Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Traditii > Mobil |   


Autor: Ion C. Hiru         Publicat în: Ediţia nr. 228 din 16 august 2011        Toate Articolele Autorului

OBICEIURI UITATE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
VIAŢA LA ŢARĂ ÎN DOMNEŞTIUL DE ALTĂDATĂ 
  
Traiul la ţară, adevăratul trai, adevărata viaţă, este cea petrecută într-o potrivire perfectă între natură şi firea omului. Aici, la sate, în aerul liber, ozonat, omul se simte om, îi prieşte, îl împrospătează, îl revigorează. Câtă dreptate avea marele Lucian Blaga, căci într-adevăr „veşnicia s-a născut la sat”. Traiul la oraş îl înăbuşă pe om, îl ofileşte, îl omoară. „Dintre toate florile, a scris Jules Michelet, floarea omenească are cea mai mare nevoie de soare”. Atmosfera otrăvită a oraşelor poluate este pricina nenumăratelor boli nervoase. Comorile de sănătate şi de putere se găsesc în traiul la sat. Jean Jacques Rousseau spune că „oamenii nu sunt făcuţi să trăiască ca într-un furnicar. Slăbiciunile trupului, ca şi ale sufletului, sunt în strânsă legătură cu aceste îngrămădiri. Oraşele sunt prăpăstiile neamului omenesc. În ele, după câteva generaţii, rasele pier sau se pipernicesc”. 
  
În valea verde a Tudoranului, Lăncioiului, omul pierde negrele gânduri. Oricât de mari ar fi supărările, oricât de chinuitoare ar fi gândurile sau de grele poverile sufletului, când părăsim oraşul şi intrăm în sânul larg şi măreţ al naturii, simţim o uşurare, parcă o mână nevăzută ne ridică greutatea adusă de asfaltul încins, de furnicarul urban, de parcurile cu copacii şi iarba uscate, şi parcă nişte braţe ne cuprind într-o dulce dezmierdare. 
  
„Rămas bun, casă tristă şi de-ntuneric plină, 
  
De neagra ta-nchisoare mi-e groază şi mi-e silă; 
  
În zori, m-ademeneşte viaţă şi lumină  
  
Şi ape ce-mi murmură şi vânturi ce-mi suspină.” 
  
La ţară, fiecare moment îşi are plăcerile sale. De cum se desprimăvărează şi până-n iarnă, natura se înfăţişează în atâtea minunate chipuri, îşi schimbă mereu podoabele, ferindu-ne de plictiseala şi de monotonia vieţii de oraş. Primăvara, soarele prietenos îşi revarsă razele prin aerul curat, mângâindu-ne domol privirile, aducând din nou viaţă în crângurile din Plaiuri, din deal la Ică, din Podul Lepii sau al lui Curcă. 
  
„Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă. 
  
Păsările-şi dreg glasul prin buceacul de sub luncă. 
  
Iar pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare, 
  
Se-ndrăgesc-n-mpărechere, pe sân alb de lăcrimioare. 
  
Şi ca roi de pietre scumpe, gândăceii zmălţuiţi,  
  
Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiţi”. 
  
Începe munca câmpului, „sfânta muncă de la ţară”. Dis-de-dimineaţă, când roua stă aninată pe firele de iarbă, ţăranii domnişani, plugari din tată în fiu, pornesc la aratul Ţarinei şi Muscelului. Vântul uşor le mângâie obrazul, pe când cântecul ciocârliei răsună în aer. Brăzdarele plugurilor se înşiră pe pământul reavăn, îngrăşat de cu toamna. „Boi plăvani, în câte şase, trag, se opintesc în juguri, braţul gol apasă-n coarne, fierul trage brazde lungi (...) Semănătorii harnici, cu sacul subsuoară, pe culme, pe vâlcele se suie şi se coboară, zvârlind în a lor cale sămânţa după vânt”. 
  
