Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Tania Nicolescu         Publicat în: Ediţia nr. 762 din 31 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

Paginile arse
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

PAGINILE ARSE  

 

Timpul se comprimase şi îi părea că nu se scursese mai mult de o jumătate de oră de când fusese adusă la spital. Dar întorcând capul, Paula observă prin fereastra salonului, că afară se luminase deja şi putea să vadă că începuse ninsoarea. Albă, lină, cu fulgi uriaşi ca în poveştile cu Ajunul Crăciunului. Un timp urmări fără să clipească liniştea în care luneca tumultul acela alb, ca şi cum ar fi privit un film mut. Atâta alb... Dar mai adâncă decât linştea de dincolo de geam îi părea tăcerea din ea. Tăcerea unei pietre oprite în întunericul unui hău, în care nicio ninsoare nu mai putea ajunge.  

Nu mai ştia dacă venise pe propriile picioare sau fusese adusă cu targa în salonul aflat după câte ştia la etaj, dar păstra încă impresia unui vârtej rece, care în plină noapte o prinsese ca pe o frunză şi o purta acum de colo-colo, fără vreo ţintă precisă.  

Îşi amintea doar că, acasă, după cele câteva zile de disperare la non-reacţia organismului ei, sângele ţâşnise dintr-o dată şi pe măsură ce timpul trecea, oricât ar fi încercat ea să nu facă niciun efort rămânând întinsă în pat, şuvoiul care la început se mai întrerupea pentru scurt timp, devenea tot mai puternic şi curgea, curgea, împotmolindu-se doar din când în când, în cheagurile tot mai mari.  

Era singură şi se apropia miezul nopţii. Încercase să nu intre în panică. Doar nu este pentru prima dată... până la urmă va trece şi asta...îi făcuse puţin curaj, un gând firav. Se simţea însă slăbită şi o somnolenţă aparte punea treptat stăpânire pe ea. Volemia...volemia sângelui, îi venise în minte expresia pe care o mai auzise uneori în discuţiile celor din jurul ei, discuţii care nu o interesau, dar la care se mai întâmpla să ia parte uneori. Înţelegea destul de vag la ce se referă. Şi se gândise că ar fi mai bine să bea cât mai multe lichide, aşa că ridicându-se cu greu din pat, se îndreptă spre bucătăria îngheţată bocnă, să îşi facă un ceai... O ceaşcă, a doua... a treia...  

Trecerea orelor nu părea să amelioreze situaţia şi neliniştea care treptat luase locul somnolenţei, îi ascuţise simţurile. Dincolo de fereastră, nu se auzea decât foşnetul aspru al frunzelor uscate în plopii ce străjuiau aleea dintre blocuri. De nicăieri, niciun semn de existenţă umană. Privi neputincioasă spre telefon. Pe cine ar fi putut suna la ora aceea? Şi...ce să-i spună? Dealtfel telefonul... nu, nu era sigur. Degetele i se încleştară de pătură simţind cum un alt val de sânge o inundă. Se simţea extenuată şi când ieşi din baie respirând cu dificultate, hotărârea era luată; începu cu mişcări lente să se îmbrace. Îi venise ideea - cum de nu-i trecuse asta prin minte mai devreme - că ar fi mai bine să se ducă până la Stela, prietena sa, care locuia la câteva blocuri distanţă de locuinţa ei şi să sune... şi... măcar să rămână cu ea. Ce ciudat, îi era frică... Chiar dacă în atâtea rânduri dovedise că nu pune prea mult preţ pe viaţa ei...  

Închise uşa cu cheia şi ieşi pe aleea slab luminată, de cele câteva becuri rămase funcţionale pe stâlpii de electricitate. Sigur, ştia şi ea ca toţi ceilalţi; resursele ţării trebuiau drămuite. Sub paşii lenţi, tot mai lenţi, umbrele plopilor alunecau dintr-o parte într-alta, ca şi cum o furtună i-ar fi legănat cu putere într-un scrânciob nevăzut. Ajunsese la capătul aleii şi mai avea de urcat cam o sută de metri până la blocul prietenei şi apoi de urcat câteva etaje. Dar se simţea atât de vlăguită, încât îi părea că, dintr-o clipă în alta, urma să se prăbuşească acolo, pe trotuarul slab luminat. Şi dacă din întâmplare, absolut din întâmplare, ar mai fi trecut cineva la ora aceea, ce ar fi putut să creadă văzând-o? Desigur, nimic altceva decât că o beţivă... Sau, dacă ar mai fi observat şi sânge în jurul ei, ar fi dat cu siguranţă bir cu fugiţii, că doar nimeni nu şi-ar fi dorit să fie martor, interogat... cine ştie, poate chiar suspectat... Şi gândul care tocmai îi încolţise în minte, îi oprise paşii. Prietena ei?!!... Tocmai ea, cea care împărţea dreptatea, cum ar fi putut să aleagă între o prietenă oarecare şi copiii sau slujba ei?! Se mai putea îndoi de ceea ce ar fi putut ea să aleagă...?!  

