Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Elisabeta Iosif         Publicat în: Ediţia nr. 415 din 19 februarie 2012        Toate Articolele Autorului

OCTAVIAN CURPAS Convorbire cu ELISABETA IOSIF
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Octavian CURPAŞ 
  
CONVORBIRE  
  
CU SCRIITOAREA ELISABETA IOSIF 
  
Redactor şef, revista de literatură, carte, artă 
  
„Cetatea lui Bucur” 
  
Preşedinte,  
  
Liga Scriitorilor Români, Filiala Bucureşti 
  
Autoare a volumelor „Zeiţa fără chip”,(1985) „Case cu ferestre luminate”,(1987) „Globul de cristal”,(2009) „Cine eşti tu?!”(2000),”Semnele Timpului” (2011), având o experienţă de peste 25 ani în Radiodifuziunea Română (primele interviuri în direct cu Antarctica, fiind în dialog permanent cu cercetătorii aflaţi în expediţia ştiinţifică din Antarctica), Elisabeta Iosif primeşte în 1991, PREMIUL SPECIAL-UNCER (Uniunea Naţională a Creatorilor de Emisiuni Radiofonice). Acestei distincţii i se adaugă în 1995, diploma de ”SENIOR AL PROFESIEI” pentru activitatea publicistică în domeniul reportajului de turism cultural, iar în 2005, PREMIUL DE EXCELENŢĂ pentru întreaga activitate scriitoricească şi Premiul jurnaliştilor - clasa1 din partea Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. In decembrie, 2011 primeste „Premiul Uniunii Ziaristilor Profesionisti” pentru activitatea de jurnalist si creator de reviste on-line si de presa scrisa. 
  
Elisabeta Iosif este Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor şi Ziariştilor de Turism, membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi a Uniunii Internaţionale a Ziariştilor. 
  
„Singura bucurie erau cărţile” 
  
Spuneţi-ne, pentru început, câteva date despre dumneavoastră: unde şi când v-aţi născut. 
  
Cred că, de când ne naştem visăm, ca în basme, că trăim într-un castel în luminişul unei păduri. De fapt, totul e altfel în lumina sacră a copilăriei, simbol al protecţiei. Pentru mine adăpostul acestei puteri misterioase, imperceptibile de siguranţă a fost oraşul în care m-am născut, Bucureşti, într-o dimineaţă luminată de soarele ce aprindea stele în zăpada proaspătă a lui februarie, într-o zi de 20. 
  
În copilăria în care s-au rostogolit anii unei secete cu urmări prelungite am învăţat să preţuiesc pâinea, pentru că atât eu cât şi sora mea, consideram o sărbătoare ziua, când se împărţea o franzelă. Singura bucurie erau cărţile împrumutate de la biblioteca de cartier, ce se afla în colţul străzii. Aveam cea mai încărcată fişă de cititor. Cred că atunci mi-am jurat, că îmi voi cumpăra cărţi , când voi avea banii mei. Astăzi, biblioteca pe care o am, este singura bogăţie a mea. Dorinţa cea mai mare a copilăriei era să avem şi noi, ca mulţi alţi copii, rude la ţară, să ne petrecem acolo vacanţele, în natură. Deşi adoram Bucureştiul şi eram conştiente că era cel mai frumos şi mai mare oraş al României. 
  
Bunicii de unde erau? 
  
Bunicii dinspre tată (care s-a născut în Bucovina - un loc de vis), emigraseră la 19 ani în Canada, fără a lua cu ei copilul ce nu avea nici un an, lăsându-l bunicii. Iar părinţii dinspre mamă, se mutaseră în Bucureşti, după ce comuna Piua Petri, din Lunca Dunării a fost inundată, desfiinţată de pe hartă. Aşa că nu aveam bunici la ţară. 
  
„Mi-am umplut sufletul cu înţelepciunea bătrânilor şi cu tradiţiile locului” 
  
De aici nevoia de mai târziu, de „fugă” în mijlocul naturii. E o coincidenţă faptul că aţi realizat la Radiodifuziunea Română o emisiune de turism cultural şi în presa scrisă de specialitate multe reportaje de călătorie în ţară? 
  
