Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   



Păcăleala
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Păcăleala  
  
În ochii unora era ca şi cum două văi renumite din vatra satului, Valea Sorii şi Valea Dăii şi-ar fi contopit curgerea - fără a-şi fi chivernisit ca lumea firul subţire sărăcăcios al apei, pentru a-l încheia din abundenţă într-o albie adevărată, cu reflexe unduitoare, albe, bogate, într-un vad care să ducă la vale nu doat bărcile din hârtie confecţionate în clasă de către şcolarii din apropiere iar cusul unificat să-şi poticnească „navigarea” la fiecare cotitură...Sau, a altora, mai băţoşi şi cu imaginaţie mai bogată, care ştiu doar să prepare mai rapid „simbolurile” –cam cum s-ar împreuna doi torenţi potrivnici ce-şi caută fiecare pentru el „croiala”, unul contra altuia, într-o inversare nefirească a alunecării şipotului translucid care nici măcar n-ar mai clipoci la intervale regulate, darmite să trezească cu sunetul ascuţit şi cristalin şi cu recea boare, organele de simţ al privitorilor... 
  
Tot ce-i spus până acum este, până la urmă, asemănarea dar şi deosebirea dintre doi oameni, aproape vecini, cu un destin comun o vreme şi-apoi atât de diferit de la un alt timp... Din nu se ştie ce şi nici când, beşteleală sau suduială amicală, neînţelegeri de altă natură (puţin probabil) îşi atribuise unul altuia epitete puţin măgulitoare, adesea de o ironie aspră, câteodată evident maliţioase. Când şi când auzeai cum se stropşesc din senin, îşi aruncau unul altuia cuvinte cu echivalenţe în lumea animală, la profilul antropometric al fiecăruia şi însuşirilor lor anatomo-morfologice, de prezenţă morală sau „îndemânare” în societate („gloabă, cămilă, piticanie, lunganul, năsosul, furăciosul, mânjitul” ş.a) de care nu se simţea, până la urmă vinovat nici unul, adică primele, garantau ei, nu era de fapt „opera” nici unuia dintre ei, singurul vinovat la o adică fiind Creatorul, că „dotarea” prevăzută n-a fost cea mai fericită, că ar mai fi trebuit lucrat până să ne aducă pe toţi la „linia de start şi finalizare către perfecţiune” , că i-a hărăzit pe fiecare cu reproşabile (şi reprobabile!) imperfecţiuni „îndeajuns ca să-i aţâţe” şi câte şi mai câte. 
  
De aici şi zădărnicia invectivelor reciproce, chiar dacă nu mutilante (la propriu!) însă consumate şi stropite cu picanterii de tot felul, mai mereu pe tărâmul adversităţii - pe care îl reclama, mai mult sau mai puţin, bruma de talent din fiecare. Aveau drept hobby comun fotbalul, neîndoielnic religia secolului care a trecut şi poate şi a celui care a venit deja de zece ani şi ceva (cel puţin asta se întrevede până acum!). „Copilul de mingi” care fusese Titi, cunoscut de toţi cu porecla de „Piticul” (mai are şi alta dar p-asta n-o pomenim aici, din trebuincioasă pudoare!) era mai tot timpul la dispoziţia „Căpitanului” de echipă, îngrijitorul şi responsabilul de echipament, al aranjamentelor cu cavalerii în negru şi cu câte altele. În lista civilă a primului ai fi putut trece statutul de profesor suplinitor şi student f.f. la educaţie-fizică, în timp ce celui de-al doilea i-ai trece pe cel de absolvent de şcoală de meserii în domeniul mobilei, angajat pe post de gresor şi mecanic auto la atelierul de reparaţii al IMTF-ului local, din considerente de „urgenţe” la echipa comunală de fotbal. 
  
Pe amândoi însă îi unea „dragostea pentru băşică”, primul de dimineaţă până seara, celălalt după orele de program. Au fost însă şi coechipieri şi prieteni - cu toate că între ei se „căsca un sfert de generaţie ca vârstă”, cum îi reproşa în glumă cel de-al doilea, ca să-şi „cunoască lungul nasului” la echipa care s-a numit pe rând (în funcţie de rânduieli de sistem, de sponsor care nu putea fi decât, fireşte, statul - împărţit pe „felii şi interese” : întâi şi-ntâi Recolta (bun prilej de rememorare şi nostalgie a timpurilor „cotei” sau a zilelor „record din agricultură”, nu, nu, greşesc, ăstea vor veni ceva mai târziu, i-a urmat Avântul, A.S. X, Hidroenergia, C.S.  
  