Apoi mai era şi soţul ei, care mereu îi păruse ciudat. Aparent molcom şi fără culoare, cu vorba tărăgănată, neavând parcă niciodată nimic de zis decât banalităţi de toată jena şi lăsându-se vizibil dominat de soţia care-l expedia fără menajamente din discuţii, cu câte o vorbă aspră şi repezită, avea totuşi în privirile sale de un albastru greu de definit, acea lunecare a şarpelui pe apă... Nu - se admonestă ea în minte, pentru toate gândurile care care apăruseră atât de neaşteptat - cum să apar acum în plină noapte la uşa ei şi să-i ceară...ce să-i ceară? Şi cu ce drept? În numele prieteniei? Lăsă capul în pământ şi se întoarse în casă. Se dezbrăcă şi se forţă să mai înghită o gură de ceai. Îi era frig chiar şi cu plapuma pe care şi-o trăsese până peste cap. După un timp, aproape fără voie, ca şi cum cineva ar fi împins-o de la spate, se ridică cu greu din pat şi făcând un ultim efort, păşi ca prin vis până la uşa bătrânei care locuia alături de ea apăsând pe butonul soneriei.  

Bătrâna de peste optzeci de ani, scundă şi rotofeie, rămasă de ceva ani văduvă, se deplasa cu mare greutate, respirând şuierător, sufocându-se şi de aceea, cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea stând la scara blocului pe un scaun, privind lumea care trecea şi bucurându-se când se oprea câte cineva să stea de vorbă cu ea. Uneori şi Paula se mai oprea să schimbe câteva vorbe cu ea, măcar din politeţe. „M-a uitat Dumnezeu aici pe pămân” - se plângea de obicei bătrâna - care, de când îi murise bărbatul, prefera să doarmă pe canapeaua din holişorul garsonierei. „Acum, nici măcar noaptea nu mai pot să dorm” Apoi, fără legătură cu ce spusese înainte, adăuga: „Vezi că mâine este sărbătoarea... sau sfântul... aşa că nu mai spăla iar rufe, că-ţi faci păcate”. Paula zâmbea în sinea ei, privind-o cu atenţie şi întrebându-se ce o mai fi înţelegând Doca din viaţa asta - deşi bătrâna era aparent cât se poate raţională - şi cum poate fi atât de nemulţumită că trăieşte, când are o viaţă atât de liniştită, sau se mira că - uite, îi pasă ei de păcatele altora... Conchidea, în cele din urmă, că bătrânii sunt ca mobila veche, valoroasă pentru cei cărora nu le place linia modernă, dar pocneşte şi scârţîie tot timpul, ajungând să te irite. Apoi, o saluta cu o undă de condescendenţă în priviri şi trecea mai departe.  

Timpul... amintirile... Ca şi cum ar fi frunzărit o carte scoasă dintr-un incendiu, pe ale cărei pagini în mare parte arse, a mai rămas lizibil pe ici şi pe colo textul, memoria mai păstrând intacte doar unele imagini: camera slab luminată, în care bătrâna, văzând-o că nu mai are putere nici să se îmbrace, îi trage ciorapii pe picioare, apoi secvenţa în care tot ea, împreună cu o asistentă, o sprijină să poată să meargă şi apoi o ajută să se întindă pe targa ambulanţei sosite la solicitarea telefonică a bătrânei... şi din nou pagini complet arse, de pe care cenuşa se desprinde în cădere lentă... apoi iarăşi realitatea; salonul.  

În acel moment, nicio asistentă nu era prin preajmă. Într-un fel se simţise uşurată constatând asta, pentru că, dacă ar fi fost un cadru medical acolo nu ar fi lăsat-o în ruptul capului să coboare din pat şi s-ar fi grăbit să îi aducă o ploscă, ceea ce Paulei îi părea jenant. Coborî cu grijă din pat agăţându-şi cu o grimasă, de tălpile atât de străvezii, papucii de un cenuşiu murdar, ai spitalului. Culoarul era pustiu. La ieşirea din grupul sanitar, observă într-un colţ o tăviţă renală în care un făt cam de patru-cinci luni cu pielea vineţie, stătea cu genunchii ghemuiţi, iar mîinile terminate cu degete incredibil de subţiri păreau rămase în căutarea a ceva nevăzut prin spaţiul tăviţei... Ce vedea îi aminti de cele povestite, nu cu mult timp în urmă, de o cunoştinţă.  

