Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Modele > Mobil |   


Autor: Aurel V. Zgheran         Publicat în: Ediţia nr. 1097 din 01 ianuarie 2014        Toate Articolele Autorului

Octavian Ursulescu. Mărgăritarele muzicii uşoare
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

„Comentatorul muzical”, aşa cum îşi spune, neuzând termenul „critic”, deşi este membru al Uniunii compozitorilor şi muzicologilor din România, Octavian Ursulescu are cuvintele nu numai „cu sine”, în rostire, ci şi în grafia revistei „Actualitatea Muzicală” sau a cărţilor. Dacă în revistă publică articole ce privesc, în vastitatea ei tematică, muzica, în cărţi sunt fixaţi făptuitorii muzicii. Primele două îi creionează pe Temistocle Popa şi Paul Urmuzescu, iar cea de-a treia este despre Titel Popovici. Scrise la iniţiativa dr. Florin Rotaru, directorul Bibliotecii Metropolitane, cărţile sunt o colecţie care brodează cu fireturi de aur două tablouri culturale şi artistice, de tulburătoare frumuseţe şi grandoare, ale muzicii uşoare româneşti. Colecţia se numeşte „Patrimoniul muzical românesc”.  

Sunt cărţi semnate de cel care a personalizat cu originală şi elevată amprentă arta prezentării spectacolului şi ştiinţa comentariului muzical, pentru ca, din vremi peste vremi să apară cu puterile reconstituirii sentimentale, fără egal, starurile muzicii de altădată cu valoarea şi rezistenţa eternităţii. Lansarea primelor două a avut loc în Sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti (Sediul Central „Mihail Sadoveanu”), pe 15 martie 2012. Au fost prezenţi: compozitorul Paul Urmuzescu şi fiicele sale, Adriana Urmuzescu, scenograf la Opera Naţională Bucureşti, Anca Caloianu, director de imagine TVR, dr. Florin Rotaru, director Biblioteca Metropolitană Bucureşti, Margareta Pâslaru, Petre Geambaşu, Crina Mardare, Stela Enache, Mircea Drăgan, Ileana Popovici, coregraful Cornel Patrichi şi soţia sa Cornelia, soprana Bianca Ionescu, scriitorul Aurel Storin, realizatorii tv Titus Munteanu, Ioana Bogdan, Eugen Dumitru, compozitorul Jolt Kerestely şi alţii…  

Cărţile conţin fotografii încă şi mai răscolitoare decât cuvintele, ilustrând o parte a istoriei muzicii uşoare româneşti. Totul e plin de magnetism, prin diversitatea şi exclusivitatea unor povestiri din viaţa artiştilor de ieri şi de azi. Fiecare carte oferă şi câte un CD cu piese muzicale zugrăvitoare a ambianţei remember, cu tabloul sunetului muzicii ei. Ambele cărţi pot fi „răsfoite” şi în biblioteca virtuală a României.  

 

Spectacolul mirific şi galant cultivat de „arhitectul cuvintelor”  

 

În răstimpul a patru decenii de carieră artistică, Octavian Ursulescu a fost şi este un vorbitor cu şarm, întotdeauna inepuizabil, gentil şi în vervă. El a ipostaziat reprezentabilul în cultura spectacolului artistic. Încercarea activării nimicului prin cuvintele „artistul care nu mai are nevoie de nici o prezentare” nu este decât un substituent ceremonios dar injust al artei prezentării, pentru că, în acest caz, care ar mai fi rolul prezentatorului şi cine sau ce nu ar avea nevoie de Octavian Ursulescu pe scenă, la radio, la televiziune sau în presă?!  

