Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Portret > Mobil |   


Autor: Octavian Curpaş         Publicat în: Ediţia nr. 504 din 18 mai 2012        Toate Articolele Autorului

Octavian CURPAŞ - NEA MITICĂ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
64 de ani de exil – Dumitru Sinu şi periplul său din Mărginimea Sibiului până în Arizona  
 
Arizona. Veri fierbinţi, cu frunţile nopţilor mângâiate de adieri pale de vânt şi lumina dimineţilor, limpede şi clară inundând fiecare colţişor al oraşului moleşit de căldură ... Într-una din aceste dimineţi strălucitoare şi calde, îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem la unul dintre hotelurile din centrul oraşului Phoenix, unde trebuia să mă întâlnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am hotărât să aştept în faţa recepţiei, până la apariţia sa. În timp ce răsfoiam nerăbdător nişte pliante care se aflau la dispoziţia vizitatorilor, atenţia mi-a fost atrasă de o conversaţie în limba franceză, între un domn şi o doamnă prezentabilă, amândoi mai în vârstă. Păreau de-ai casei, aşa că m-am apropiat de ei, cu gândul să le cer câteva informaţii. Foarte amabil, bărbatul a început să-mi prezinte facilităţile pe care le oferea hotelul. Îl ascultam cu atenţie. Mike, aşa îl chema, vorbea cu o intonaţie afectivă, un accent oarecum străin. Când l-am întrebat de unde este, mi-a răspuns: „Din România”. „Ce mică e lumea”, mi-am spus, şi din acel moment mi-a devenit prieten. Am fi vrut să mai vorbim, dar întrevederea mea de business urma să dureze destul de mult. Dar am convenit să luăm masa împreună, ceea ce s-a şi întâmplat după vreo două ore.  
 
Un prânz cu nea Mitică  
 
La ora stabilită am sosit la locul de întâlnire, unde Dumitru Sinu mă aştepta deja. Ne-am aşezat la o masă şi am comandat câte ceva. Ne-am antrenat într-un dialog plăcut, deschis, care parcă prevestea că vor mai urma multe astfel de întâlniri între noi. Aşa a şi fost! Din vorbă în vorbă, am ajuns la vremurile de demult. Observasem încă de la început, că-i place să vorbească mai puţin despre sine, preferând să aducă în discuţie oameni, locuri şi evenimente din alte vremuri. Intuiam că ceea ce voi afla va fi interesant şi pentru mine, dezvăluirile sale vor fi inedite. Eram sigur că pe parcurs, îmi va vorbi, câte puţin, şi despre el.  
 
După ce locuise ani buni în Canada s-a decis să vină în SUA. El şi soţia sunt patronii hotelului în care ne-am cunoscut, şi au doi copii: Nicolae şi Sandra. Pe Nicolae îl şi întâlnisem, de altfel, la recepţie, unde îmi spusese că vorbeşte puţin româna. Nicolae e pictor şi am avut ocazia să admir în holul hotelului câteva tablouri de-ale sale. Sandra este căsătorită cu un francez şi locuieşte de peste 25 de ani în Franţa. Aveam în faţa mea un român, care vieţuia de mulţi ani dincolo de graniţele României şi căruia îi simţeam dorinţa sinceră de a-mi dezvălui lucruri, poate neştiute de nimeni, despre viaţa şi experienţa sa din exil.  
 
„Satul meu, grădină dulce”  
 
Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din ţară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârşit de toamnă târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926.  
 
Noului meu prieten îi este dor de locul unde s-a născut şi a crescut. Îi place mult să recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au pătruns şi mi-au rămas în inimă pentru tot restul vieţii: „Satul meu, grădină dulce,/ Din tine eu nu m-aş mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la şezătoare”.  
 
Grădina dulce în care venise pe lume se află la poalele muntelui Suru, la şase kilometri de Avrig, în Sebeşul de Sus, judeţul Sibiu. Dar sufletul lui e legat nu doar de vatra natală, ci şi de toate locurile din apropierea Sebeşului de Sus, a căror frumuseţe mioritică nu a putut-o uita, nici până acum: Avrig, Tălmaciu, Racoviţă. Cu toată fascinaţia plaiurilor natale, din amintirile lui Dumitru Sinu răzbate o umbră de tristeţe, atunci când îmi spune: „La noi în sat au fost trei nenorociri ... ”  
 
„Ce-i omul ... ”  
 
Mai întâi, îşi aminteşte de un consătean care s-a stins din viaţă şi a cărui poveste îşi lăsase amprenta asupra sa, nenea Dumitru a lui Mateiaş (Dumitru Stănilă). Tetea Dumitru îi fusese vecin, locuia peste drum de casa sa. Plecase să facă bani în America şi s-a întors de acolo bolnav. Cu banii agonisiţi şi-a cumpărat pământuri şi acareturi, dar averea i s-a risipit curând pe doctori şi pe leacuri. „Ce-i omul ... ”, îmi spune, amintindu-şi cum au suspinat, ani de-a rândul, bătrânele din sat. Au rămas în urmă să-l plângă, soţia şi trei copii: Mitică (Dumitru), Ion şi Nicolae. Unul dintre băieţi, Mitică, a ajuns secretar principal la Facultatea de Medicină din Cluj, iar fata acestuia, Luciana Stănilă, a devenit profesor universitar, în cadrul aceleiaşi facultăţi. Prin ceea ce a dovedit a fi, ea a recuperat, în spirit şi în duh, averea irosită a bunicului. Dar necazurile nu au ocolit nici familia Sinu ...  
 