„Aveam deja două fete de crescut; ce era să fac şi mai ales cu ce să cresc al treilea copil? După cele trei luni şi jumătate de concediu de maternitate - presupunând că aş fi putut avea puterea de a veni până-n ultima zi de sarcină la servici - ar fi trebuit să mă duc la muncă,cine ar fi avut grijă de toţi trei?! Mama mea lucrează încă, soacra... nici n-are rost să mai vorbesc despre amabilitatea ei... Nu mi-ar fi rămas decât să îl dau pe cel mic la creşa săptămânală şi pe ele la grădiniţa cu program prelungit; dar asta ar fi fost viaţă pentru vreunul dintre noi? Ai văzut ce priviri au copiii din creşele săptămânale? Şi ai observat cât de târziu încep să vorbească?... M-am chinuit mult, dar când l-am născut pe podeaua de ciment a bucătăriei, încă mai mişca şi încerca să respire... Mi-a fost atunci, tare milă de el... şi era şi băiat... era întreg, dar nu mai aveam ce face, n-ar fi supravieţuit oricum. Am stat cu el până când nu a mai respirat şi pe urmă am chemat salvarea”. Paula îşi smulse cu greu privirea de pe trupuşorul chircit şi învineţit în tăviţa cu smalţul ciobit şi se îndreptă spre salon.  

Culoarul spitalului, cu pereţiizugrăviţi într-un galben murdar, îmbâcsit de praful adunat de-a lungul anilor, părea că se micşorează aplecându-se uşor peste ea, într-o mişcare legănătoare. Se apropia, se depărta... şi atunci Paula întinse încet o mână nesigură, căutând să îl atingă, tot aşa cum un orb încearcă să îşi menţină direcţia, căutând un reper.  

Din spatele uşilor închise, peste zgomotele metalice ale instrumentarului utilizat şi reaşezat apoi în caserole pentru sterilizare, se auzeau râsetele asistentelor care glumeau între ele sau chicoteau cu voioşie domestică în prezenţa vreunui doctor căruia i se mai rătăcea ca din întâmplare mâna... La fel ca într-o familie... Urmând linia parcă mai stabilă a peretelui, Paula mai înaintă un pas şi şovăind, se opri să îşi tragă cu greu răsuflarea. De undeva, parcă rupându-se din perete, o uşă se deschise cu zgomot şi o asistentă apăru pe culoar. Mai apucă să o vadă în faţa ei şi să înţeleagă că o întreabă ce caută pe hol şi de ce a coborât singură din pat iar apoi, ca şi cum banda de celuloid a unui film ar fi fost dintrodată tăiată, totul dispăru din timp şi din spaţiu.  

Cât a durat sincopa nu a aflat niciodata. Tot ce a simţit, când şi-a revenit, a fost puterea cu care pleoapele i s-au desprins brusc una de alta, lăsând-o pe ea, cea care locuia în hăurile încă întunecate dintre ele, să cuprindă cu privirea, la fel ca lentila unui aparat de fotografiat, imaginile încă nedevelopate. În faţa patului se aflau mai multe persoane, ce păreau decupate din carton alb, privind-o ţintă. Paula simţea doar propria-i privire, care rămăsese agăţată neputincios de chipurile lor, precum o haină atârnată într-un cuier. Nimeni nu schiţa niciun gest, încremeniţi cu toţii, ca într-o întâlnire de gradul trei. Apoi, cineva s-a dezmeticit, s-au auzit ordine scurte şi printre cei prezenţi şi-a făcut apariţia şi propria ei conştiinţă şi atunci a înţeles că, până în momentul când deschisese pleoapele, cei din salon îi contemplaseră... moartea. Că nemişcarea lor fusese dictată de convingerea că nu mai era nimic de făcut. Iar ea, le văzuse în întreaga ei goliciune, neputinţa. Şi mai observase cum în umbra ei, ţinându-se la o oarecare distanţă, aştepta neauzită, spaima.  

Grupul de medici şi asistente - acum ştia cine sunt - se precipită spre uşă şi, în scurt timp, se simţi luată şi purtată pe braţe până în sala de alături, de unde se auzeau întruna zgomotele metalice. Durerea ascuţită, lumina reflectorului care-i ardea retina, un plescăit vâscos într-una din tăviţele renale, apoi întoarcerea în saloul în care o asistentă se străduia să-i pună o perfuzie, în venele ce se spărgeau, învineţindu-i pe suprafeţe întinse braţele. Apoi, din nou, tăcerea aceea nefirească, plutind peste salonul de femei cu feţe livide şi buzele pecetluite cu îndărătnicie, ca să nu răzbată niciun geamăt. Era tăcerea aşteptării.  