Vă propun să vă prezentaţi chiar pe dumneavoastră, copil, desculţ şi mistuit în frumuseţea şi puritatea vieţii săteşti…  

Părinţii mei fiind ingineri silvici, colegi de facultate la Bucureşti, au fost repartizaţi la ocolul silvic de la Câmpul Cetăţii, lângă Sovata, în judeţul Mureş, unde m-am născut. Aici şi-au construit de curând două căsuţe Matilda Pascal Cojocăriţa şi Nicolae Botgros, „invadându-mi” teritoriul, dar i-am primit cu drag! Am copilărit în satul Chiheru de Sus, de care se leagă cele mai frumoase amintiri ale vieţii mele. Sunt universul de lumină şi fericire pe care ştiu că nu-l voi mai avea niciodată. Revin des aici. Am devenit „Cetăţean de onoare” cu grija primarului Emanoil Hurdugaci care mă invită în fiecare septembrie să prezint ”Zilele Chiherului”. Mă revăd cu prietenii de altădată, mulţi dintre ei plecaţi acum în cele patru zări. Socrul fotbalistului Adrian Ilie, Ioan Matei, aşezat acum pe pământul bunicilor lui şi al familiei Haba, apoi Lulu şi Tică Grama, „ai Căuaciului”, Margareta şi Alexandru Bogdan, alături de fiul lor Radu şi nora Adriana, Sandu, vânătorul iscusit şi mulţi, mulţi alţii sunt cei pe care îi mai regăsesc acasă. Pretutindeni, aici şi oriunde, am în amintire icoana învăţătorilor Zinia şi Zoachi Hărşan. Ei nu mai sunt, şi nici casa şi clădirea şcolii. Au rămas numai un nuc bătrân şi câţiva meri din livada aşa zisă „a popii”, pe care îi ştiu bine şi din care Toader Haba mi-a trimis mere, de multe ori. O moşteneşte Horiţă Hărşan, procuror pensionar, bunul prieten care mă cheamă şi pe mine să-mi ridic o casă în livadă. Nu am, însă, inimă să tai copacii, oricât de bătrâni! Revin des la Reghin şi la Tg. Mureş cu spectacole, la invitaţia maestrului viorilor româneşti, Vasile Gliga, niciodată la invitaţia oficialităţilor, căci nimeni nu e profet la el acasă. În februarie am prezentat faimosul „Bal al însuraţilor”, la Reghin, două adevărate Revelioane, cu 1100 de participanţi, toţi în costume populare, inclusiv eu, se înţelege! Am fost tare mândru, chiherenii mei venind în număr de aproape 100 de persoane!  

Încă din anii de şcoală v-aţi însuşit o riguroasă aritmetică a vieţii. Cum să nu, doar eraţi olimpic la mai multe materii…  

Primele 4 clase le-am făcut la o şcoală aflată chiar peste drum de liceul „Dimitrie Cantemir”. Am avut-o învăţătoare pe mama marii actriţe Olga Tudorache. Îl aveam atunci rival la inima unei domniţe cu iniţialele M.M., pe Şerban Papadopol, un prieten minunat! Mă uit la poze şi mă amuz! Dansam în costum popular! La „Cantemir” am avut parte de profesori excepţionali. Matematica am învăţat-o cu doamna Iozefina Cernica, cea căreia îi datorez faptul de a fi ajuns „rezolvitor emerit” la Gazeta matematică şi fizică, în care am şi publicat probleme proprii (am dovada!). Am fost an de an finalist la Olimpiada de matematică, obţinând chiar premiul II pe ţară în clasa a IX-a (diploma, o mare mândrie a mea e semnată de acad. Grigore Moisil). Am fost inclus de către doamna Cernica, la loc de cinste în volumul „Profesori şi elevi matematicieni ai Liceului „D. Cantemir”, figurând acolo, între alţii, alături de prof. Dan Barbilian ( poetul Ion Barbu). Un alt profesor de care am fost foarte legat este cel de sport, Enric Klosowski, eu fiind căpitanul echipei de baschet a liceului. Un singur regret: în afara unei revederi la 10 ani de la absolvirea liceului, nu ne-am mai întâlnit şi mi-e dor de toţi colegii mei!  

Copilăria rămâne postulatul fără vârstă al vieţii, reîntors nu o dată în drumul amintirilor. Care au fost începuturile paşilor spre jurnalism?  