În pacea amurgului, soarele scapătă-n asfinţit, înghiţit de pădurea cu stejărei a lui Mitică Sultanii. Plugarii domanişani se întorc de la arat, veseli, hăulind pe lângă juguri, îndemnând plăvanii care trag carele, unde dorm obosite plugurile şi grapele cu dinţi de lemn de salcâm ce ziua întreagă au mestecat sfântul pământ dătător de viaţă. În zilele cu cruce roşie în calendar, domnişani şi domnişance, în straie naţionale de sărbătoare, bine aprovizionaţi cu pastramă, brânzeturi, caşcavale de tot felul, pirostrii, tuciuleţ şi mălai pentru mămăligă, o ţuică bună de Tudoran, în căruţe trase de „zmei” cu ciucuri roşii la gât, se îndreaptă cu toţii spre munţii Nucşoarei. Un dulce neastâmpăr îi cuprinde, respiră din răsputeri aerul proaspăt şi înviorător al munţilor, plimbându-şi privirile, din căruţe, peste pădurile de conifere ale Slatinei. Vârfurile brazilor parcă le şoptesc tainic, iar ici-colo, mestecenii în haina lor argintie îşi leagănă crengile, arinii stufoşi, la auzul clopoţeilor de la gâtul cailor, îşi scutură şi ei somnul, „ca să spună din frunza cleioasă poveste cu zâne şi zmei”. 
  
Merg mai departe, în susul Râului Doamnei, spre Lunci, Colţul Bulii, Balta Pojernei. Un vuiet de apă se aude, e un şuvoi ce se aruncă de la o înălţime ameţitoare peste o grămadă de stânci dărâmate. În luminişuri, fiare nevăzute stau tolănite fără frică, ascultând murmurul apei din Valea Rea, din care sar zglobii mulţi păstrăvi şi lipani. La un moment dat, un cerb speriat, cu coarnele lăsate pe spate, spintecă ca o săgeată desişul. Pe drumul stâncos, turme nenumărate de oi urcă la munte conduse de măgarii încărcaţi cu greutatea desagilor, turme încercuite de câini ciobăneşti mioritici, lăţoşi, cu zgardă de tablă în jurul gâtului, ţintuită cu cuie ascuţite, să le fie de folos în lupta cu ursul. Undeva, într-un luminiş de pe malul apei, lângă primul baraj al lacului Şuţa, domnişanii îşi aleg loc de tabără şi de distracţie.  
  
Freamătul pădurii se împreună cu răsunetul tălăngilor şi al doinelor păstorilor, rostuite din fluiere şi cavale. În văzduh, plutesc vulturii, atotstăpânitorii acestor ţinuturi muntoase, de unde zăreşti frumuseţile de basm ale Căldării Moldoveanului. Începe distracţia. Focul mare pârjoleşte berbecuţul la proţap, în timp ce, agăţat de crăcane, fierbe tuciul imens în care femeile mestecă cu făcăleţul mămăliga galbenă din mălaiul măcinat la moara cu pietre a lui Nae Ionescu, primarul. O noapte de pomină. Distracţie pe cinste. Aşa se întâmplă de fiecare dată, în fiecare an. E sărbătoarea urcării oilor la munte, în Brătila, Drăghina, Valea Rea, până sus, în Moldoveanu. Rapsodul satului le cântă celor de la petrecere din fluier, caval ori clarinet, brâuri, sârbe, jocuri de doi, pe ritmul cărora ţăranii noştri, bărbaţi voinici şi femei frumoase, toţi roşii în obraz, bat poiana înverzită fără să simtă oboseala.  
  
Zorile se ivesc de după munţi, aprinzând răsăritul. Săgeţi de foc brăzdează cerul. Valuri de flăcări se revarsă peste Valea Rea, alungând negurile. Soarele, vestit prin măreţia sa dumnezeiască, iese dintr-o prăpastie de lumină, scăldând Balta Pojernei în care câţiva „muscari” aruncă nadele lor de care sunt agăţate muşte artificiale de diferite culori şi după care sar păstrăvii şi lipanii, căutând culoarea preferată. Gârbovul lipan şi păstrăvul colorat ca un curcubeu sunt scoşi cu iscusinţă din apă de mâinile dibace ale pescarilor şi aruncate cu grijă în coşurile pescăreşti, împletite din nuiele. Mai târziu, focurile aprinse în crângul de pe marginea apei încălzesc lespezile de piatră uriaşe, şi pe acestea sunt aşezaţi peştii să se răscoacă, apoi sunt numai buni de stins cu un vinişor din podgoria lui Şerban sau a lui Ică din dealul Domneştiului. În jur, oile îşi văd de drumul lor, al transhumanţei, păstrând la fel, în fiecare an, data, traseul şi toate obiceiurile legate de urcatul „oilor la munte”, obiceiuri moştenite din moşi – strămoşi. 
  