Fiecare dintre ele ştia, că în cazul în care ajungeau în maternitate cu simptome suspecte - nu erau însă precizate suspiciunile - urma inevitabil o „întâlnire” în care se puneau multe şi repetate întrebări, pentru care nu existau răspunsuri satisfăcătoare şi că în urma acestei întrevederi cu o entitate aparţinând speciei X, se putea întâmpla ca, pentru un timp, unele dintre ele să îşi schimbe temporar „adresa de... corespondenţă”. Cu toate acestea, cele care scapau unor astfel de întâlniri, mai găseau puterea de a mai şuşoti în glumă pe la colţuri, mimând nepăsarea: „domn’ doctor, am alunecat şi am căzut drept într-o...sondă”. Gândindu-se o clipă la această posibilă întâlnire, Paula constată că tot ceea ce simţea, era doar indiferenţa. Tăcea ore în şir stând cu ochii închişi şi ştia că nicio întrebare n-ar fi putut să o scoată din muţenie. Avea convingerea că nu era datoare, nimănui, nicio explicaţie, simţind că nu era vorba doar de refuzul de a vorbi, ci doar de o neputinţă. Era ca şi cum îşi pierduse peste noapte darul vorbirii.  

Şi, iarăşi, alte pagini arse i se scutură dintre amintiri: se vede păşind anevoie pe strada radiografiată, precum o coloană vertebrală îmbătrânită, de razele unui soare cu dinţi. Privind doar în pământ şi adâncită în gândurile sale, se oprise pentru scurtă vreme la noul ei loc de muncă, pentru a lăsa concediul medical primit. Simţea privirile curioase cum îi cercetau ca nişte degete avide chipul golit de sânge, dar care întâlnindu-i expresia indiferentă, de parcă în faţa ei nu s-ar fi aflat decât nimicul, băteau în retragere, ascunzându-se după dosarele pline de hârţoagele deseori inutile, ce se păreau să se reverse peste birouri.  

Extenuarea de a merge, o obligase apoi la încă o oprire, undeva pe drum, la locuinţa unei cunoştinţe. Se schimbaseră câteva replici banale, golite de conţinut, spusese doar: „nu ma simt prea bine, am fost internată” şi nicio curiozitate nu se manifestase de cealaltă parte, care reacţiona ca la primirea unui mesaj subversiv, însă se grăbise să-i ofere un pahar de apă şi o linguriţă de dulceaţă. Le refuzase. Nici măcar apă nu-şi mai dorea. Tot ce ar fi vrut, ar fi fost să se poată ghemui undeva pentru un timp pe care nu l-ar fi putut preciza şi să nu mai ştie de nimic.  

Peste câteva zile se reîntâlnise pe scara blocului cu bătrâna Doci, care îi zâmbise cu faţa luminată de bucuria revederii şi-i spusese - iar de data aceasta nu i se mai păruse că sună atât de banal - să aibă grijă de ea. Îi răspunse în tăcere cu un zâmbet palid şi obosit. Clipe, ore... singurătate... Într-una din zile se întâlnise din întâmplare cu mama ei, pe stradă. Venea de la piaţă, având ambele mâini ocupate cu sacoşe. Deşi o văzuse de la distanţă, mama îşi lăsase capul în pământ trecând pe lângă ea cu buzele strânse, ca şi cum nu ar fi observat-o. Paula nu îndrăznise să o oprească. Doar uluirea îi zvâcnise dureros în suflet, ca o pasăre speriată ridicându-se în zbor spre înaltul cerului, cât mai departe... cât mai departe... Cu timpul, corpul tânăr, îşi revenea. Numai el.  

Au urmat zile, luni, ani, răvăşiţi de anotimpuri trecătoare şi nu numai. Într-o noapte, ceva ca o nelinişte apărută brusc o trezise pe jumătate, dar nu putuse să deschidă ochii. Şi pe când oboseala o făcea să recadă din nou în somn, simţise ceva neobişnuit şi apoi chiar şi văzuse - cu ochii minţii – cum în jurul capului său, se roteau şase, sau poate şapte scame de lumină aurie. Primul impuls fusese cel de spaimă, dar curând, privindu-le zborul jucăuş ca şi cel al fulgilor de nea, înţelesese că nu este în pericol şi că nimeni şi nimic din ceea ce vedea, nu-i doreşte răul. Doar că o tristeţe inexplicabilă începea să-i îngreuneze sufletul. Şi scamele de lumină continuaseră un timp să se joace în jurul capului său, apoi, tot aşa cum apăruseră, au dispărut. Se trezise şi ea încercând să-şi explice ciudatul vis. Nu reuşise.  

După un timp, povestindu-i unei persoane apropiate visul, aceasta îi spusese: „ Cred că erau copiii pe care nu i-ai mai avut. Sufletele lor, ştii, nu mor niciodată...”.  

 

Referinţă Bibliografică:
Paginile arse / Tania Nicolescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 762, Anul III, 31 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Tania Nicolescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Tania Nicolescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!