Cu ocazia unui reportaj la liceu, ziarista de la „Scînteia Tineretului”, Lucreţia Lustig a venit însoţită de pictoriţa Tia Peltz. Le-am fost recomandat ca premiant la olimpiadele de fizică, istorie, limba română, autor de articole şi poezii în revista liceului, şi aşa m-am trezit pe prima pagină în ziar, cu un desen al cunoscutei artiste. L-am recuperat în original şi îl am înrămat. Mi s-a propus să colaborez, aşa încât am devenit „jurnalist” încă de pe băncile liceului. A fost prima mea şcoală de ziaristică. Pe culoarele redacţiei mă întâlneam cu Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Iosif Sava, Nicolae Dragoş, mai tîrziu Ion Cristoiu, sau Adrian Vasilescu, actualul purtător de cuvânt al BNR. A doua a venit din partea săptămânalului „Contemporanul”. Sînziana Pop m-a recomandat lui George Ivaşcu, cel care mi-a încredinţat rubrica permanentă de muzică uşoară, pe care am susţinut-o mai bine de 15 ani. Aici semnau G. Călinescu, Geo Bogza, Ecaterina Oproiu, Radu Cosaşu, Călin Căliman, Dinu Kivu, Luminiţa Vartolomei, Aurel Bădescu, Colette Corbu, iar la secretariat erau neuitaţii Roger Cîmpeanu şi Elena Marinescu. Fiind foarte bun la ştiinţele exacte şi cum toţi prietenii mei se îndreptau către Politehnică, m-am dus, absolut la întâmplare, la Electrotehnică. Examenul de admitere a fost o formalitate. Mai mult, cum trebuia să plec într-un turneu în Bulgaria cu echipa Ş.S.E. nr. 2 (în componenţa căreia am devenit campion naţional), am solicitat să dau examenul la geometrie, cu o zi mai devreme. Eminentul profesor Simionescu mă ştia de la Olimpiade, a fost de acord, am luat 10, şi...fuga la gară!  

Când v-aţi descoperit adevăratele valenţe, de prezentator profesionist?  

În 1968, la prima ediţie a „Cerbului de aur”, jurnalist novice fiind, realizam zilnic o pagină de ziar dedicată festivalului, de la Aeroportul Băneasa, unde soseau toţi invitaţii: mici interviuri, fotografii, impresii care a doua zi apăreau în ziar. Din 1969 am căpătat statutul de corespondent la faţa locului, publicând în paralel în numeroase alte publicaţii, între care „Magazin”, „Femeia”, „Never Weg”. La cele 4 ediţii, 1968-1971, am legat prietenii trainice: am corespondat, ne-am mai revăzut cu Jaques Hustin, Amalia Rodrigues, Rika Zarai, Helena Vondrackova, Gigliola Cinquetti, Koncz Zsuzsa, Eliane Dambre - este an de an în juriul festivalului „George Grigoriu” de la Brăila - Dova, Janos Koos... Cu Caterina Caselli m-am revăzut după 20 de ani, la Sanremo 1990 - nu mi-a venit să cred când mi-a sărit în braţe strigând: „Ottaviano!”. Tot la Braşov, în 1969 m-am împrietenit cu Julio Iglesias. Colindam toată ziua oraşul împreună, cu ochii după fete, spre amuzamentul regretatei Frida Boccara. Faţă de el s-a făcut prima din lunga serie de gafe ale juriilor de la „Cerbul de Aur”, ignorându-l la premii! Unde sunt acum preferaţii „specialiştilor” de atunci şi unde este Julio Iglesias?  

Care sunt relaţiile dumneavoastră cu Julio Iglesias, astăzi?  

Un timp am corespondat cu Julio, dar pe urmă, mai ales datorită condiţiilor de dinainte de 1989, legătura s-a rupt. L-am reîntâlnit la prima sa revenire la Bucureşti, în 1999, când mai că i-au dat lacrimile revăzând fotografiile din urmă cu 30 de ani. Am fost împreună în toate acele zile şi m-a invitat să prezint spectacolul (deci el, nu organizatorii, care pe urmă s-au eschivat de la orice onorariu...). Ne-am revăzut la următorul său turneu, când tot aşa, am prezentat spectacolul de la stadionul Cotroceni. De fiecare dată, de Crăciun primesc de la Miami o felicitare din partea lui, cu fotografii în zeci de ipostaze ale copiilor, alături de câinii Caballero şi Chaplin.  

Când aţi debutat la Radio România şi în ce emisiune?  