Dacă începutul avea acest portofoliu de sarcini şi atribuţiuni şi cu o contribuţie voluntară şi benevolă a partenerilor jucători (micile excepţii pentru cointeresare erau două amieze libere pe săptămână pentru participarea la antrenamentele colective – pe care, fie vorba între noi le „recupera” adesea duminica (singura zi din săptămână nelucrătoare!) mai târziu lucrurile s-ai inversat, deh, viaţa ... Imberbul Titi, „copilul de mingi” de mai ieri avea în afara terenului de joc, încă din copilărie, o „pasiune” (deprindere?) comună tuturor copiilor mai mărişori - cocoţatul în copaci şi mai ales în pomi fructiferi, însă el era ca nimeni altul, amic la cataramă cu „merele de la Mitică” care-i burduşeau buzunarele şi-i înghighinau cămaşa cu burtieră ce-o sumeţea peste pantalonii scurţi de doc, cu care pleca creanga dis-de-dimineaţa de acasă sau mai fugea de la fân din lunca ogradei de la Sătic.  
  
Trecut prin „ciur şi dârmon”, uns cu toate subtilităţile driblingului – i-ar fi putut fi sensibil aproape ca tehnică renumiţilor Ozon, Niki Dumitriu sau Balaci – înlocuite după revoluţie cu „toate alifiile bolilor” (ba şi ceva pe deasupra!?) de care suferă păcătoasa alcătuire omenească (de la tinereţe pân'la bătrâneţe, vorba cântecului), „mândria şi ascensiuniea trecând peste cadavre, până-n în vârful piramidei”(şi dincolo de ea!?) devenise prin perseverenţă şi constanţă în „trasul clopotelor” (era vecin cu biserica) el însuşi un consacrat, un as al driblingului, mai târziu obiceiul şi l-a păstrat pentru a-l feri de nenumăraţi inamici, alţii decât cei din copilărie, mai mari şi mai tari, mai vicleni şi cu muşchi bine lucraţi şi articulaţi pentru „cazna” de a „articula în stânga şi în dreapta” şi amirosind astfel parfumurile sublim-îmbătătoare dinspre vâltorile puterii!).  
  
A devenit prin muncă şi talent vedeta echipei, „stânca” de care se loveau toţi jucătorii adverşi şi care se retrăgeau precipitat, nu fără a lăsa şi ceva dâre de sânge, oscioare, alte ligamente şi tricouri rupte în urma aprigei încleştări cu fostul copil de mingi ! Asta în timp ce fostul căpitan, cu toată silueta lui hotărâtă şi longilină, osoasă, începuse să pălească, nu se mai strecura ca altădată cu abilitate prin apărarea adversă, devenind înceată, greoaie, abandonând din această pricină „dreptunghiul verde”.  
  
Se aşeză cam tomnatec la casa lui, începuse să îmbătrânească, vorbea lumea una şi alta, crăpa câteodată de ruşine, n-am fost în sufletul lui, numai el ştie, se căsători târziu (îl însurară babele) dar Domnul, sau viaţa sau mai ştim noi cine şi ce potriveală sau nimereală compensează, aranjaează, fasonează pentru a le încleia, a le îndrepta când nimeni nu se mai aştepta. Avea acum casa lui, femeia era trecută şi ea de cele „dorinţe şi aprinse” la tinereţe şi îi dărui repejor un băieţel leit taică-su, îl boteză Olimpiu şi încă un prenume, nu mai ştiu care, dar ce mai contează?, era „ficiorul” lui tata, lumina lui din cap (cum şi era!), azimutul tuturor închipuirilor cosmice, îl plimba peste tot, îl arăta la toţi ca pe un trofeu scump şi câştigat greu cum odinioară pe „câmpul de bătaie sportivă cu mingea” . Toate şi altele care nu s-au mai spus până-ntr-o zi când, nevasta îşi luă catrafusele şi o tuli la mumă-sa. 
  
Îl târa pe copil pe unde credea că-l poate învăţa câte ceva folositor, de la oricine (că nu se ştie!)... chiar şi prin cârciumi unde el îşi mai vărsa năduful, în vacarmul tânguielilor şi boscorodelilor ţipate, în fumul înecăcios de mahorcă puturoasă şi tărie leşioasă, cu „brize” de spirt şi metilic care te orbeşte şi te face neom dar care „clăteşte” gâtlejurile râgâinde, urât mirositoare şi gălăgioase, speluncă ce mai! Însă toţi, când zăreau căpşorul cu cârlionţi ai băieţelului îşi reveneau ca prin minune din „absenţa” care le întârziase mişcările minţii (şi astea pe cele ale trupului), îi adresau cuvinte alunecoase, silabisite cu o târşeală mahmură, sâcâitoare chiar şi-atunci când se doreau oblojitoare, îi tânguiau pierderea de vreme pe coclaurile otrăvite ale beţiei simţurilor, îl dojeneau pe taică-su, însă nu uitau să facă haz de necaz pe seama băiatului, întărâtându-l sau chiar obligându-l să bage deştul în pahare – la început unul, apoi toate membrele de la falangă sau cum s-o fi numind şi să le lingă, să le spună cât de bună e licoarea şi aşa mai departe, astea toate în hazul general al tavernei, toţi fiind îndreptăţiţi (sic!) să creadă că va ajunge ca ei sau măcar ca taică-su şi că-i va place să tragă la măsea ...  
  