E duminică. Toaca de la biserica „Buna Vestire” şi cea de la Biserica de Sus, cu hramul „Intrarea în Biserică”, cheamă pe credincioşi la rugăciune. De pe uliţele satului, din stânga şi din dreapta Râului Doamnei, de pe sub poalele codrilor de pe Valea lui Gheorghe, Valea Ruzii sau Valea Lupului, curg roiuri de oameni îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, femeile în costume naţionale cusute în război, cu marame de borangic, bărbaţii cu cioareci, cămăşi cu poale albe, scrobite, cu veste negre de dimie şi cu pălăriile rotunde şi mici pe vârful capului, de ţi-e mai mare dragul să-i priveşti. În aer, răcoare şi un dulce miros de fâneaţă. O mierlă râde în frunziş, apoi zboară fâlfâind din aripi. De departe se aude vuietul apelor Râului Doamnei şi zgomotul cascadei de la moara primarului, apa vijelioasă învârte apoi paletele turbinei de la centrala electrică a industriaşului tăbăcar Ghiţă Ardei. Din dinamul ei pleacă, prin cabluri agăţate pe stâlpi de lemn, curentul electric în satul ce a fost cândva al Basarabilor, devenit acum, în perioada dintre cele două războaie, staţiune balneoclimaterică. 
  
Începe slujba, o slujbă adevărată, oficiată cu dăruire de Părintele Gheorghe sau de Părintele Nicolae, ale căror voci străbat prin liniştea dimineţilor de dumunică. La amiază, tot satul e în bătătura hanurilor, fie la Traicu, la Aliman, la Nică Şuţu, unde se bea vin de Orleşti, la Nae Petrică sau la Tecău, cârciumioare curate, cu pastramă şi mititei, cu covrigi şi bere de Bragadiru. Fetele şi flăcăii satului joacă de răpăie pământul: 
  
„Trei paşi la stânga binişor  
  
Şi alţi trei paşi la dreapta lor, 
  
Se prind de mâini şi se desprind 
  
S-adună cerc şi iar se-ntind 
  
Şi bat pământul tropotind, 
  
În tact uşor”. 
  
Cei mai în vârstă stau mai la o parte privind şi ciocnind o halbă de bere sau un pahar cu şpriţ de vin de Drăgăşani, încropit cu sifon de la Costică Hiru, comerciantul. Din când în când, pe şiţa de pe case sau prin pomi, se aud gaiţele sau se zăresc „cocostârci înfipţi într-un picior” ce „dau gâtul peste aripi, tocând din ciocul lor”. În colţ, la Pantilică, un dulap şi o tiribombă mică, învârtită de Gheorghe Netotu', îi distrează pe tinerii ţărani care chicotesc şi se veselesc, sorbind din sticlele cu bilă limonada aromată şi mâncând turtă dulce, nucată, păpuşi din aluat, vopsite în culori vii şi sarailii de la prăvălioara lui Anton Naumovici, cofetarul. La cinematograful din sala Băncii „Înfrăţirea”, adus în Domneşti de comerciantul Vică Ionescu, rulează un film cu Stan şi Bran. Râsetele se aud de afară, din stradă, pentru că nu ai cum să nu râzi de aceşti mari maeştrii ai gagurilor, mai cu seamă că, este ştiut, domnişanii au simţul umorului. 
  
