Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Pânda
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
PÂNDA
Ne învăluise cu o privire tulburată de nostalgia aducerii aminte, un zâmbet amar îi înflorea pe buze, mi se păruse ostenit deja, dar licoarea pentru suflet, cum duios numise jumătatea de răchie adusă de noi în raniţa din piele de capră, îl împingea cu blândeţe spre destăinuire. Simţea nevoia să-şi amintească de timpul când, în deplinătatea puterilor, bătea neostenit cărările pădurilor din preajmă, înainte ca anii războiului să-l poarte prin îndepărtatele stepe, atât de neprielnice oamenilor trăiţi la munte. Faptul că roşcovanul Limboc adusese vorba de faima de vânător a bunicului său, bătrânul Klesch, unteroffizier în vremea lui Franţi Iosif pe o corvetă austriacă din portul Fiume, calificat mai târziu laminorist la Reşiţa, după ce imperiul se desfăcuse din şubredele-i încheieturi, a fost un mic imbold ca gazda noastră să se învioreze şi, cu tonul potrivit, să purceadă la istorisirea acelei neobişnuite întâmplări.
Pe atunci, începuse prin urmare baş-Vizdeicu, ţin minte, nu-ţi ajungeau două perechi de mâini ca să-i numeri pe toţi vânătorii din partea locului, spurc de joavine era prin pădurile astea, trebuia să te aţii cu puşca, altfel coborau mistreţii şi-ţi râmau prin grădină. La Crivina, satul de alături, prăpăd prin holdele de cucuruz ale crivinenţilor, cum le ziceam, ne mai chemau, năcăjiţii, să le dăm şi noi câta mână de ajutor. Mi-o fost dat să văd şi eu prima oară cum mănâncă mistreţul cucuruz, retează mai multe tulpini cu colţii şi le dă la pământ, apoi le hăpăie ştiuleţii cu boaba încă în must de-a-ntregul. Pe unde treceau hâţele, rămânea holda pustie, călcată de la un capăt la altul în copite.
Da moşu Klesch nu prea avea el treabă cu mistreţii, ni-i lăsa nouă în seamă, vânătorilor de rând, el era mai domnos, nici vânătoarea cu gonaşi nu-i prea plăcea, umbla mereu de unul singur. Boala lui era ţapii, avea o colecţie de coarne de ţap!... Da poate ştiţi ce să vă spun acuma? Am vrut să-i dau şi dintr-ale mele, că mai aveam, chiar frumoase unele, da el nu, că nu-i de ghilt, zicea, în colecţie păstrezi numai coarnele vânatului puşcat de tine! Nu-i ăla vânător care se împăunează cu lucrul altuia!... Ăla-i cibezăr, nu vânător!...
Îi plăcea să stea la pândă în doar locuri de el ştiute, avea un scăunaş cu trei picioare care se desfăceau şi se adunau laolaltă, stătea elegant şi aştepta vânatul pe scăunaş, până şi în pădure se ducea tip-top: bocancii frecaţi lună, pantalonii drei viertel, strânşi sub genunchi, scurtă canadiană, pălărie tiroleză cu smoc la panglică, ce credeţi voi?! Treabă cu dichis, vânătoarea lui!
M-am rugat odată să mă ia şi pe mine cu el. Ucenic, cum s-ar zice. Da el, nu! Dragă Vizdeicule, mi-o spus, voi, românii, aveţi o vorbă: Fiecare cu puşca lui… Bună vorbă! Înţelegi ce vreau să spun?
Da, înţeles, să trăiţi! am răspuns. Că el era maistor. ’Ai de mine, păi ştiţi voi ce era un maistor laminorist pe vremea de atunci? Skerla, directorul, dacă intra în secţie, nimic altceva să nu fi făcut, da trebuia să dea mâna cu maistorul, în văzul ălorlalţi, să-l întrebe de sănătate şi numai după aia de altele, dacă avea nevoie.
Da mă străduiam şi eu dintr-un motiv anume să mă pun bine cu moşu Klesch, să mă ia şi pe mine cu el în pădure, se vorbea că ar avea o fluieriţă…, cum să vă zic, una cu făcătură, dacă vă vine să credeţi! Cică fluiera cu ea şi venea căprioru aţă la el, de unde se afla, de unde nu se afla, venea parcă adus de naiba în faţa lui!... Ca la comandă, lucru de mirare, zău vă spun!
Mă, zic atunci în mine, aşa ceva n-am mai auzit de când mi-s viu pe lumea asta! Cum adică tu să fluieri ca la un câine, ca la un animal de casă şi acela să iasă la tine să-l puşti?!... Ce vorbeşti, frate, păi aşa ceva trebuia văzut musai cu orice chip! Şi n-am mai avut pace de când m-am hotărât să fac lucru ăsta.