Eu cred că am urmat calea firească pentru un prezentator TV şi de spectacole: întâi o solidă cultură generală şi o aprofundată cunoaştere a limbii române, în şcoală, apoi ucenicie în presa scrisă, după care, radio. Am debutat în ultimele emisiuni „Metronom” ale aceluia de care m-a legat o caldă prietenie, neuitatul Cornel Chiriac, după care, până în 1989 am realizat şi prezentat cele mai populare emisiuni de la radio. De aici m-a „recrutat” Titus Munteanu, pe atunci tânăr colaborator la TVR (era asistent la Conservator). Alături de el am devenit un nume cunoscut pe micul ecran, prezentând emisiuni de varietăţi, „Steaua fără nume”, „Meridianele cântecului”, „Şlagăre în devenire”. Douăzeci de ani am fost aproape nedespărţiţi, umăr lângă umăr în toate proiectele de divertisment TVR. Debut la radio: în emisiunea „Metronom”, a lui Cornel Chiriac, în ianuarie 1969. Peste câteva luni el avea să fugă din ţară, ajungând la „Europa Liberă”.  

Câte ediţii ale Festivalului de la Mamaia aţi prezentat între 1983 şi 1997?  

Am prezentat, dacă nu mă înşel, 13 ediţii. După 1997 nu m-au mai chemat!  

Acuarelaţi din amintiri, aceste evenimente artistice. Creionaţi chipurile câtorva protagonişti.  

În 1983 am prezentat doar secţiunea de „Interpretare”, secretarul de stat de la Ministerul Culturii, Ladislau Hegheduş, rugându-mă să-i recomand pe cineva pentru „Creaţie”. L-am propus pe Gabriel Oseciuc, actor de film foarte în vogă, dar din motive pe care nu le cunosc, la Gala laureaţilor a fost înlocuit cu actorul Silviu Stănculescu. Apoi, până în 1997, am prezentat întregul festival, după Revoluţie cu partenere încântătoare: Carmen Movileanu, Alina Chivulescu, Irina Radu, Monica Anghel. Amintiri? Dacă voi spune că atunci festivalul era altceva, voi fi caracterizat drept nostalgic. Cândva era ceea ce trebuia să fie, aşa fusese conceput - un festival al muzicii uşoare româneşti, cu eleganţă, distincţie, bun-gust, decenţă, o manifestare a celor mai importanţi compozitori şi interpreţi. Din 1998, din păcate, au fost introduse secţiuni consacrate altor genuri muzicale, nepotrivite cu atmosfera festivalului. Vedetele şi compozitorii reputaţi au început să-l ocolească şi aşa a început o decădere lentă, dar ireversibilă. Aţi vedea secţiuni rock şi hip-hop la Sanremo? Nu, aceste genuri au un public aparte, pe care îl cunosc şi îl stimez, dar care nu vine la Mamaia; ce să caute acolo, între rochii elegante? N-o să uit niciodată că festivalul era, până în 1989, „live”. Magicianul Sile Dinicu ridica bagheta şi „ataca” semnalul tradiţional al festivalului, cu orchestra Radioteleviziunii. Până şi la semnal s-a renunţat! Ladislau Hegheduş m-a invitat mai întâi să prezint câteva ediţii ale monumentalului festival de la Bucureşti (la „Polivalentă”, cu 6000 de spectatori pe seară), „Melodii”, un fel de „Best of” al anului precedent, unde se număra recolta de melodii, dar se şi lansau cântece noi. A venit Mamaia 1983 şi din acea clipă am prezentat de toate: concursuri de frumuseţe (la „Muncă, tinereţe, frumuseţe”, organizat de UTC, în finala de la Costineşti - era nebunie, se dormea noaptea pe bănci pentru a se ţine locuri!), folclor, cele mai importante festivaluri de muzică uşoară inter-judeţene, cum se numeau, concursuri de cântece ostăşeşti şi ale sindicatelor... Doar după 1990 am acceptat să oficiez la evenimente gen nunţi sau botezuri, dar rar, la cele cu adevărat importante (din punctul meu de vedere). După 1990 am prezentat mai toate marile concursuri de frumuseţe, începând cu primul „Miss România” şi continuând cu „Top Model România”, „Miss International Peace”, „Miss Tourism Europe”, „Miss Litoral”, „Miss Banat”, ş.a. Mai mult: le-am „implementat” şi publicului de la Chişinău. Cum am fost prezentatorul primului concurs naţional de dans sportiv televizat, în 1989 (împreună fireşte cu Titus Munteanu), m-am specializat în timp, iar la ora actuală sunt nelipsit de la marile concursuri de gen, inclusiv internaţionale, graţie preşedintelui Federaţiei române de dans sportiv, Vasile Gliga. Tot cu dânsul, mureşean de-al meu, m-am profilat pe spectacole folclorice de mare anvergură, cum ar fi „Ziua recoltei”, la Reghin, „Festivalul Văii Gurghiului”, „Balul însuraţilor”. Un prezentator profesionist trebuie să abordeze cu aceeaşi lejeritate orice, să se documenteze, să înveţe.. De pildă, în ultimii ani m-am profilat şi pe... volei, prezentând competiţiile „Cupa Arcada” (la Galaţi) şi „Trofeul Diop Security” (la Brăila).  