După absolvirea Facultăţii de Filologie am fost angajată la o revistă a „Revistelor Agricole”. Într-un fel tot cu „evadare”, cum spuneţi, ( destul de rar) la sat. Au trecut câţiva ani până m-am transferat la Postul Naţional de Radio, unde făcusem practica ziaristică din timpul facultăţii, fiindcă, din anul al 3-lea fusesem admisă (scriam poezie) la cursul de „Specializare în Ziaristică”. Aşadar, acum mă întorceam oarecum în Radio, pentru care făcusem pasiune. Mi-amintesc zilele de practică la Actualităţi, unde făceam de exemplu, pentru „Jurnalul de seară” mini reportaj de weekend, maxim 2 minute. Şi mă întorceam tot la Actualităţi, dar la „Agrar”, unde am realizat timp de un an „Viaţa satului”, o emisiune cu durata de o oră. Atunci mi-am umplut sufletul cu înţelepciunea bătrânilor şi cu tradiţiile locului. 
  
Şi când aţi început să faceţi emisiuni de turism? 
  
Am avut privilegiul să fiu solicitată, în urma unui concurs, să fac parte din prima echipă, care a realizat emisiuni încă de la înfiinţarea Programului 3 (noul program pentru tineret, 1973). La început am realizat „Femina club”, aflată în proiectul de „cluburi radiofonice”, atât de gustate de tinerii cărora ne adresam. Apoi a apărut la orizont „Meridian club”, o emisiune de turism şi călătorie pe glob. Dar cum noi nu ne deplasam înafara ţării (rar şi pe cont propriu) reportajele externe erau realizate de scriitorii care mergeau la congrese, burse şi conferinţe diverse, de ziariştii, corespondenţi în diverse zone ale globului dar şi de diplomaţii cu reale inclinaţii spre scris. Plecam câte o săptămână în ţară, făcând proiecte pe câte o idee, care era respectată şi de colaboratori. Până într-o zi, când ni s-a spus „să rămânem pe meridiane româneşti. Îndemnăm lumea la plecare din ţară”. Şi am făcut un nou proiect „Drumuri de inimă şi ţară”. 
  
„Citeam enorm, mă documentam în ore de bibliotecă” 
  
Apoi aţi luat o serie de diplome. V-au fost recunoscute meritele de diferite instituţii de cultură, nu? 
  
Şi până atunci. A fost apreciată emisiunea, în ambele variante. Ne interesa ce spuneau aceia, care rămâneau pe lungimea noastră de undă. Atrăsesem atenţia miilor de ascultători, nu numai tineri, cu „Meridian club”, primind scrisori, în care ne mulţumeau. Aflau astfel, noutăţi despre diverse zone de cultura ale lumii, noi descoperiri arheologice, „intram” în muzee, case memoriale cu ei, ascultătorii noştri, prezentam parcurile şi rezervaţiile Terrei. Citeam enorm, mă documentam în ore de bibliotecă. Dacă vrei să faci reportaj, eseu, interviu, publicistică de calitate, citeşti mult, te documentezi. 
  
Şi în ce context v-a cerut Muzeul Naţional de Artă emisiuni? 
  
Făcusem o ediţie „Potecile care duc la Brâncuşi”. Pe această idee am solicitat de la colaboratorii externi materiale despre opera lui Brâncuşi aflată şi în muzeele lumii. Emisiunea începea la Hobiţa şi se termina la Paris şi New York. Muzeul Naţional de Artă al României a solicitat aceasta emisiune a Radiodifuziunii Române pentru documentare şi prezentare în muzeu. Era o dovadă de recunoaştere a calităţii unei emisiuni cu o asemenea cuprindere pe glob. Au mai fost şi alte ediţii, de pildă, scenariul pe care l-am scris, mergând pe urmele „României Pitoreşti” a lui Vlahuţă, urmărind localităţile până la acea dată în care era difuzată. 
  
