Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Ion C. Hiru         Publicat în: Ediţia nr. 220 din 08 august 2011        Toate Articolele Autorului

O POVESTE ÎNSÂNGERATĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Când deşteptătorul sună, Nicu, cu ochii lipiţi de somn, căută pe măsuţa acoperită cu ştergarul cusut de mama sa în război, ceasul, cadranul cu limbile mari şi cifrele vizibile, pe care scria C. F. R., şi cu două clopote în care acum bătea de mama focului o limbă cu un punct galben de alamă. Îl căută, să oprească soneria enervantă, nesuferită, care-l trezea din somnul de nici două ore. Fusese duminică. La hanul Ardei, lumea se distrează până dimineaţa, în zilele de sărbătoare, mai ales tinerii şi fetele proaspăt ieşite la horă, care băteau pardoseala salonului cu opincuţele prinse cu şnur negru, ce se împletea peste ciorapii de lână seină sau albă, până aproape de genunchi. 
  
Feciorii, pui de domnişani, îmbrăcaţi în frumosul costum naţional, cu opinci din talpă, pantaloni din dimie albă, făcută în casă, strânşi pe picioare, scoţându-le în relief pulpele sănătoase, pline de muşchi, cu cămaşă cu pui, strânsă cu chimir din piele neagră sau maronie, cămaşă care, în apropierea gâtului, era legată cu şnur negru, nu strâns, mai lejer, să se vadă pieptul arămiu şi muşchiulos, pe care crescuseră fire de păr, atât de preţuite de către viitoarele neveste. Unii purtau în picioare opinci, alţii cizme până aproape de genunchi, model ardelenesc, de unde ne e obârşia. 
  
Nicu venise aproape în zorii zilei de luni de la han, unde avea o misiune destul de grea. Să le cânte băieţilor şi fetelor din clarinetul său, din fluier sau caval, sârbe, brâuri ca pe la noi, după care ei să încingă jocul. Pe marginea salonului, pe scaune de diferite modele, aduse de acasă, mai ales taburete, stăteau ţeapăne, nemişcate, mamele care însoţeau fetele proaspăt scoase la horă, cum era obiceiul satului. Feciorul venea întâi la mamă, căreia îi cerea voie să joace cu fiica. Şi mamele, of, Doamne, ce s-ar mai învârtit şi ele! 
  
Deasupra salonului hanului era o sală mare, plină cu flori şi un gramofon cu pâlnie, stil patefon, care era pus în mişcare de un arc, ca la ceas şi se învârtea de la o manivelă. De multe ori se juca după muzica plăcilor zimţate ale gramofonului, pe care erau înregistrate melodii ale lui Zavaidoc, jocuri populare, romanţe. Atunci putea juca şi Nicu. 
  
În acea noapte s-a jucat după gramofon, deci a putut şi Nicu să se distreze, mai ales să joace cu aleasa inimii sale, o fată frumoasă, brunetă, cu codiţe negre pe spate, ochi negri mură, străjuiţi de sprâncene dese, fin arcuite, un nas perfect, buze senzuale, roşii mac şi o bărbie obraznică de unde porneau doi obrăjori mereu fragă, de-ţi era mai mare dragul să-i priveşti, să-i mângâi, să-i săruţi.  
  
Nicu, băiat chipeş, înalt, totdeauna elegant în costumul său naţional, cu pielea albă, lăptoasă, coborât parcă „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”, „perişorul lui, pana corbului/ ochişorii lui, mura câmpului”, fecior zdravăn al moşiei Basarabilor, talentat al viersului, virtuoz al clarinetului, vocea lui de bas-bariton putea fi ascultată însoţind munca câmpului, mai ales în pomicultură, unde era as, neegalat de nimeni din zonă. Avea o configuraţie atletică, o forţă herculeană, cu care ar fi putut rupe lanţuri, darămite pe cei care, din invidie, îl urau, jigneau, provocându-l ca nişte nelegiuiţi. Era blând, calm, cu multă voinţă. Două pasiuni avea: pomicultura şi sportul, atletismul. A fost descoperit în armată de către mai marii sportului din acele vremuri. L-au antrenat, canalizându-i talentul, până când, într-o zi, a devenit, ţineţi-vă bine, triplu campion balcanic la decatlon. 
  
Erau perioade când Nicu domnişanul era chemat la Bucureşti pentru antrenamente, întâlniri sportive, concursuri, ca orice campion care îşi reprezintă ţara la zece probe de atletism într-una singură – decatlonul. Dar revenea acasă la clarinetul lui, la munca în pomicultură. Avea cea mai iscusită pepinieră de pomi: pruni, meri, peri altoiţi de mâna sa, de acele degete care apoi, cu mult talent, apăsau clapele clarinetului, la hanul lui Ardei, unde se încingeau jocurile, sau cu alte ocazii. 
  
