îmbrăcă sumar cât să nu scandalizeze în cazul că ar fi văzută de vreun turist,ieşind din camera unui bărbat, cu toate că nimeni nu cunoştea statutul lor. Cu un sărut prelung se despărţi de iubit, intrând în cameră să încerce un somn măcar de două - trei ore, până se vor trezi şi flăcăii ei.  

Dimineaţa după micul dejun oferit în preţul de cazare de către gazde, cu specificulsărbătorilor pascale, băieţii şi-au luat mingea sub braţ şi au plecat însoţiţi de alţi ştrengari de vârsta lor, să închege o miuţă pe tăpşanul de lângă gardul pensiunii.  

Pe Adriana o durea capul. Credea că a răcit ori în timp cât au stat afară la slujba de înviere, sau mai degrabă stând dezbrăcată de orice veşmânt şi cu fereastra deschisă, în timp ce au făcut dragoste.  

Sebastian venind cu o cutie de aspirine în mână o întrebă:  

- Ce zici? Îţi va trece cu asta şi îi arată cutia cu medicamente, sau cu asta şi îi dădu un sărut pe buzele dornice de a fi dezmierdate. Ţi-a trecut?  

- Nu sunt sigură, mai încearcă, sau... măreşte doza, poate îşi face mai repede efectul.  

- Nu am nimic împotrivă, dar nu aici pe terasă şi în public.  

- Sebi, să ştii că o să-mi fie dor de toate acestea! Am adormit plângând. Ce viaţă fericită a trecut peste mine! Puterea inimii şi a gândului va arunca o punte peste timpul ce va urma. Voi îngropa numele tău în petale de orhidee că tot mi-ai spus că eu miros a parfum de orhidee! Mă voi ruga lui Dumnezeu să mă preschimbe într-un izvor cu apă limpede şi lină, nu tulbure şi plinăde bulboane ca acest Olt ce-mi devine din ce în ce mai drag. Poate într-o zi când vei fi însetat, te vei opri din drumul tău şi îţi vei odihni privirea în undele lui, aşa cum ai făcut-o de două zile încoace şi în această apă învolburată. După ce am reuşit să adorm, în vis şi-n gând am început să-ţi sărut fruntea ta senină, obraji, ochi, evitând să-şi sărut pe buzele, de teamă să nu le ard cu dogoarea dragostei mele! Sărutam ochii tăi calzi care au fost atât de blânzi cu mine în dimineaţa ce abia sa petrecut. Sărutam braţele tale ce m-au înconjurat cu atâta tandreţe şi căldură astă noapte încât nu am simţit răcoarea dimineţii ce ne-a surprins iubindu-ne. Recunoc că această noapte a fost visul vieţii mele şi de aceea îţi mulţumesc şi-ţi rămân profund recunoscătoare.  

- Şi eu draga mea.Dacă aş fi poetul Costy Triţă[1],din Piatra Olt, aş putea spune că doresc să:  

Te-nfăşor cu-a mea iubire,  

Ţi-aş tot spune, dulci cuvinte,  

Stelele când pier în noapte,  

Alungând, luna ce minte,  

Rătăcită... printre şoapte.  

Ţi-aş topi pe buze, dorul,  

Adunând nectar din sâni,  

Mângiind apoi piciorul,  

Ce mă vrea, de săptămâni.  

Şi-n a coapsei fierbinţeală,  

M-aş ascunde fericit,  

Fără urmă de-ndoială,  

Clipa, că mi sa-mplinit.  

Te-nfăşor cu-a mea iubire,  

Tu, adânc, mă-ncolăceşti  

Şi mă prinzi cu mii de fire,  

Când în ochii mei, priveşti.  

Vorbe calde, ţi-aş tot spune,  

În ureche... picurând,  

Când tu arzi, ca un cărbune  

Şi-n adâncul tău, pătrund.  

- Vai, Sebi, de ce nu te-ai făcut poet? Sau măcar actor, că reciţi atât de frumos! Mă faci atât de fericită că te-am întâlnit! Ai să rămâi pentru mine cântecul care mă va adormi noaptea legănată de melodioasa ta voce,care-mi mângâie această superbă dimineaţă. Este ca vântul ce se strecoară săgalnic deasupra Oltuluişi deasupra acestei văi dintre munţi Coziei, şi-mi răsfaţă părul, limpeindu-mi gândurile. Ultimul vers al poemului recitat, este ca o ultimă silabă pe care vreau să o rostesc înainte de a pleca în lumea visului... şi primul meu gând de care nu mă voi ruşina niciodată, este la noaptea ce-a trecut. Iartă-mă că n-am putut fi mai bună decât roua dimineţii de primăvară, decât apusul crepuscular al soarelui sau decât această dimineaţă limpede şi răcoroasă! Iartă-mă că m-am îmbolnăvit de tine!  

- Da Adriana, ai dreptate. Şi eu sunt sigur că te am în suflet ca o explozie de miresme, te simt în sânge ca un glob de foc, te port în mine ca pe o melodie auzită în crângurile pădurilor de peste aceşti munţi falnici, locuri dragi mie pe care uneori le-am părăsit în speranţa revenirii şi dacă în noaptea sau mai bine spus în zorii ce ne-au prins din urmă, nu am fost la înălţimea aşteptărilor din cauza emoţiilor ce mă cuprind în faţa ta, îţi promit ca pe un jurământ depus aici pe altarul dragoste şi în faţa măreţiei Oltului, că totul ce va depinde de mine va fiaşa cum ţi-ai dori să fie, că vei rămâne pentru mine ca o icoană făcătoare de minuni, cum se găsesc aici prin toate mănăstirile. Poate că Dumnezeu de aceea ne-a îndreptat gândurile şi paşii să alegem această Vale plină de minuni, că o minune se va întâmpla cu noi.  

- Aşa este dragul meu.Dimineaţa când m-am trezit îmi venea să ţip de bucurie şi am fost cuprinsă de atâta fericire, încât am speriat băieţii care nu ştiau ce să creadă despre mama lor. Numai eu ştiam că am trăit azi-dimineaţă prin tine dragosteaadevăratăşi mi-am făcut promisiuni de veşnicie s-o trăiesc mereu cu aceeaşi intensitate. La fel ca şi tine, jur şi eu pe acelaşi altar, că voi face tot ce depinde de mine să fim o familie fericită dacă ne vom căsători.  

- Mulţumesc iubito! şi o sărută scurt pe obraz.  

Cum apăruseră în faţa vilei şi flăcăii Adrianei, cei doi îndrăgostiţi au încetat să-şi mai facă jurăminte, însă cine i-ar fi privit cu atenţie, ar fi descoperit cum ceva mirific şi suav pluteşte în aer şi-i învăluie, acoperindu-i cu un dulceag parfum de orhidee.  

 



[1]Poezia aparţine poetului Constantin Triţă din Piatra Olt şi este preluată de pe facebook.  

 
 
Referinţă Bibliografică:
Parfum de orhidee - roman, cap. XXI, partea II / Stan Virgil : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1113, Anul IV, 17 ianuarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!