Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Ovidiu Creangă         Publicat în: Ediţia nr. 776 din 14 februarie 2013        Toate Articolele Autorului

Ovidiu CREANGĂ - ULTIMA MEA IUBITĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Să nu credeţi cumva că glumesc sau la 90 de ani sunt vre-un boşorog care se face de băcănie cu purtarea lui ce nu „cadrează” cu părul alb pe care-l poartă de câteva decenii bune. La şase ani am fost îndrăgostit lulea de a fetiţă ceva... cu mult mai mare ca mine! Ea era cea care-mi zdrobise inima. O chema Niura şi avea vreo 16 ani. Venea adesea pe la mama să „dea la maşina” diverse lucruri de îmbrăcăminte. Mama avea o maşina de cusut Singer cu picior, pe care o avea de la mama ei, adică bunica mea, Sultana Olarescu.  
 
Parcă aud şi acum ţăcanitul rotund pe care-l făcea maşina când lucra mama şi eu mă luptam să nu mă fure somnul şi să mă uit cum mişca mămica sacadat piciorul drept pe grătarul de sub maşina. Adormeam cu sunetul acela minunat, căci ştiam că sunetul acela înseamnă o cămăşuţă noua, o pereche de izmenuţe de iarnă lungi, căci în Basarabia erau nişte geruri de crăpau pietrele. Vara îmi făcea izmenuţe scurte, că purtam pantalonaşi scurţi făcuţi tot de mama. Ea învăţase de la basarabence să toarcă, să crească viermi de mătase şi avea şi un război cu care făcea pânza de in sau borangic de la vermii noştri de mătase sau preşuri de pus prin casă. Mama nu arunca nimic. Hainele, rufele vechi le făcea făşii şi la război cu urzeala din aţe mai groase de in sau cânepă, şi cu „băteala” din cârpe făcea nişte preşuri de toată frumuseţea. Ce mai atâta vorba... ca mămica mea nu era nimeni pe lume.  
 
De când eram copil mi-au plăcut animalele. La Bardăr, aveam o gospodarie destul de mare. Trăind la ţară, aveam câteva oi pe care le ţineam la o stâna, aveam o vacă Joiana, care „fatasi o fetiţî” pe care o chema Vinerica. Deci Joiana venise pe lume într-o joi şi Vinerica într-o vineri. Aveam iepuri, aşa zisi „de muscă”, într-o groapă în care sfredeliseră o groază de găuri, adevărate tuneluri, de unde odată te pomeneai cu încă o duzină de epuraşi. Se ştie ca iepurii se „înmulţesc... ca iepurii”! Nici nu ştiu câţi porumbei aveam, podul era plin de cuiburile lor. Din timp în timp, un argat de al nostru se ducea şi aducea puii cei mai mari ce erau cât porumbeii de mari şi mama făcea ciulama din ei. Porci aveam câte unu gras şi voinic care era sacrificat de Ignat. Eu fugeam să nu-l aud guiţând, dar după ce-l pârleau cu paie şi îl spălau bine, venem şi aşteptam să-mi dea băşica să o umflu şi să o umplu cu grăunţe să sune frumos.  
 
Îi aducem mami toţi pisoii sau căţeii aruncaţi sau rătăciţi pe drum. Pisicile nu erau pasiunea mea. Nu mă omoram după ele. Ele sunt egoiste şi materialiste şi te trădează la prima ocazie... În schimb nu există un animal mai credincios decât câinele. Aveam vre-o şase câini, în general băieţi. Era o singură căţea, Fifiţa, care la fiecare şase luni mai făta vre-o cinci-şase căţei, de care nu puteam scăpa, că toată lumea avea câini. Atunci se făcea o crima oribila, îi îneca. Eu fugeam urlând de acasa dar nu puteam să-i salvez. Tot aşa se proceda şi cu pisoii. Pe atunci nu exista... să te duci la veterinar şi să-i castrezi. Cine se ducea pe vremea aceea cu un câine sau pisică la veterinar? Nu am avut cai şi capre, dar tare mi-ar fi plăcut să avem ieduţi, dar nu am avut. În schimb am avut mieluşei pe care ciobanul îi aducea de Paşti, câteva zile mă jucam cu ei apoi să vezi tragedie, că trebuia să la taie gâtul. Eu iaraşi „fugiam” bocind de acasă...  
 