Mereu povestea de unde îi provine puterea braţelor, tăria muşchilor. „Când eram mic, niciodată mama mea, pe care o iubesc ca pe ochii din cap, nu mă înfăşa până nu-mi ungea încheieturile cu untură de urs, rugându-se la Dumnezeu: Dă-i, Doamne, lui Nicu al meu, puterea ursului! Mă spăla pe faţă cu lapte proaspăt muls, nefiert, adresându-se lui Dumnezeu: Dă-i, Doamne, lui Nicu, albul şi dulceaţa laptelui! Albul era, în concepţia ei, binele, frumuseţea, cuminţenia şi înţelepciunea”. 
  
Făcuse Nicu în deal, unde-şi avea proprietatea, un adevărat rai, o grădină cu de toate, mai ales cu pomi fructiferi, de diferite soiuri, pomi altoiţi de mâinile lui, cu care învârtea greutatea, discul, cu care ţinea prăjina sau cu care arunca suliţa, aceleaşi mâini care făceau să răsune clarinetul, instrumentul său preferat. 
  
În campaniile agricole, fie la căpşunărie, în legumicultură sau pomicultură, nu reuşea să cuprindă totul, tocmea oameni cu ziua, mai ales feciori şi fete. În pauze, Nicu acorda instrumentul, îl ducea spre buzele înzestrate de Dumnezeu cu perfecţiune şi cânta o doină, sau o baladă, după care o sârbă sau un brâu, de se încingea, pentru puţin timp, jocul odihnitor, încât munca ce urma părea o glumă. Bun băiat, Nicu, vestit în nouă sate de pe cele trei văi, ale Doamnei, Bratiei şi Vâlsanului. Respectat de copii, de tineri şi de bătrâni pentru hărnicia sa, dar şi pentru talentul său muzical şi sportiv. 
  
Avea şi duşmani, invidioşi pentru toate câte făcea el, nimic rău de altfel, ba din contra, reprezenta România într-un domeniu al sportului iar aici, în Domneştiul natal, ajuta oamenii, distra oamenii, iubea oamenii cu sufletul său nobil, spălat cu laptele proaspăt muls de către fiinţa cea mai dragă lui, mama, uns cu grăsime de urs, animalul cel mai puternic din Făgăraş, la poalele căruia ne-am găsit noi, domnişanii, adăpost sigur şi pe vecie, aici, pe malurile vijeliosului Râu Negru, devenit al Doamnei (Clara sau Marghita). 
  
Şi de câte ori, mai în glumă, mai în serios, nu a fost Nicu ameninţat cu moartea, mai ales de către un neam mai agresiv, un fel de „clan”, uns probabil de mic cu uleiul mătrăgunei, neamul Mătrăgoiu, care şi-ar fi dorit totdeauna întâietatea pe aceste meleaguri curate, limpezi, ca apa Doamnei.  
  
Mama Paraschiva, auzind deşteptătorul, sunetul nesuferit al ceasului, văzând că Nicu nu-i chip să se trezească, merse încet să nu-l deştepte brusc şi, cu blândeţe, îl mişcă uşor. Nicu deschise ochii, apucă cu braţul lui vânjos mâna mamei şi, plin de bunătate, puţin melancolic, îi zise: 
  
- Mamă, stai jos pe marginea patului şi ascultă-mă cu atenţie, nu vreau să te supăr, simt că trebuie să mă destăinui, să-mi descarc sufletul. Sunt îndrăgostit, mamă, simt un fior cald în inimă care nu-mi dă astâmpăr. În puţinul meu somn am avut vise frumoase, parcă aş fi vrut să nu mă mai trezesc, să visez încontinuu. Iubesc o fată, mamă, vreau să mi-o fac nevastă şi noră pentru tălică. Mi-e ruşine că-ţi spun, dar asta simt, cui să spun, oare, duşmanilor? 
  
- Descarcă-te, măicuţă, descarcă-te, sufletul meu, minunea vieţii mele! 
  
- Aseară, mamă, n-am mai cântat, am jucat după gramofon. Lângă mine, în joc, s-a băgat iubirea vieţii mele, o fată frumoasă, de oameni buni, o fată cinstită, cum îmi place mie să-mi fie nevasta. Toată noaptea am jucat cu ea. Când se apropia de mine, simţeam furnicături în tot corpul, mă cuprindea un fior, simţeam că-mi ard obrajii, inima din mine tremura ca piftia. Ne privim de mult timp în ochi, dar n-am avut curajul să ne destăinuim sentimentele unul altuia. O doresc, mamă. Am avut-o aici, lângă mine, în pat, în visele mele frumoase. Dar m-ai trezit, am pipăit, eram singur. Am deschis ochii, zărind printre pleoape tot un chip drag mie, tot o fiinţă iubită, pe tine, mama mea, lumina ochilor mei! 
  