Şi în Parcul comunal, aşezat între Râul Doamnei şi iazul lui Nae Ionescu, e multă zarvă. Pe băncile din lemn ce străjuiesc aleile se odihnesc, în frumoaele lor costume naţionale, supraveghind câte un nepoţel, cei de vârsta a doua. Mai sorb, din când în când, bătrâneşte, câte o halbă de bere, acompaniată de gustări şi de micii a căror reţetă o ştia doar Culici lu' Son, al cărui nume circula prin toată zona şi nu numai. Se spunea că stropeşte conţinutul cu zeamă în care au fiert oasele pline de măduvă. Aici vin şi intelectualii, preoţii Gheorghe şi Nicolae Ionescu, învăţătorii Luca Paul, Şuşlă, Stăncioiu, Hănescu şi Petrică, îmbrăcaţi în costume naţionale, pantaloni din şai alb, cămaşă de borangic, haină neagră şi pălărie de fetru pe cap. Înconjuraţi de săteni, dascălii predau o lecţie de pomicultură şi stupărit, împrăştiind lumină în satul de pe marginea Râului Doamnei. Terenul de volei găzduieşte meciul cu echipa din Retevoieşti, în uralele suporterilor, destul de mulţi, care înconjoară spaţiul de joc sau privesc din arinii ce-şi aruncă umbrele de pe margine.  
  
Duminică frumoasă de primăvară timpurie. Românii satului îşi încarcă de energie trupurile vânjoase de munteni. Oare ce-or fi făcând cei de la oraş, închişi în „cutiile lor de chibrituri”, răbdând duhoarea asfaltului încins? Aici, la Domneşti, în zi de sărbătoare, zăreşti, pe ici-colo, grupuri de bilari şi ţapinari, stând la taifas şi punând la cale începerea sezonului de plutărit pe râul Doamnei Clara. Oameni vânjoşi, ai căror muşchi se văd proeminenţi prin albul imaculat al cămăşilor sau al cioarecilor din dimie albă. Toată iarna au făcut şiţă, cu care vor merge toamna în Vlaşca, să o schimbe pe cereale. Se mai pune şi de câte o nuntă, că se mai fac până la lăsatul secului, intrarea în Postul Paştelui. Se tocmesc bucătarii, porcii şi viţeii pentru nuntă sunt îngrăşaţi, se tocmesc lăutarii cei mai buni, că aşa stă bine unei nunţi ţărăneşti. Se fac planuri şi câte şi mai câte... Nu lipsesc nici ţaţele, bârfitoarele satului care, adunate în grupuri, cu limba lor ascuţită, vorbesc adevărate şi neadevărate: „ai văzut cum se uita aia la ăla?”, „ăla trăieşte cu aia”, „Gheorghe şi-a bătut nevasta măr”, „au prins-o pe Veta lu' Pocănel cu Ion al Mizdrii!” şi alte clevetiri. 
  
Vine postul mare. De lăsata secului grupuri de tineri strigă cât îi ţin plămânii să se audă în sat: „A năbăit, bă! Cine, bă? Ion a lu' Măuţu cu Veta lu' Bucur. S-o luăm pe Veta pe lopată şi s-o ducem la Ion în vatră!” Făceau o roată mare din crengi uscate, îi dădea foc şi o prăvăleau pe coastă spre sat. Ce timpuri! 
  
Vine Paştele. Pomii sunt înfloriţi. În Săptămâna Mare, serile Deniilor sunt adevărate clipe de linişte şi înţelepciune. Copii şi vârstnici pornesc spre bisericile satului, ocupându-şi locul sub impunătoarele cupole ale lăcaşurilor sfinte. Vinerea Mare este aştepată cu nerăbdare, mai ales de către copiii satului care, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, în mână cu buchete de „mâţişori” de salcie, trec pe sub masa pe care este aşternut Sfântul Epitaf. Se cântă Prohodul, iar zecile de lumânări aruncă raze pe feţele pioase ale credincioşilor ce ocolesc biserica. La 12 noaptea, sâmbătă spre duminică, clopotele îi cheamă pe credincioşi la Înviere. Vocea impunătoare a preotului care poartă în mână sfeştnicul împărătesc îi invită la el pe creştinii ortodocşi, să ia Lumina. Se ocoleşte din nou biserica. O mare de lumânări mişcătoare urmează pe preotul înveşmântat în odăjdiile sclipitoare de Paşte. Este mirific, o atmosferă de basm, de o frumuseţe pură, asemănătoare scenelor din Eden.  
  