Era pe timpul marei crize mondiale. Tata a fost „pus în disponibilitate” adică dat afară. Pe timpul acela nu exista îndemnizaţie de şomaj sau vreo asistenţă sociala. Ai mei au lichidat gospodăria şi ne-am mutat la Chişnău. la Visterniceni, unde tata găsise un post de hamal în gară. Când am plecat din Bardăr am luat-o numai pe Fifiţa cu noi. Gazda unde ne-am aciuat nu ne-a dat voie să avem câine şi a trebuit să o dea pe Fifiţa la un ţăran, care a băgat-o într-un sac şi a dus-o la el acasa în sat la vre-o patruzeci de kilometri de Chişinău. Desigur am urlat în gura mare şi de data asta, dar în zadar. Ne-a părăsit şi Fifiţa! După vreo trei luni ne pomenim cu Fifiţa ca intră pe poarta. Era slabă, jigărită, şchiopăta. Gazdei i s-a făcut milă şi ne-a lăsat să o ţinem. Cum de a venit înapoi că doar o dusese în sac legat la gură!?  
 
O alta întâmplare cu un câine a avut loc la Bucureşti, când mama era directoare la o cantină pentru nevoiaşi. În Giuleşti am găsit un câine, care cred că era o corcitură de lup. Cred că se rătăcise de stăpân. L-am „înfiat” şi i-am pus numele Jup. Era un câine inteligent care s-a ataşat grozav de mine. Mă însurasem şi locuiam la o mansarda pe Filatropiei, unde îl aveam pe Jup şi o pisică. Nu o duceam prea strălucit cu banii, totuşi nu ştiu cum am cumpărat printr-o ocazie o şuncă afumată pe care o ţineam într-un fel de bucătarioară. Acasa era Jup şi pisica. Într-o zi, când ne întoarcem din oraş, găsim şunca noastră pe jos, mozolită şi terfelită. Se mâncase serios din ea! Am crezut că Jup a făcut nelegiuirea asta şi i-am tras o palmă peste bot. A făcut o grimasă, nu-i placea să-l atingi peste mustăţi. Mi-a aruncat o privire pe care nu am să o uit nciodată. S-a sculat a ieşit pe uşe şi nu l-am mai văzut până în ziua de astăzi! Am fost nedrept şi l-am pedepsit când nu era vinovat, căci pisica făcuse pozna. Dar Jup a fost atât de umilit şi amărât deoarece de la mine nu se aştepta la aşa ceva. Am plâns apoi de câte ori mi-am adus aminte. Şi acum mă podidesc lacrimile: „Jup iartă-mă am fost nedrept şi te-am pedepsit când nu erai vinovat, unde ai plecat ce s-a întimplat cu tine?”. Am fost la hingheri, nu am dat de el. L-am căutat ore în şir pe toate străzile vecine, nu am dat de el! Asta a fost una dintre nedreptăţile făcute de mine. Ehe, am am făcut eu mai multe...  
 
O alta nedreptate pe care am făcut-o a fost pe vremea când locuiam în casa socrilor din strada Gheorghe Misail, în dosul cimitirului Sfânta Vineri. Eram însurat pentru prima oara... În memoria lui Jup Întâi, acum aveam un lup autentic care se numea tot Jup. Între mine şi Jup Doi era o prietenie de nedzdruncinat. Mă iubea aşa cum numai un câine poate să te iubească. Monica prima mea fetiţă avea vre-o doi ani şi jumătate. Nu putea adormi numai dacă ţine manuţa în părul meu. Scotea mânuţa printre zăbrelele pătucului ei şi adormea fericită aşa. Într-o zi soarta ne-a despărţit, divorţând de prima soţie... Scena pe care nu am să o uit niciodată a fost cea care s-a întâmplat atunci când am ieşit pe poarta fostului meu cămin. Jup era întins la poartă cât era de lung. Şi lung era Doamne, când stătea în doua picioare... Cât mine de înalt! Câinele se uita nedumerit şi trist la mine, iar la geam se uitau nedumerite şi triste, Monica, fetiţa mea de doi ani şi jumatate... cea care nu putea adormi decât dacă ţinea mânuţa în părul meu, şi fosta mea nevastă Angelica... Spre deosebire de Jup, ele plângeau „mohnit” şi lacrămi rotunte li se prelingeau pe obraz. Am dat colţul şi am început să plâg şi eu... (chiar şi acum când scriu aceste rânduri „dau apă la şoareci”... Mă duc să-mi caut o batistă!).  
 