Înainte de 1989 aţi avut colaborări cu reviste străine, aţi fost invitat la festivaluri muzicale din străinătate? Inevitabilele stări conflictuale în relaţie cu politica epocii au atras interdicţii, persecuţii, în ce vă priveşte?  

Zâmbesc atunci când văd câţi „dizidenţi” au apărut după Revoluţie, unii dintre ei în cele mai bune relaţii cu regimul, înainte de 1989! Considerat probabil un „element destabilizator”, care ar fi putut lua drumul „Europei libere” pe urmele vechilor prieteni Cornel Chiriac şi Andrei Voiculescu, eu până în 1989 n-am avut viză pentru Occident! Primeam invitaţii la festivaluri, dar mereu mi se răspundea de la „Paşapoarte” în plicul albastru, cu: „Cererea Dvs. nu s-a aprobat”. Acum câţiva ani, într-o anchetă din „Evenimentul zilei” am aflat ce turnătorii mi se făceau la Securitate, de către care eram considerat o persoană subversivă. Numai eu ştiu ce probleme întâmpinam mereu la „303”, la Căminele Politehnicii din Cotroceni, unde conduceam cu fratele meu Florin-Silviu un faimos „Pop-Club”, la care veneau săptămânal câteva sute de studenţi, atraşi de audiţiile cu muzică occidentală la zi şi de comentarea top-urilor din revista americană „Billboard”. Vă daţi seama ce „oaie neagră” eram! Nici acum nu trec neobservaţi 400 de studenţi la un loc, în Piaţa Universităţii, darămite atunci, ascultând „decadenta” muzică americană! Iar într-o bună zi inevitabilul s-a produs: în revista „Flacăra” un interpret la muzicuţă, Cornel Ionescu, a publicat un articol ucigător, în care eram desfiinţat, considerat duşman al socialismului, al poporului muncitor… ce mai, eram făcut praf! De unde pornise totul: la festivalul de la Sopot, din Polonia (în ţările socialiste puteam călători, n-am ratat nici un festival muzical, fireşte mergeam pe banii mei!), făcusem greşeala să mă confesez unui coleg jurnalist, povestindu-i despre lipsa de libertăţi de tot felul din România, despre opresiuni, încătuşarea aspiraţiilor tineretului… De unde să ştiu că la scurtă vreme, se va semnala totul unei soliste din România, care, prietenă fiind cu semnatarul articolului, i-a pus totul pe hârtie? În dimineaţa în care am citit articolul (nici acum nu pot să-l revăd, credeţi-mă!) am simţit că mor. Ştiam ce mă aşteaptă: interzicere totală la radio, tv, presă, orice alte acţiuni publice (spectacole, etc), plus inevitabilele „interviuri” la Securitate şi la Secţia de Presă a CC al PCR. Doi ani n-am existat! Norocul meu a fost că polonezul nu mă înregistrase, doar relatase din memorie. Constantin Mitea, care era în fruntea revistei „Contemporanul”, dar şi consilier al lui Ceauşescu, nu ştiu cum a reuşit ca încet-încet să fiu „reîncadrat”. Parcă mă năşteam a doua oară!... Apoi Adrian Păunescu, cel care aprobase publicarea linşajului meu public, a revenit cu un gest tardiv printr-un pamflet ucigător, „Muzicuţa dermatologică”. Dar semnatarul îşi făcuse datoria, a ajuns bine-mersi în Germania, iar eu am continuat să n-am viză pentru Occident. Sunt fericit însă că în anii aceia grei am adus bucurie şi alinare prin emisiunile mele, prin benzile de magnetofon cu noutăţi muzicale pe care eu şi fratele meu le trimiteam în toată ţara.  