Se spune, în dreapta şi în stânga, „Christos a înviat!”, „Adevărat a înviat!”, se ciocnesc primele ouă. Apoi marea de lumânări porneşte spre cimitir, unde fiecare aprinde morţilor săi o lumină la căpătâi. Sunt apoi trei zile de sărbătoare, de petrecere, mese copioase cu carne de miel şi cozonac şi ouă roşii. Finii se duc cu plocoane la naşi, apoi toţi ies la plimbare pe uliţele satului, în straie de sărbătoare. Conform tradiţiei, în Duminica Paştelui nu se joacă. Se spune că, în urmă cu veacuri, s-a scufundat un han sub tropăiturile sârbelor şi brâurilor jucate de domnişani şi au pierit atunci zeci de suflete. Aşa că, începând de atunci, nu se mai joacă în prima zi a Sărbătorilor de Paşte. În schimb, lumea joacă a doua şi a treia zi. Copiii ciocnesc ouăle roşii „pe luate”, tinerii se plimbă pe uliţa principală, cei mai în vârstă ies pe băncile din faţa caselor şi mai schimbă o vorbă. Aşa se întâmplă şi la oraş? Mă îndoiesc. A doua zi de Paşte se joacă iar şi, când soarele asfinţeşte, hora se sparge, mulţimea pleacă în pâlcuri vesele spre case: 
  
„Pe deal se suie-ncetişor  
  
Neveste tinere şi fete, 
  
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete; 
  
Şi-ncet, în urma tuturor, 
  
Vezi şovăind câte-o bătrână 
  
Cu micul ei nepot de mână”. 
  
Vine vara. De jur împrejur nu vezi decât holde şi livezi cu pruni, meri, peri ale căror crengi sunt istovite de roade. Miresme dulci, îmbătătoare, de fân cosit, se împrăştie în aer de pe fâneţele presărate cu flori multicolore: 
  
„Iată vin cosaşii veseli, se pun în rând. Sub a lor coasă 
  
Câmpul ras rămâne verde ca o apă luminoasă. 
  
Unii brazdele răstoarnă în căpiţi, alţii le-adună, 
  
Le clădesc apoi în stoguri şi cu stuh le încunună”. 
  
Ceva mai la vale, de la Dărmăneşti încolo, spre Piteşti, lanuri întinse de grâne. Spicele coapte se leagănă ca sub vraja unui cântec. Cârduri de fete şi flăcăi împânzesc deodată câmpul, secerând spicele şi strângând recolta de pe toată holda în snopi. 
  
„Secerea, crai-nou de moarte, mereu taie, spicul cade. 
  
Prepeliţa îşi ia puii şi se duce; lanul scade, 
  
(...) 
  
Mai departe, lucrând iute, un flăcău şi-o fată mare 
  
De tot snopul, îşi dau gingaş o furişă sărutare, 
  
Când o pasăre măiastră, peste lan trecând uşor, 
  
Zice: „Dulce-a mai fi pâinea de la snopurile lor!” 
  
Soarele este puternic. Pe cer nu se zăreşte crâmpei de nor şi nici măcar o abureală de vânt nu se simte în văzduh. Pe imaşuri stau oile, îngrămădite unele în altele, ca să-şi facă umbră. Ciobanii, tolăniţi şi ei pe iarbă, la umbră, îngână o doină din fluier. Este un tablou idilic, cum este zugrăvit şi în poezie: 
  
„La şipot vine copiliţa,  
  
Cu păr desprins, cu umeri goi, 
  
Îşi umple până-n ochi cofiţa 
  
Şi fuge repede-napoi. 
  
Din ce în ce, căldura creşte 
  
Şi toate ramurile tac 
  
Prin aer molcom rătăceşte 
  
Mireasma florilor de mac”. 
  