Dumnezeu sau norocul sau cine-o mai fi fost n-a vrut asta, l-a dăruit parcă în „chizmă” cu minte, şi încă destulă să mai dea şi la alţii, i-a ţinut-o trează, înţelegătoare, pătrunzătoare şi răbdătoare şi a ajuns mai târziu să bată recorduri de inteligenţă, de memorie, oricum de performanţă care nu e la îndemâna oricui iar gurile rele, cârtitoare, au spus despre asta că de vină ar fi „zeama lui Bacchus” şi atribuindu-i acesteia funcţii miraculoase, panaceul tuturor derutelor şi fantasmelor ...  
  
Într-o bună zi, rapid şi pe negândite, fără prea multe pregătiri, „Căpitanul” de odinioară şi-a predat viaţa în mâinile Domnului, rămânând cu amărăciunea de a nu-şi fi văzut feciorul sus, printre „domnii aleşi” ai acestei lumi, acesta a stat ce a stat cu mumă-sa şi şi-a urmat chemarea cărţii, a performanţei, cot la cot cu sărăcia, cu lipsurile şi urâciunile lumii de care nu se făcea, în nici un caz vinovat, că venise aşa de târziu pe lumea asta strâmbă ...  
  
A terminat şcoala generală întîiul, liceul aşjderea, bacalaureatul fiind o sublimare a efortului şi meritului minţii sale „plecate” spre cele luminate şi nădăjduite, organizate deopotrivă la cerinţele pe care le simţea înainte de a fi obligat de cineva să le numească, nu înainte de a fi dat proba eminenţei sale la atâtea olimpiade şcolare la care a participat.. A luat din prima la facultate împlinind visul nespus şi nesperat vreodată al bietului său părinte. Însă întreţinerea în şcoala superioară pe care dorea s-o urmeze era greu de suportat, costa ceva bani, iar întreţinerea ca atare devenise o problemă aproape insurmontabilă. 
  
Fostul „puşti”, Piticul cum i se mai spunea, ajunsese -- „pe cai mari”, prin schimbarea vremurilor şi prin voinţa electoratului – primul edil al semiurbei de azi, satul poveştii de faţă de mai ieri, dovedindu-şi pe dată solidaritatea, uitând ranchiuna cu vechiul căpitan (plecat, zice-se, să conducă tot vreo echipă de fotbal, închegată de data asta pe Câmpiile Elizee, într-un paradis pe care numai ei, cei plecaţi îl ştiu!) şi căutând să reverse generozitatea pe care numai oamenii cu suflet mare, necărpănoşi o cunosc, conferindu-i realele-i valenţe.  
  
L-a luat pe Olimpiu în custodia lui, a atras şi câţiva consilieri din primărie (de aceeaşi „sensibilitate” politică) şi i-au aranjat studentului o rentă până la terminarea şcolii. Ca să dea bine la popor a cuprins, în programul-platformă prezentat(ă) cu pompă într-o întâlnire cu alegătorii, toată această „generozitate aplicată şi revărsată asupra unui tânăr care promite ”, putea fi garanţia sigură a unui caracter elevat şi milostiv, pentru care a primit gratitudinea chibiţilor (susţinătorilor) exprimată în aplauze, îmbrăţişări „pupicioase” şi de complezenţă dar şi prin viu grai... 
  
Cât timp dimensiunea idilică a conceperii şi redactării proiectului de program electoral al candidatului a funcţionat totul era atât de aproape de a se înfăptui, când însă s-au socotit „sustenabilităţile” şi că se poate câştiga „Primăria” şi cu în prevederi în care erau „bine garnisite” promisiunile şi îndeajuns de „pritocite” în „conclavul formaţiumii” cacealmaua a început să capete contur, promisiunea rămânând, din păcate, în faza de pură şi demagogică intenţie. 
  
Povestea de mai sus ar fi putut fi verosimilă dar ea nu s-a mai întâmplat, într-o localitate de prestigiu din Muscelul argeşean! 
  
Spre (ne)cinstea fruntaşilor obştei de sub munţi, de la poalele cărora izvorăsc cele două pârâiaşe ce şerpuiesc alene, firave şi nepăsătoare de întâmplare pe fundalul celor două văi minunate, amintite la începutul poveştii de faţă!... 
  
. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Păcăleala / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 204, Anul I, 23 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!