De obicei, prezentatorii ţin în mână un desfăşurător, citesc o hârtie, ceea ce dumneavoastră nu aţi făcut. Cunoaşteţi prezentatori care nu consultă o fiţuică?  

Nu comentez prestaţia altora, fiecare cu stilul lui. Sigur, poţi nota pe un bileţel un nume, un titlu, o dată, în rest însă, trebuie „să ai vorbele la tine”.  

Astăzi se amestecă în spectacol, genurile, în căutarea miezului lui incandescent: banii. Un anume management de spectacol e în stare să însăileze programul cât mai pestriţ şi cât mai comercial. Cum judecaţi aceasta?  

Am amintit mai sus ce „struţo-cămilă” a devenit festivalul de la Mamaia, care nu mai are nici un fel de identitate. Amestecarea genurilor este păguboasă în primul rând pentru artişti, deoarece susţinătorii celorlalte genuri, fie se plictisesc, fie, chiar mai rău: îşi exprimă nerăbdarea de a se întâlni cu idolii lor. Aşa am înţeles că se întâmplă în prezent pe litoral, unde în unele spectacole figurează pe afiş „manelişti” notorii; până când aceştia apar, publicul este zgomotos, şi nu e deloc bine dacă unul din ei absentează! Pot fi însă şi spectacole populare în care gradaţia şi alternarea să fie făcute inteligent, aşa cum constat de ani de zile la marile show-uri în aer liber de la Focşani sau Moineşti, de pildă.  

Spectacolul de altădată, galant şi mirific a dispărut în muzica stradală, la zilele localităţilor, în campanii electorale, de hramuri etc. Primarii sunt cei care le patronează şi ţin sus în faţa artiştilor, o frunte sub care câteodată este prea puţină inteligenţă. Iar pe scenă, artiştii îi laudă ca pe Ceauşescu. Cum de e posibil acest compromis?  

E o realitate, dar nu numai la noi au loc asemenea spectacole în pieţe, la serbările localităţilor. Să nu uităm că este o mare şansă pentru artişti, care pot subzista în condiţiile în care oamenii s-au cam dezobişnuit să cumpere bilete, dar şi pentru public, având posibilitatea de a admira gratis toate numele de succes ale zilei. Este un dar pe care îl fac oamenilor autorităţile locale, mai ales în condiţiile sărăcirii populaţiei. Dar, cum spuneam, doar unii organizatori posedă ştiinţa de a alcătui o distribuţie echilibrată, fără stridenţe. Nu întâmplător am amintit de nivelul scăzut al veniturilor: practic, în provincie, foarte greu poţi umple o sală cu bilete la casă, la un spectacol. Doar la „Alexandru Jula şi prietenii”, la Galaţi, se petrecea aşa ceva. Un miracol! În schimb, în Bucureşti, unde sunt zeci de mii de oameni cu venituri mari, nu e nicidecum o problemă. Doar în 2011 au avut loc în Capitală zeci de show-uri ale unor vedete internaţionale, la care biletele au costat în medie 400-500 de lei şi au ajuns şi la 800!! Şi tot în Bucureşti, la Sala Palatului, cu peste 4000 de locuri, vedetele autohtone susţin concerte cu bilete foarte scumpe, ceea ce în provincie este exclus.  

Totuşi, spectacolele stradale organizate de administraţiile locale nu pot fi un dar, în măsura în care sunt plătite cu banii contribuabilor… Ce farmec pot avea, însă, manifestările ambulatorii din pieţele localităţilor, „atămâiate” cu fum de mititei, acompaniate cu ţignale, goarne, claxoane, răcnete…?  