Se lasă seara peste Domneşti. Aerul se răcoreşte şi valuri de umbră încep să-nece Valea Doamnei. Este timpul ca acei truditori care au muncit toată ziua să se îndrepte spre casele lor, pentru o binevenită odihnă: 
  
„Care cu poveri de muncă 
  
Vin încet şi scârţâind,  
  
Turmele s-aud mugind 
  
Şi flăcăii vin pe luncă, 
  
Hăulind. 
  
Cu cofiţa, pe-ndelete, 
  
Vin neveste de la râu; 
  
Şi cu poala prinsă-n brâu, 
  
Vin cântând, în stoluri, fete 
  
De la grâu. 
  
De la gârlă-n pâlcuri dese 
  
Zgomotoşi, copiii vin; 
  
Satul e de vuiet plin,  
  
Fumul alb alene iese 
  
Din cămin”. 
  
Iată viaţa la ţară, iată viaţa paşnică şi sănătoasă din Domneştii de Argeş. Mereu proaspătă, curată, diversificată, ea pare desprinsă chiar atunci din poeziile lui Coşbuc şi Alecsandri, din care am citat mai multe versuri, pentru exemplificare. Cu totul altceva decât plictiseala şi agitaţia de la oraşe, pe ale căror trotuare, orăşenii îşi tocesc blacheurile şi nervii.  
  
Într-o seară frumoasă de toamnă, am poposit la o mănăstire minunată, dosită într-o văgăună, sub umbroasa revărsare a unei păduri dese de brazi ce înconjoară un lac limpede, plin de flori de nufăr. Se aude talanga vitelor mănăstirii ce vin de la suhat şi, în amurg, pe când se albăstreşte adânc codrul de brad, în cerdacul plin de flori, de muşcate şi crăiţe multicolore, stau la taifas cu stareţul Teofil. Cei îndrituiţi cu grija animalelor, stau pe scăunele, ascunşi sub burţile vacilor, storcând din ugerele pline laptele curat şi bun a cărui grăsime se aşterne pe şiştar. Apoi oamenii hrănesc şi adapă animalele şi se aude zornăitul lanţului cu care sunt legate de stâlpul staulului. Se închid uşile grajdului. Călugării merg spre chiliile lor, pregătindu-se de vecernie, după care toaca îi cheamă la masa de seara.  
  
Eu privesc tabloul acesta fermecător, al unei seri de toamnă la schitul Slănic. Cum creşte înserarea, stareţul se retrage spre chilia lui, cântând uşor, potolit, un cântec de preamărire lui Dumnezeu, cântul lui având ceva din şoaptele pădurii la strecurarea vântului dinspre Bratia. De acolo, se simt acum adierile reci de toamnă. În livada din spatele bisericii schitului, foşneşte uscat frunzişul bătut de cea dintâi brumă a toamnei. Luna pluteşte în ceruri, printre vârfurile de brazi, ieşind dintre norii rari ce fug repede, răsfirându-se în lumina de argint. Trestiile îngălbenite de pe lac şoptesc, atingându-şi uşor pămătufurile, apa tremură în vălurele încreţite. Pe dealurile din jurul mănăstirii, de pe locurile arate, din când în când, o pasăre zvâcneşte prin lumina de aur a lunii, câte un iepure fuge speriat, un stol de grauri se pierde în zare în fâlfâit de aripi. La marginea crângului, plutesc prin aer fluturi de toamnă. Sus de tot, în direcţia crucii din vârful cupolei bisericii de la schit, răsună tânguios chemarea cocorilor. Pe cărările de munte merg agale turmele de oi. Coborârea oilor de la munte se face pornind din Căldarea Brătilei, Roşu, Groapele, Păpău Şeţu, Rusu, drum pe care turmele de oi, grase şi acoperite cu lână curată, coboară pe Valea Doamnei, cu aceeaşi măgari în frunte, istoviţi de greutatea burdufilor plini cu brânză şi a pastramei căci, vorba aceea: „Măgăruşul duce, nu ştie ce duce!” Noatenii graşi, oile, berbecii uriaşi, căluţii de munte, câinii „bărbaţi”, ca cei în „Mioriţa”, toţi se întorc acasă, dar pentru puţin timp, căci vor pleca apoi la vale, în transhumanţă, în Bărăgan sau în Bălţi, unde vor ierna: 
  
„Ziua moare după culmi; 
  
De pe coastă, pe sub ulmi, 
  
Se scoboară mieii-n vale. 
  