„Simbolul călătoriei este extrem de bogat” 
  
Prin ce se deosebeşte reportajul de turism cultural radiofonic de cel pentru presa scrisă?  
  
Nu i-aş mai spune reportaj de „turism”. Noţiunea de „turism” s-a golit de conţinut. La noi există numai turism de weekend. De fapt, noi trebuie să vorbim de călătorie, ca o formă de turism a secolului al XXI-lea. Fiindcă simbolul călătoriei este extrem de bogat. Nu se rezumă numai la căutarea, la cunoaşterea unui loc peisagistic unic sau la descoperirea unor centre spirituale. Călătorie mai înseamnă şi iniţierea în cultura unei zone de pe glob. Jean Chevalier şi Grison Pierre, scriitori francezi, specialişti în istoria civilizaţiilor, vorbesc despre drumeţii care au dat naştere la aventuri nenumărate, de exemplu la „Călătoria spre soare apune”, care sunt de fapt drumuri ale cunoaşterii (ce facem şi noi, când plecăm în excursii, pelerinaje, nu?). Ei vorbesc şi de opere literare ce oglindesc acest lucru: „Călătoria lui Gulliver” de Swift sau „Pantagruel” de Rabelais.  
  
Prin ce se deosebeşte, aşadar, nu o operă literară, ci un reportaj radiofonic de prezentarea unui traseu turistic sau a unui muzeu, de cel din presa scrisă?  
  
Într-un fel nu trebuie să se deosebească. Un reportaj e reportaj.  
  
„Radioul este credibil de când există” 
  
Îmi imaginez, că urmează un „dar”,.. 
  
Dar ... pentru reportajul de radio trebuie să se ţină seamă de cel puţin două caracteristici. Când cineva scrie ceva ce se transmite în eter, acel material trebuie să treacă dincolo de microfonul care transmite cuvântul scris. Mesajul reporterului să fie făcut „vizibil”, propoziţia e concisă. Câteva idei în cuvinte puţine, pe care şi le imaginează ... Uneori se introduc şi scurte intervenţii ale celor din jur. Materialul se „colorează” cu alte voci, se dă o anume credibilitate cu rumoarea de la faţa locului etc. 
  
Cu alte cuvinte „să vezi” ceea ce se spune la radio şi pentru că e o vorbă „aşa s-a spus la radio”, adică e exact, e adevărat ...  
  
Radioul este credibil de când există, începând cu ora exactă. 
  
Şi ce mai trebuie? 
  
E o adevărată şcoală, se fac lecţii şi de dicţie pentru aceasta. E o măiestrie a captării ascultătorului, se intră chiar în dialog cu el, printr-o întrebare retorică, de exemplu. Dar foarte importantă e vocea care reţine atenţia. E o artă care se învaţă citind la microfon, refăcând frazele. Vocea să vină din interior. Fiindcă, o voce plată, egală, nu ajunge la cel căruia i te adresezi. O voce caldă atrage. Inflexiunile ei, interpretarea frazei pe ideea logică, într-un mod clar, transmite mesajul, care, spre deosebire de presa scrisă, e spus în puţine cuvinte. Se ţine cont de faptul că, „vorba zboară”, nu te mai poţi întoarce la idee, ca pe pagina scrisă. Şi mai e ceva. Vocea particularizează. O recunoşti de la distanţă. Aşa dar, „dialogul' cu ascultătorul e provocator, când transmite ceva special, despre un centru cultural, un muzeu sau o destinaţie de călătorie (veniţi să vedeţi!). Iar un loc cu valenţe culturale te atrage mai mult, când se porneşte de la o legendă, de la o poveste sau de la un obicei specific zonei. 
  
„Călătoria are loc în interiorul însuşi al omului” 
  
O adevărată lecţie de Radio, utilă tuturor! Dar, după părerea dumneavoastră, turismul dă posibilitatea dezvoltării unei legături între naţiuni? Putem crea prin călătorie punţi între culturi? 
  