- Cine-i aleasa, fiule? Nu mă mai fierbe, mor de curiozitate... 
  
- Ghici, mamă, stă în Colţ, undeva pe lângă părintele Nicolae, mai jos de povarna Sfinţiei sale. 
  
Ochii mamei se măriră, privind aţintiţi într-un punct fix al camerei, pe a cărei fereastră razele jucăuşe ale soarelui băteau peste trupul lui Nicu, învelit în pătura din lână în romburi. Un moment de tăcere se aşternu peste atmosfera din dormitorul băiatului. Nicu aştepta curios, cu ochii îndreptaţi către mama sa, să pronunţe un nume, chiar două, chiar trei, din care unul era sigur cel drag lui. 
  
După un moment prelungit de linişte ca de mormânt, mama se întoarse spre fiu, îşi reluă locul pe marginea patului de lemn, cu tăblii din tablă, vopsită şi cu desene înfăţişând doi copii, băieţel şi fetiţă, îşi privi fiul direct în ochi, îl mângâie pe frunte, aranjându-i părul negru, puţin creţ şi dezordonat, ca după somn, şi-i spuse: 
  
- Nu-mi dau seama, mamă, nu pot să ghicesc, dar nu cântăreşte prea mult părerea mea. Dacă ţie îţi place, dacă o iubeşti, dacă te iubeşte, dacă în pieptul înflăcărat de dragoste îi bate o inimă bună şi sinceră, ia-o, mamă, ad-o aci, la noi acasă, fă-ţi-o nevastă, faceţi copii, iubiţi-i aşa cum eu te iubesc pe tine, ajutaţi-vă la munca câmpului, distraţi-vă şi juraţi-vă că vă veţi iubi până la moarte, la bine şi la greu să fiţi mereu unul lângă celălalt. 
  
Vorbele mamei l-au mişcat pe Nicu şi, din ochii săi plini de nesomn, au început să curgă şiroaie de lacrimi. Îi semăna mamei, pe care, cuprinsă de emoţie şi bucurie, o podidi plânsul. Se aplecă peste trupul acoperit al fiului, îşi lipi faţa de a lui şi din lacrimile de bucurie ale celor doi se formă un râu cald, ce se aduna pe perna din fulgi de gâscă de sub capul băiatului. El nu avusese până atunci o bucurie mai mare, nici atunci când fusese declarat campion naţional, el, ţăranul Nicu din Domneştiul Muscelului, pe podiumul cel mai înalt al Balcanilor, doi ani la rând, în 1928 şi 1929. Acum era altceva – două iubiri, fiecare în felul ei – iubirea de mamă şi dragostea pentru fiinţa lui dragă, fată a Domnştiului şi ea, fiică de ţărani din satul de pe Râul Doamnei. 
  
- Spune-mi, mamă, cine este fericita, că fericită va fi fata care va avea un bărbat ca tine! 
  
- Nu te mai fierb, e fata lui Culici Ombucurii, din Colţ. E frumoasă, mamă, e bună, mamă, nu e prea bogată, dar când e dragoste, e bogăţie... Ş-apoi, am eu destul, în plus două braţe care ştiu să facă de toate: să muncească, să cânte, să sădească, să altoiască, să lupte pe terenuri de sport pentru fala tricolorului românesc şi să iubească, mamă, să iubească tot ceea ce e frumos, bun, cinstit şi curat. 
  
- Ai binecuvântarea mea, fiule. Dumnezeu să vă ajute şi să vă aibă mereu în paza lui. 
  
- Mamă, duminică mergem împeţiţi, să stăm de vorbă cu părinţii ei, n-am nevoie de zestre, de avuţii, am nevoie de sufletul ei, de dragostea ei. Nu cerem, mamă, nimic. Nu cumpărăm şi nici nu vindem. Împeţitul nu e piaţă. Că, vorba lui Coşbuc, pe care-l citesc mereu cu plăcere, „Aşa săracă cum e ea/ Aş vrea s-o fac nevasta mea”. 
  
- Frumos vorbeşti, fiule. Vorbele tale, alifie de pus la rană. Bogăţia nu poate înlocui niciodată dragostea, că „cine-i harnic şi munceşte, are tot ce vrea”. Şi acum, scoală-te, că trebuie să aranjezi caii şi căruţa şi să te duci în deal, unde te aşteaptă taică-tău, să băgaţi în pământ bulumacii pentru gard.  
  