Baş-Vizdeicu se oprise din vorbă şi mai luase o duşcă zdravănă din licoarea pentru suflet. Vârful Padeşului strălucea parcă încununat de flăcări. Prin rariştea primilor brazi din capătul poienii se strecurau ca un ecou până la noi sunete de talangă. Încă de pe vremea trecutului regim deprinseseră oamenii să-şi crească iarăşi vitele în munte. Ca-n timpurile de demult. Se înmulţeau acolo precum copacii, fără să le mai ştie cineva cu exactitate numărul. Rămâneau grajdurile goale şapte, chiar opt luni pe an, spre disperarea agenţilor veterinari care trebuiau să ţină cu rigurozitate evidenţa şeptelului. Mai vedea de vite câte un ciurdar, ales dintre cei bătrâni, fără familie, fără obligaţii. Ca baş-Vizdeicu al nostru, spre exemplu… Pe care îl vizitaserăm în drum spre cabana Genţiana, dar el ne pusese cu generozitate la dispoziţie adăpostul său. Şi ne făcuse parte din bucatele lui, lapte, brânză, slănină afumată şi ceapă zdrobită cu pumnul într-un şervet. Numai răchia o aduseserăm noi.
Gazda noastră se ştersese cu mâneca sumanului peste mustaţa căruntă. Zice lumea că-i frumos pe-aici, spusese, urmărindu-ne privirile răpite de pitorescul locurilor. Poate că-i aşa. Da-i prea multă pustietate. Câteodată abia apuc să-mi vină schimbul, ori să dea semne iarna, iar oamenii să-şi ia vitele ca să cobor în sat.
Şi cum ziceaţi, că s-a întâmplat cu bunicu-meu? se arătase nerăbdător să afle urmarea poveştii gazdei noastre roşcovanul Limboc.
Păi aşa s-o-ntâmplat, îşi înălţase ceva mai vesel de-acum baş-Vizdeicu un colţ de mustaţă. L-am pândit. Nu obişnuia să meargă des, vârsta, ce să-i faci?... Da vara mai ales, să zicem o dată, de două ori pe lună, tot urca el coasta până-n pădure. Pleca dimineaţa, când se îngâna ziua cu noaptea, fără câine, cu toate că avea unul lăţos acasă, Waldi îl chema, bătrân ca şi stăpânul lui. Trecea ca o umbră, neştiut, nevăzut de nimeni, puşca frântă o ţinea într-o învelitoare sub braţ, scăunelul cu trei picioare îi atârna în bandulieră la şold. Nu-şi făcea niciodată de lucru cu vânatul, avea omul lui care la ora cuvenită se afla acolo unde îi spunea el, dacă găsea ăla animalul ucis, bine, dacă nu, la fel!... Că nu puşca întotdeauna, dacă nu-i plăceau coarnele ţapului îl lăsa în plata lui. Niciodată nu se întorcea pe aceeaşi cale. Da la ora opt fix era în fabrică pe secţie, ca scos din cutie, ras, pieptănat, halatul călcat, tot ce vrei! Om dintr-o bucată, Klesch, v-o spun nu pentru că-i sunteţi nepoţi sau mai ştiu ce!... Da aşa era el!
Aşa că l-am pândit. Mai multe nopţi n-am putut dormi ca lumea din pricina asta. M-am luat după el cu puşca pregătită. Mergea cu pas măsurat, fără să se oprească ori să se uite înapoi, fără să şovăie la răscruce de cărări, mi-era frică să nu-l pierd din ochi, noroc că şi eu cunoşteam locurile astea ca-n palmă. S-o oprit la marginea unei poieni şi o adulmecat bătaia vântului, apoi şi-o desfăcut scăunelul şi s-o aşezat jumătate ascuns după un lemn mai gros. N-am îndrăznit să mă apropii mai mult, m-am pus şi eu jos între nişte gaiuri cu puşca pe genunchi şi am aşteptat. Nu prea mult.
Se luminase de-a binelea, pădurea se liniştise după venirea noastră, păsăretul zburătăcea din nou cu nepăsare, iarba luminişului părea ninsă, plină de roua dimineţii. Atunci, în timp ce priveam toate astea, se auzise ca purtat pe un foşnet de vânt un ţiuit slab şi tânguios. Am ciulit urechea, ţiuitul se auzise din nou, ceva mai puternic, ca un scâncet de animal aflat în primejdie. Astfel, încă o dată, încă de două ori, încă de mai multe ori. Mi se învârtea ca un titirez în cap întrebarea unde şi când am mai auzit aşa ceva, pentru că auzisem, nu mă îndoiam că mai auzisem. Da când şi unde?... Şi până în clipa când nu mi-am pus întrebarea că, de fapt, de ce mă aflam eu acolo, la o vânătoare de ţapi, nu-i aşa?, până atunci titirezul n-o contenit să mi se învârtă prin cap. Apoi ca prin minune s-o oprit. Pentru că, mă copii, m-am luminat deodată la minte, ţiuitul ăsta nu era altceva decât ţipătul iedului înfricoşat. Da!... Că mi s-o întâmplat şi mie odată să prin un ied cu mâna, încâlcit între nişte vrejuri şi taman la fel ţipa, sărmanul de el, cerând ajutor.