Întotdeauna călătoriile au avut ca punct de plecare cunoaşterea culturii civilizaţiilor lumii. Drumul spre centrele spirituale, spre diferite zone ale Terrei e un mijloc de a descoperi şi alte civilizaţii. Experienţele noi ne îmbogăţesc cunoştinţele. Numai printr-o deplasare la faţa locului (informându-te înainte) aflăm cum trăiesc alte popoare, ce cultură au, vizitându-le muzele, rezervaţiile naturale. Ştiind istoria acelui popor, descoperim uneori tradiţii sau obiceiuri apropiate nouă. Pelerinajul la faţa locului stârneşte dorinţa de cunoaştere concretă şi spirituală, deschide o poartă spre înţelegere. De fapt, în ultima instanţă, călătoria are loc în interiorul însuşi al omului. 
  
„Înţelepţii Cetăţii”  
  
Să revenim la activitatea dumneavoastră de la Societatea Româna de Radio. Timp de aproape 7 ani aţi realizat o emisiune cu personalităţi din diverse domenii. „Înţelepţii Cetăţii” a fost şi o emisiune pentru Fonoteca de aur a Postului Naţional de Radio. Aţi dori să ne împărtăşiţi un eveniment special, o întâlnire neaşteptată, o surpriză plăcută de la una din ediţiile acestei emisiuni? 
  
Deşi Seneca spunea că, „nimeni nu ajunge la înţelepciune din întâmplare”, iar Ovidiu susţinea că, „înţelepciunea vine o dată cu anii” am constatat, totuşi indiferent de vârstă, o coordonată comună a înţelepţilor invitaţi în emisiune: respectul pentru adevăr, despre care A. I. Herzen afirma că: „reprezintă începutul înţelepciunii”. Fiecare întâlnire cu „înţelepţii cetăţii” a fost un eveniment, o întâlnire în care s-au spus multe adevăruri, în care vorbeau faptele. E minunat când descoperi o personalitate în complexitatea ei. A fost fascinant să cunosc atâţia înţelepţi ai neamului de diferite profesiuni. De aceea îmi este greu şi ar fi nedrept să vorbesc despre cineva şi să nu-i numesc şi pe ceilalţi. Am să amintesc totuşi, două personalităţi care nu mai sunt printre noi, dar care au lăsat viitorimii lucrări şi lucruri de necontestat. Am să povestesc pe scurt. 
  
Am aşteptat trei zile, într-un Sibiu canicular, dialogul pe care doream să-l realizez cu IPS dr. Antonie Plămădeală, fostul Mitropolit al Ardealului, Crişanei si Maramureşului. Era foarte bolnav şi m-a primit stând într-un scaun cu rotile. Vocea sa însă, avea duritate de cristal, era puternică, atunci când dorea să sublinieze ceva. Am fost ultima şi singura persoană căreia i-a dat un interviu înainte cu câteva luni de a trece în nefiinţă. De aceea consider dialogul, într-un fel, un testament lăsat nouă şi poate, Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. Mă impresionase lucrarea sa „Academia Sâmbăta”, pe frontispiciul căreia scrie „de spiritualitate, cultură, artă şi ştiinţă”, pe care o văzusem cu diferite ocazii, în timp ce se ridica sau se finisa. Am să redau câteva idei din dialogul purtat: „Rolul Academiei de la Sâmbăta de Sus”, mi-a spus, este cel de culturalizare a neamului românesc. Este făcută absolut independent faţă de alte academii din lume. Am gândit-o să fie pentru poporul român, în primul rând un mijloc de repunere în prim plan a valorilor creştine. Dar am gândit-o ca un loc de organizare de conferinţe şi ceva mai mult: să fac un spaţiu de vacanţă pentru preotesele şi preoţii de la noi. La început nu i-am dat importanţa pe care o va lua şi a dobândit-o într-un an de zile, ca o casă, care să fie locuită de cei care vor să participe la congrese, fiind acum mult mai mare şi mai importantă. Pe mine mă interesează un singur lucru şi anume, ca poporul român să beneficieze de această Academie. Am ridicat-o lângă ctitoria ortodoxă a lui Brâncoveanu din mijlocul Transilvaniei, la poalele Munţilor Făgăraş, cu un peisaj mirific, pentru a oferi un loc plăcut”...  
  