Obosit şi blând popor! 
  
Şi cântând, păşeşte-agale 
  
O copilă-n urma lor. 
  
Noapte bună, soare sfânt, 
  
Până mâine! Noapte bună! 
  
Mâine iar vom fi-mpreună, 
  
Tu să râzi şi eu să cânt. 
  
Mâine, până-n zori te scoală, 
  
Adă flori de-argint în poală 
  
Şi le-aşterne pe pământ!” 
  
S-a dat drumul la vânătoare. Pădurile schitului sunt pline de animale sălbatice ce se vor afla în bătaia puştilor. Când se ivesc zorile, vânătorii salută cu iubire soarele. Cu ochii caută vânatul, iar cu gândul caută amintirile, dorurile, iubirile. Când soarele scapătă spre apus, când amurgul se lasă şi umbrele nopţii cuprind firea, în inima vânătorului creşte farmecul singurătăţii. Prin ierburi, pe fundalul ţârâitului greierilor, se aude, se vede iepurele. O bubuitură şi apoi, copoiul aduce victorios vânatul. Seara, vânătorii se aciuează pe lângă vreo stână sau într-una din chiliile de la schit, unde îşi povestesc izbânzile cinegetice, vestitele, „poveşti vânătoreşti”, urmate de râsete şi glume ce compensează lungile ceasuri de aşteptare şi de tăcere ale zilei. Adorm, străjuiţi de stelele nopţii ce se uită de pe cer la ei. Aerul curat al pădurilor ozonate, vânatul proaspăt, apa rece a izvorului cristalin, sunetul de neconfundat pe care îl scoate toaca mănăstirii, cântecul păsărilor, ţârâitul greierilor, ochii cercetători ai bufniţelor şi câte multe alte minunăţii de care nu se poate bucura orăşeanul stresat. El se bucură doar să guste vitaminele din zarzavaturile aduse de ţăran, din grădinile bogate şi darnice ale ţării.  
  
Zilele scad tot mai mult şi vântul de miazănoapte începe să şuiere cu îndârjire prin hornuri. Păsările îşi părăsesc cuiburile. Lunca şi pădurile, bătute de brumă, au început să capete nuanţe ruginii. Toamna s-a făcut stăpână peste natură. 
  
„Pe prispă, ca movili de aur, 
  
Stau păpuşoii dezghiocaţi. 
  
Răsună mugetul de taur 
  
Pe câmpii goi şi depărtaţi. 
  
S-aprinde focul sub o leasă, 
  
S-afume prune de uscat. 
  
În vie, poama e culeasă 
  
Şi florile s-au scuturat. 
  
Iar teascul strugurii îi stoarce 
  
Şi curge-mbătătorul must. 
  
O fată gânditoare toarce, 
  
Privind spre drumul cel îngust”. 
  
Coadă mare la cuptorul de uscat prune al Bucuricăi. Ţăranii stau la rând cu lăzile pline cu prune de Tuleu sau din cele „urseşti”, pentru a le usca pe gratii, la foc domol. Sub nucul ţatei Bucurica, unde este construit cuptorul, toamna e lume multă. Ce bune sunt prunele uscate! Toată iarna sorbi din compotul făcut din ele, aromat cu puţină vanilie, sau întingi pofticios cu bucata de mămăligă prăjită în mâncarea de prune uscate. Pe prundul Râului Doamnei au început să se învârtă roţile imense, cu cutii de conserve prinse de ele, care bagă apă rece în butiile cazanelor de fabricat ţuica, tăria specifică locurilor noastre. Şi-au început lucrul povernile, destul de multe la Domneşti, sat recunoscut pentru frumuseţea merelor domneşti şi tăria rachiului de Tudoran. Povernile merg până primăvara târziu, prelucrând mai întâi borhotul de prune, apoi cel de pere şi, atunci când înfloresc merii în livezi, se fabrică ţuica din borhotul de mere. În gura cuptorului, în jarul de sub cazane, se coc cartofi, se frige pastarmă, se rumenesc frigărui cu şuncă. Ce mai viaţă e la ţară, nu, orăşeanule? 
  