Familia lui nea Mitică  
 
Ancorat de amintirile unui timp demult trecut, astăzi, Dumitru Sinu răsfoieşte cu amărăciune câteva file din viaţa familiei sale. Din negura vremurilor, o altă amintire dureroasă prinde contur. Când i-a murit mama, la numai 27 de ani, el avea doar trei ani, sora sa, Ana, avea şase luni, Iosif – şase ani, Nicolae – opt şi Ion – unsprezece ani. Nu peste mult timp, şi micuţa Ana a plecat să-şi întâlnească mama în ceruri. „Napoleon avea o vorbă: Moare o persoană – o tragedie. Mor 100 – o statistică” ...  
 
Cu un tată mai mult plecat la lucru, copiii au rămas în grija bunicilor. Şi vieţile lor sunt de luat în seamă: bunicul din partea mamei, Ion Stănilă, a căzut prizonier la ruşi. Acolo a învăţat să facă ţiglă şi cărămidă. După aceea, şi-a construit el însuşi, propria fabrică de ţiglă şi cărămidă. Era un bărbat frumos, înalt, însă foarte dur. „Mila te ucide!” – zicea el. Copiii îi spuneau comunistu', iar alţii – nebunu', ori Ţiglaru', dar nu pentru că era prost, căci mai degrabă, el era un fel de filosof al satului. Adesea, venea după bani la tatăl lui nea Mitică, nenea Niculiţă ... În schimb, bunica din partea mamei, Ana, era o femeie cu suflet ales. Dumitru Sinu şi fraţii săi îi treceau zilnic pragul, iar ea îi ţinea în poală şi le dădea de mâncare. „Bunica era ca o sfântă”, adaugă el.  
 
Bunicul după tată, era un om blajin, căruia toţi îi spuneau nenea Niculiţă. El îşi lua în braţe nepoţii şi le cânta. Nenea Niculiţă a stat lângă patul de moarte al mamei lui Dumitru Sinu, nora sa, şi a văzut-o cât s-a zbătut înainte să-şi dea sufletul. Nu vroia să moară! La vremea aceea, bunicul a scris în ceaslovul său: „Dă, Doamne, la toţi şi la toate/ Cinci minute de linişte înainte de moarte”. „Mama e totul, îmi spune partenerul meu de dialog. Dacă îţi moare mama, orice şi oricâte ţi se vor întâmpla în viaţă, nu le mai simţi. Ce altceva ar putea să ţi se întâmple mai rău de atât?” Apoi Dumitru Sinu îşi continuă şirul amintirilor care-l răvăşiseră vizibil.  
 
„O frumoasă floare vine”  
 
Însă răul nu întreabă pe nimeni, atunci când vine ... A treia nenorocire, pe care n-o poate uita, s-a petrecut în casa lui tetea (badea) Ion Vulc, fostul primar. Acesta avea trei copii (Ana, Maria şi Ion). Maria a trecut în lumea drepţilor tânără, pe când împlinise 21 de ani. A murit de tuberculoză. La înmormântarea ei a fost şi nea Mitică, care îşi mai aminteşte şi acum versurile-bocet compuse şi cântate atunci de băieţii şi fetele din sat. Aşa se obişnuia, când murea de tânăr cineva din sat, fetele şi băieţii cântau despre viaţa mortului: „Veniţi, feciori, de la foc/ Căci am fost toţi la un loc/ Şi voi, fetelor, veniţi/ La nunta mea de priviţi.// Mă mărit tânără floare/ Cu moartea cea răpitoare/ Bucură-te, cimitire/ Că o frumoasă floare vine,/ Dar nu vine să înflorească,/ Ci vine să putrezească”. Cumplită durere lovise familia Vulc ...  
 
Copilul orb  
 
După câteva luni, lui Ion Vulc îi moare şi soţia, iar apoi, la scurtă vreme, băiatul, Ion. Mai rămăsese doar Ana, dintre cei trei copii. Ana îşi pune pirostriile cu Gheorghe Bobangă, dar nu are parte de fericire. La o vânătoare de mistreţi, acesta pleacă dintre cei vii, într-un accident, împuşcat fiind din greşeală, de către un coleg. Soţia lui, Ana, era pe-atunci însărcinată. Când îi naşte fiica, bătrânul Vulc se duce să o vadă la spital, bucuros că are un urmaş, care-i va duce mai departe numele. Aici însă, doctorul îl întâmpină cu veşti rele: „Bucuria-i mică, omule, căci copilul s-a născut orb!”. Nepotul lui Ion Vulc a învăţat, totuşi, o brumă de carte, ştie să scrie în alfabetul Braille (sistem de scriere pentru nevăzători), şi mai ştie să cânte la acordeon.  
 
Drama lui Ion Vulc încheie întâlnirea noastră. Timpul parcă stătuse în loc şi eu nu mă mai săturam ascultându-l pe Dumitru Sinu, recentul meu prieten, care-mi povestise atâtea, despre cele de demult. Şi era doar începutul! O lume cu farmecul ei, o lume patriarhală, cu totul nouă pentru mine, mi se dezvăluia acum, prin spusele lui. O lume care îmi răscolea, într-un fel, trecutul, amintindu-mi de basmele copilăriei, care mereu începeau cu acel nemuritor „A fost odată ca niciodată” ...  
 
Octavian CURPAŞ  
Phoenix, Arizona, SUA  
mai 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Octavian CURPAŞ - NEA MITICĂ... / Octavian Curpaş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 504, Anul II, 18 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Octavian Curpaş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Curpaş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!