Am profitat şi l-am întrebat de prestigiosul muzeu ce are şi o bibliotecă cu incunabule, cu sute de volume începând din secolul al XV-lea: „acolo am şi scrisorile de mare valoare, ale lui Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Dimitrie Bolintineanu ... Vreau să le expun şi pe multe altele importante, pentru educarea tineretului, mai ales pentru tinerii care vor să ia model. Pentru ca întotdeauna modelul îl face pe cel ce vede să dorească să realizeze şi el ceva”. 
  
Tot despre modele mi-a vorbit şi Artur Silvestri. El gândise pentru minţile luminate ale românilor de pretutindeni adevărate „foruri” pentru „ideile-forţă”, adunate ca pe un patrimoniu al ţării în imperiul său mediatic, unde le-a dat încredere scriitorilor si publiciştilor români, mai puţin cunoscuţi, în valoarea lor creatoare. Pe Oamenii Mari, cei care au rămas modelele neamului îi numea „Înţelepţii secreţi ai naţiei”: „Şcoala lor era altundeva. Ei erau ca Socrate pe uliţă , în biblioteci, la Academie, într-o Academie care avea marile grădini de Lyceum; aşa îmi apar acum, din perspectiva memoriei care transfigurează şi explică, marile grădini în care îi întâlneam ... Şi am încredinţare că trăim într-o lume ce ne vorbeşte în fiecare clipă... într-un orizont al tainei, unde tot ceea ce este vizibil poate să ascundă şi o altă realitate, cu sensurile ei indistincte şi care vor să comunice cu noi ... Nu suntem de acum doar, suntem dintr-un undeva ce se recapitulează tot timpul şi se repetă, traducându-se în ceva ce ne vorbeşte”. 
  
Cenaclul „Cetatea lui Bucur” 
  
Minunată este gândirea înţelepţilor neamului. Într-un fel şi scriitorul autentic poate rămâne prin cărţile sale, fiindcă ele exprimă gândirea timpului în care trăieşte. Acelaşi lucru poate face expunându-şi punctul de vedere prin ceea ce scrie de pildă, într-o revistă literară, cum este „Cetatea lui Bucur” al cărei redactor şef sunteţi, adunându-i pe scriitorii despre care vorbeaţi şi în jurul revistei dar şi al cenaclului cu acelaşi nume. Ce ar trebui să ştie o persoană care doreşte să participe la Cenaclul „Cetatea lui Bucur”? 
  
Cenaclul e o şansă pentru toată lumea. Totul e să vadă, cum spunea Constantin Noica, minunile din jurul lor şi să le descrie: „minunile – miracolul naturii, al cuvântului, al omului, al iubirii. Ne trebuie foarte puţin să descoperim miracolul. Nu avem decât să întindem mâna, ca în rai, şi să le culegem roadele”. Cel care a cules roadele gândirii sale, cum spune Noica, într-o carte este invitat să-i lansăm acea carte în cenaclul nostru. Fiindcă, fiecare carte e plina de înţelepciune, iar cum spunea Blaga, „într-o cultura, substanţa ei se revela în subiecte”.Scriitorii care au cele mai bune texte, poeme remarcate in cenaclu sunt publicati atat in revista on-line cat si in revista pe hartie cu acelasi nume. 
  
Ce mesaj aţi dori să le transmiteţi cititorilor noştri? 
  
Aş răspunde printr-o cugetare tot a lui Constantin Noica, înţeleptul: „Cuiva care ne cuprinde, să-i cerem în fiecare început de ziuă: Fiinţa noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi. Fă astfel, încât faptele şi iubirile noastre să aibă sens şi ca ziua noastră să ţină ”. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
OCTAVIAN CURPAS Convorbire cu ELISABETA IOSIF / Elisabeta Iosif : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 415, Anul II, 19 februarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Elisabeta Iosif : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Elisabeta Iosif
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!