Aceste manifestări sunt concepute pentru un anume gen de public. Când stai 5-6 ore în picioare, adesea în frig, nu mai eşti dispus să guşti rafinamente şi fineţuri, de aceea organizatorii apelează îndeobşte la trupe care pun accentul pe ritm şi antren. Vedetele de muzică uşoară tradiţională nu sunt mai deloc contractate la asemenea evenimente, tocmai pentru că ele mizează pe o comunicare de altă natură cu publicul.  

Nu credeţi că există astăzi o prea mare producţie muzicală, ceea ce activează o stare de obişnuinţă şi saturaţie?  

Când citesc despre premii ale „industriei muzicale româneşti” nu-mi pot reprima un zâmbet. Aşa ceva la noi nu există, ne împăunăm cu câţiva artişti de succes, cu câteva piese bune, dar atât. La o populaţie de 20 de milioane, producţia muzicală nu este nicidecum mare, senzaţia este dată însă de procentul uriaş de zgură, de reziduuri, de făcături ieftine, de amatorism cras şi kitsch. Dacă sita ar fi mai deasă, valorile s-ar detaşa cu uşurinţă şi s-ar putea bucura de o difuzare pe măsură. Eu ascult posturile de radio FM care transmit doar muzică românească şi sunt realmente siderat de sub-produsele care îneacă melodiile cu adevărat valoroase. S-a făcut muzică bună înainte, se face şi acum, probabil, însă rezolvarea este în mâna acelora care difuzează muzica.  

Există peste tot televiziuni locale care asediază artiştii ca pe precupeţii din obor. Nu-i acest tip de mediatizare a spectacolelor, excesiv şi ridicol, cu întrebări impertinente? Nu credeţi că se concepe un egalitarism în care oricine ţine un microfon în mână, crede că este reporter?  

Aşa e! Soluţia ar fi ca aceste posturi, fie ele şi locale, să apeleze doar la persoane cu ceva bagaj de cultură, inclusiv muzicală, dar şi de stăpânire a limbii române. În peregrinările prin ţară am cunoscut „reporteri” situaţi la ambele extreme. Din păcate, angajatorii nu sunt obligaţi de nici o lege să recurgă la persoane cu o minimă pregătire, ca să nu zic studii. Pe vremuri, ca să cânţi, chiar într-un restaurant, ca să dansezi, ca să fii DJ într-o discotecă aveai nevoie de un atestat profesional. Acum... Vorbim aici despre educaţie, numai despre educaţie. Dar cum aceasta se face şi prin emisiunile micului ecran, cum dascălii nu mai au autoritatea de altădată, cum limbajul şi comportamentul stradal sunt aşa cum sunt, nu putem să ne aşteptăm la nimic bun. Poate doar în ziua când nu vei mai fi îmbrâncit pe stradă, când nu se va mai scuipa pe trotuar în faţa ta, când nu vei mai fi împroşcat cu coji de seminţe, când şoferii nu vor mai arunca chiştoace şi alte mizerii pe geam, când... când... poate atunci şi artiştii să se bucure de respectul cuvenit.  

Fidelitatea faţă de televiziunea publică v-a fost favorabilă sau nu, după 1989?  