În sfârşit, vine şi iarna. Izvorul nu mai şuşoteşte. Codrul freamătă tânguitor ca un glas de clopot, plângându-şi frunza dusă. Pe o creangă, un corb înfrigurat îşi strânge aripa, iar prin nămeţii de zăpadă, pe uliţele dinspre pădure, lupii se aud urlând, căci au ieşit după pradă. 
  
„Aşezat la gura sobei, noaptea, pe când viscoleşte, 
  
Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte 
  
Şi, prin flacăra albastr-a vreascurilor de aluni, 
  
Văd trecând în zbor fantastic-ale poveştilor minuni”. 
  
Ninge cumplit peste sat. Domneştiul pare a fi asediat de nămeţi, îngropat în albul imaculat al zăpezii. Fumurile ies din abundenţă din hornurile caselor. Tablou de basm. Ninge ca-n poveştile fraţilor Grimm. Pe uliţă, plugurile de zăpadă, făcute din scândură „de 10” şi trase de trei sau patru perechi de boi, lucrează de zor şi fac pârtie, ca să se poată circula. În şurile gospodarilor, plugurile de arat şi grapele se odihnesc. În grajduri, vitele se întrec la mâncare. Câinele, adăpostit în cuşca lui, latră din când în când. Oiţele sunt şi ele la adăposturi. Ţăranul domnişan, aşezat la gura vetrei, îşi suceşte cu dichis o ţigară, citind jurnalul. Vinul fiert sau ţuica aburindă, şunca afumată, cu o ceapă roşie zdrobită cu pumnul pe masă, mămăliguţa răsturnată pe talerul de lemn de fag, cu caşacavalul opărit sau afumat înfipt în ea, sau făcută bulz cu brânza din burduf, îi îndeamnă la ospătare pe ai casei. 
  
Sania cu zurgălăi era plăcerea zilelor de sărbătoare, în Domneştiul din timpurile vechi. Se făceau plimbări pe uliţele satului, iar clinchetul clopoţeilor umplea văzduhul. Bobul şi săniuţa, pe dealul Cărbunelui sau Perişorului, îi cheamă irezistibil pe copii, să se joace şi să se întreacă la coborâre. Şi câte şi câte alte bucurii ale scurtelor zile de iarnă. Nopţile lungi sunt ocupate cu ţesutul la războaie al plocatelor, velinţelor, tişlaifărelor, macaturilor, iilor, maramelor şi a pânzei pe care, primăvara şi vara, femeile o înălbesc pe prundul râului. Din când în când, vecini, prieteni sau rude se întâlnesc la casa unuia dintre ei, la o şezătoare, unde se lucrează, se cântă, se spun diverse istorii şi toţi sunt serviţi cu gogoşi şi floricele de porumb. 
  
Ce ziceţi, este frumoasă viaţa la ţară, dragi orăşeni? Sigur că este. Dar viaţa ce-am descris-o aici, traiul din satul românesc tradiţional, nepoluat, neviciat, este greu de găsit astăzi. Dar oricum, orăşeni, veniţi şi vă odihniţi în sânul naturii, în crângurile şi în codrii străbătuţi de apele limpezi ale izvoarelor, pentru că viaţa la ţară, chiar şi acum, e sănătate curată. Mare câştig au aceia ce şi-au clădit un adăpost de vacanţă în sânul dătător de viaţă al naturii. 
  
Ion C. Hiru 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
OBICEIURI UITATE / Ion C. Hiru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 228, Anul I, 16 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ion C. Hiru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion C. Hiru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!