Doamne, multe mai face omul în viaţă... Şi bune, şi rele. Multe mai sunt de povestit. Abia acum intru în subiectul propriu zis... Deci cine este ultima mea iubită? Ultima, adică cea mai de pe urmă, că s-ar putea să mă ajute Dumnezeu să mai am şi altele... dar tot dintre cele... cu patru picioare. Pe „iubita mea” o cheama Shakka, (se pronunţă Şaca) nume sintetic, inventat de nepoţica mea Simina. De fapt caţeluşa este proprietatea ei. A cumparat-o când era cât un pisoi si a dat 200 de dolari pe ea. Este un Pit Bull, neagră cu o cravată, de fapt un papillon alb şi cu nişte ghetuţe albe în labuţe. Nu am castrat-o că nu a fost de acord Simina şi noi ceilalţi nu am vrut sa o multilăm.  
 
Cred ca Shakka are proprietati extra sensoriale, am impresia că vede aura/câmpul energetic al omului. Se gudură la oamenii buni şi le sare prietenoasă de gât ca să-i pupe şi nici nu se uită la oamenii răi. Ea este barometrul meu când am un musafir nou, din comportamentul lui Shakka ştiu cu cine am de-a-face. Înainte de a da jos de pe mine zece kilograme, cardiac fiind, atunci când făceam eforturi aveam un fel de criză, respiraţie scurtă, transpiraţie abondentă, şi trebuia să mă aşez să aştept 5-10 minute să-mă linştesc. Odata eram cu Shakka în grădină şi am simţit că-mi vine criza şi m-am grăbit să mă duc în apartamentul meu care este la etaj. M-am aşezat istovit pe un fotoliu şi respiram adânc ca să-mi revin. Shakka a început să plângă şi mi-a sărit în braţe şi a început să mă lingă... Aşa săruta ea!  
 
Într-o seara, pe când Shakka avea ceva mai puţin de un an, stăteam în pat şi mă pregăteam de culcare. Mi-e ruşine să recunosc, dar dorm cu Shakka în pat... Ea preferă să doarmă strâns lipită de mine cu capul pe mâna mea. Într-o noapte a început să latre violent. Am aprins veioza şi am văzut-o cu ochii aţintiţi spre un punct de deasupa unei comode. Lătra de se dădea de ceasul morţii. Eu nu vedeam nimic, dar ea vedea ceva. Pe interfon, l-am chemat pe Daniel nepotul meu care atunci avea 15 ani şi jumatate i-am spus: „Daniel vino te rog în dormitorul meu că am impresia că Shakka latră violent la un „ghost”... spirit, vedenie sau duh. Daniel a sosit imediat. Shakka lătra în continuare la fel de violent. I-am spus lui Daniel să aducă aparatul lui Polaroid, poate reuşim să prindem pe film imaginea vedenii care nu era vizibilă cu ochiul liber şi pe care Shakka însă o vedea. Daniel s-a conformat şi a venit speriat cu aparatul, însă atunci Shakka a încetat subit să latre, semn ca spiritul a plecat. Daniel mi-a spus speriat că... atunci când a ajuns la camera lui, şi când să pună mâna pe clanţă să deschida uşa, clanţa s-a apăsat singură!!! Nu de mult se prăpadise Laura, cea de a doua soţie a mea şi... noi am bănuit că a fost ea!  
 
Shakka înţelege o mulţime de cuvinte în limba română, recepţionate de la mine şi în engleză preluate del a ceilalţi membri ai familiei. Am impresia că Shakka îţi citeşte gândurile în mod telepatic, adică simte ce vrei. Când îi spun: „Shakka hai să-l luam pe Daniel de la Metrou” ea sare în sus de bucurie şi este înaintea mea la maşină. Când nu pot să o iau cu mine, îi spun: „Shakka tu ramai acasă scumpo!”. Eu se resemnează şi rămâne bosumflată. Shakka doarme cred că 20 de ore din 24 de ore şi mai are un mare noroc, cum pune capul jos închide ochii... spre deosebire de mine care câteodată mă chinui ore întregi.  
 
Acum Shakka stă cuminte lângă mine şi mă trage cu lăbuţa, semn că îi este somn şi vrea să ne ducem la culcare, nu pot să rezist şi încetez să mai scriu ca să nu o supăr. Somn uşor! Hai Shakka la culcare...  
 
Ovidiu CREANGĂ  
Toronto, Canada  
14 februarie 2011  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Ovidiu CREANGĂ - ULTIMA MEA IUBITĂ / Ovidiu Creangă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 776, Anul III, 14 februarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Ovidiu Creangă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ovidiu Creangă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!