Nicidecum. Pentru cine nu ştie, n-am fost niciodată angajat al instituţiei, ceea ce mi-a asigurat o libertate de gândire, dar cum toată lumea mă vedea la TVR, mă asocia automat cu postul public. Timp de 25 de ani am fost un port-drapel al divertismentului la TVR, căreia îi datorez, o spun cu recunoştinţă, notorietatea, dar în acelaşi timp credeam că şi TVR îmi datorează ceva, câtuşi de puţin. S-au aniversat la TVR 50 de ani, apoi 55, au fost distinşi cu trofee cine vrei şi nu vrei. Mie nimeni nu mi-a strâns măcar mâna. Este vorba de gest, de principiu, nu de altceva. N-am fost invitat să realizez nici o emisiune, deşi într-un fel sunt un „brand” al TVR, ultimele programe în care am fost implicat fiind „Top TV”, cu Aurora Andronache, „Portret în oglindă”, cu Nicoleta Păun, „Pop rock story”, cu Cristian Păunescu, dar e aşa mult de atunci... Aşa încât, de ce să mă mire că n-am fost niciodată invitat să prezint „Cerbul de aur”, când au făcut-o manechine, actori necunoscuţi, cântăreţi, prezentatori de ştiri politice, au plătit chiar şi un VJ străin?! La TVR apar doar când e vorba de retransmiterea unor evenimente filmate de postul public (cum e cazul festivalului „George Grigoriu” de la Brăila) sau când sunt, rar, chemat să iau parte la vreo emisiune. Postul public (şi, să fie clar, asta nu are nicio legătură cu mine, nu am nici un fel de ambiţii sau veleităţi) uită că e plătit din banii oamenilor, că are menirea de a da fiecărui segment de public ceea ce el are dreptul să-şi dorească, de la romanţe, la muzică uşoară. Cum e posibil, de pildă, să nu transmită niciodată marele festival închinat, la Medgidia, lui Dan Spătaru? Regretatul artist şi colegii lui de breaslă au aşezat cu siguranţă multe cărămizi la temelia blocului unde se află birourile TVR, de aceea e nepermis ca ei să fie ignoraţi sau marginalizaţi. Ovidiu Komornyik a organizat în noiembrie la Sala Palatului „Gala Ovo Music”, un spectacol emoţionant cu cele mai mari vedete ale muzicii uşoare româneşti. Credeţi cumva că filmul manifestării a fost achiziţionat de Televiziunea Română? Aş, vă înşelaţi! L-a achiziţionat cea...turcă, bravo ei, Kanal D!  

Aţi avut oferte de la alte televiziuni?  

Am avut, dar am crescut în curtea TVR, am fost un „copil ascultător”, chiar dacă „mama” s-a dovedit cam vitregă. Am considerat însă că la televiziunea publică sunt cei mai buni profesionişti, cea mai bună dotare… încă mai cunosc câţiva oameni pe acolo, este un mediu familiar.  

Dacă televiziunea publică nu vă pune astăzi în valoare, cine sau ce o face?  

Eu încă mai sper, n-au trecut decât 15 ani de la ultimul meu festival Mamaia! Glumesc, desigur. Aş spune că mă pun eu în valoare, atât cât pot, răspunzând invitaţiilor tuturor posturilor TV, cu condiţia să nu fie emisiuni discutabile sau de un gust îndoielnic.  

Din 1990 sunteţi redactor la „Actualitatea Muzicală”. Este vorba despre arta prezentatorului de spectacol, în continuitate, sau despre un nou început?  

Repet, am debutat prin a fi gazetar, nu spun „jurnalist”, n-am
studii de specialitate, ha, ha! Am fost şi rămân comentator muzical,
nu spun „critic”, deşi-s mândru că sunt membru al Uniunii  

compozitorilor şi muzicologilor din România. Oficios al acesteia, revista „Actualitatea Muzicală” este singura publicaţie profesionistă din ţară, cu apariţie neîntreruptă din 1990 (am fost angajat prin concurs!) şi găzduind toate genurile muzicale, de la muzica cultă, la rock. În paginile ei lupt, alături de colegi şi colaboratori, să institui un primat al valorii şi al „meşteşugului”, al ştiinţei de carte, pentru că în România de azi se fac cam multe după ureche. Inclusiv muzică. În paralel, fixez în eternitate (cărţile figurează în biblioteca virtuală a României) mari personalităţi ale muzicii uşoare româneşti, la iniţiativa dr. Florin Rotaru, directorul Bibliotecii Metropolitane; până acum, în colecţia „Patrimoniul muzical românesc”, am publicat volume despre Temistocle Popa, Paul Urmuzescu, Titel Popovici. (Foto: Sebastian Oros; în imagine-Octavian Ursulescu, Oana Georgescu, Alexandru Jula)  

Referinţă Bibliografică:
Octavian Ursulescu. Mărgăritarele muzicii uşoare / Aurel V. Zgheran : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1097, Anul IV, 01 ianuarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Aurel V. Zgheran : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Aurel V. Zgheran
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!