Şi în timp ce eu îmi tot dădeam cu presupusul c-o fi aşa, c-o fi altminteri, deodată s-o auzit tropot de copite şi răspunsul celui aşteptat să vină: beh, beh, beh! Da, minunea se petrecea sub ochii mei: un ţap de toată minunăţia s-o ivit dintre lăstarii deşi, o cercetat mândru în jur, o pufnit mânios, apoi şi-o întins botul repetând chemarea: beh beh, beh!...
Da, continuase baş-Vizdeicu, privind cu regret răchia pe terminate din sticla astupată cu cocean de porumb, da!... Mult am mai cutreierat eu singurătăţile înălţimilor de sub Padeş până atunci şi mult am mai cutreierat de atunci încoace. Că aici mi-am petrecut zilele. Numai războiul ce m-o mai purtat prin lumea largă… Atât! Vietăţi nenumărate am întâlnit în drumul meu, cu gheare ori cu copite, cu coarne sau colţi, da un asemenea ţap, hm…, nu mai văzusem! Era auriu, ca frunza linsă de brumă, vânjos, înfipt parcă în pământul neted al poienii, nerăbdător să-şi încline ţepuşele coarnelor înalte spre duşman. Hm! Şi să nu crezi atunci că animalele, ca şi oamenii, au alesele lor, că sunt conduse şi apărate de făpturi însemnate prin mărime şi frumuseţe?...
Se lăsase, cum să vă spun, o linişte nefirească, pădurea tăcuse din nou, ţinându-şi parcă răsuflarea, ca de fiecare dată când primejdia pluteşte în aer, animalul rămas împietrit o simţea şi el, venise acolo să o înfrunte, da nu această primejdie, ci alta, pe măsura puterilor sale! Şi atunci mi s-o părut ceva necinstit în tot jocul ăsta, iartă-mă, roşcovanule, că o spun. Ceva necinstit, alte cuvinte nu găsesc! Însăşi vânătoarea la pândă e necinstită în felul ei, căci tu eşti om, cu burdihanul plin şi nu fiară lihnită de foame. Iar dacă mai şi ademeneşti vânatul cu te miri ce, fluieriţe ori alte drăcovenii!... Adică, poate mă înţelegeţi, în înfruntarea asta cu animalul care se chemă vânătoare, adevărata vânătoare, trebuie să-i oferi şi ăluia o portiţă de scăpare. Lasă-i şi lui să arate ce ştie! Or, dacă în astfel de împrejurări se dovedeşte mai şiret sau mai puternic decât tine, om, înzestrat cu cele crâncene mijloace de nimicire dintre toate fiinţele pământului, atunci merită să scape, el este învingătorul! Nu e drept ce spun?
De aceea m-am gândit, într-o străfulgerare a minţii, să aduc lucrurile în firescul lor. Am înălţat brusc puşca în aer şi am tras…
Coclaurile au tresărit, trimiţând vuietul puştii dintr-un creştet de deal în celălalt. Moşu Klesch, spre care mi-am îndreptat dintâi privirea, îşi dăduse de sperietură cu tot cu scăunel pe spate. Ţapu, de la sine înţeles, dispăruse, ca şi cum niciodată nu s-ar fi aflat în faţa ochilor noştri. Apoi am stat locului şi am aşteptat, o oră, poate două chiar, fără să mă mişc din loc. Pe moşu Klesch nu l-am mai văzut, se făcuse şi el nevăzut, la fel ca animalul pe care tocmai îl făcusem scăpat şi, cine ştie, poate maistorul se şi afla deja la locul lui din secţie, împărţind cu degetul, după obişnuinţă sarcini de lucru laminoriştilor săi. În cele din urmă, amorţit de atâta nemişcare am ieşit din ascunziş şi m-am îndreptat prin iarba înrourată încă spre locul unde se ivise mândra sălbăticiune. Am privit cu împăcare în jur, ca de fiecare dată când simţeam că făcusem o faptă bună. Era timpu să plec, moşu Klesch, mă gândeam, o fi desprins o învăţătură din toată treaba asta, poate că tocmai se gândea la ceea ce înseamnă să fii pândit la rândul tău. Dar m-am înşelat!...
Beng! mi-a vâjâit un brening pe lângă urechea stângă, beng! un altul pe lângă cealaltă. Am trâcnit de parcă aş fi fost lovit cu o măciucă în moalele capului. Cineva trăsese asupra mea! Mi-am revenit însă degrabă, am ridicat mâinile deasupra capului şi am strigat râzând: Dom’ maistor, mă rog iertare de dumneata!...
Moşu Klesch o ieşit la iveală cu arma fumegând în mână. Am vrut să văd cine mi-o făcut figura asta, mi-o zis, e o glumă vânătorească destul de obişnuită. Îmi pare rău numai după ţap. Ce coarne! Trofeu de expoziţie, află de la mine! Păcat, Vizdeicule, că eşti un atât de slab ţintaş!



 
Referinţă Bibliografică:
Pânda / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 321, Anul I, 17 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!