Nicu se dădu jos din pat, făcu câteva exerciţii şi cele 25 de flotări pentru a-şi menţine forma sportivă, mâncă apoi mâncarea sa preferată, „puricei” din mămăligă dată pe răzătoare, prăjită în untura din sloiul de carne afumată, cu murături ţărăneşti. Înhămă caii la căruţă, încărcă bulumacii şi urcă în deal, unde tatăl său îl aştepta, cu gropile făcute pentru a planta bulumacii, din doi în doi metri, în vederea confecţionării gardului din ulucă de fag, cioplită de rudari, cu barda.  
  
Ajuns în deal, îi spuse tatălui vestea şi acesta, fără să comenteze, îi spuse, senin la faţă: 
  
- Mergem, tată, împeţiţi, dacă aşa ţi-e voia! 
  
Şi aşa s-a întâmplat. Duminică, întreaga familie, îmbrăcată de sărbătoare, îşi îndreaptă paşii spre biserica „Buna Vestire”, unde preotul Nicolae Ionescu, fiul duhovnicului Niţă, slujea de câţiva ani buni. Clopotele bisericii „ de la vale”, în ritmul lor sacru, chemau credincioşii la slujbă, într-o frumoasă dimineaţă de sfârşit de vară. De pe uliţele satului, creştinii se adunau în biserica lor, pentru rugăciune. Nicu şi familia sa îşi ocupară locurile, după ce au aprins lumânări şi au sărutat icoana Maicii Domnului cu Pruncul, icoană veche de prin secolul al XVI-lea. (O adevărată comoară sacră. Unică în felul ei, icoana are pictat, la picioarele Sfintei Fecioare, capul Sfântului Ioan Botezătorul). După slujbă, uşuraţi de păcatele unei săptămâni, enoriaşii se îndreaptă spre casele lor.  
  
Nicu cu familia îşi urmează programul fixat. Se duc împeţiţi la aleasa inimii lui. Emoţiile băiatului cresc pe măsură ce se apropie de casa iubitei. Bătăile inimii cresc, obrajii i se îmbujorează. Câtă sensibilitate în sufletul lui Nicu, mare sportiv, om în toată puterea cuvântului. Elena este aleasa sufletului său. Mai avea campionul încă patru fraţi şi o soră. El era cel mai mare. La scurt timp după ce a cerut-o în căsătorie pe Elena, s-au căsătorit. Nuntă mare şi frumoasă, mulţi invitaţi, chiar din satele vecine. Mirele şi mireasa, în costume naţionale, Elena într-un costum cusut pe alb, cu ie înflorată cu culori deschise. A fost, cu adevărat, distracţie mare.  
  
Era în toamna anului 1929. Elena şi Nicu îşi arătau unul altuia o iubire pătimaşă. Vizitele la hanurile Ardei şi Aliman, făcute destul de des de către cei doi, răspândeau în jurul lor veselie, provocată, mai ales, de clarinetul fermecat al soţului. Glumele pe care el le spunea erau un nesecat izvor de umor domnişan. Dar şi frumuseţea Elenei atrăgea, în jurul ei roind mai toţi feciorii satului, dar şi tinerii însurăţei. Când cei doi, seara, intrau în han, atmosfera se schimba brusc.  
  
Dar încep şi invidiile, fie din faptul că Nicu, zis Culici, avea cea mai aleasă pepinieră de pomi din sat, chiar din zonă, fie pentru că era campion, fie pentru nevasta lui frumoasă, râvnită cu poftă. Răutatea umană începe să acţioneze. Bărbaţi şi femei, încep să-l intoxice pe Culici cu fel de fel de minciuni, invenţii, cu scopul de a strica buna rânduială a tinerilor căsătoriţi. Cum că Nicu întreţine relaţii cu o anume fată, că Elena se întâlneşte pe sub ascuns cu fostul său pretendent, bârfe care, de multe ori, au adus necazuri tânărului cămin. Şi, culmea, primesc scrisori din partea „binevoitorilor”, îngrijoraţi de soarta celor doi. Una din ele, convingător ticluită, îl atenţionează pe Nicu de faptul că Elena, la fiecare deplasare a lui la Bucureşti, pentru antrenamente, îşi petrece nopţile, în patul lor conjugal, cu fostul pretendent.  
  
Au început pentru Nicu zile grele, nopţi de nesomn, scandaluri. Venea de la han, seara târziu, începea scandalul şi chiar o lovea pe Elena cu clarinetul. Era foarte gelos. În zadar erau scuzele şi dezminţirile ei. A venit timpul să plece iar la Bucureşti, la antrenament şi apoi la concurs. A plecat la Bucureşti pentru campionatele balcanice din 1929. (Trebuie să menţionez că recordurile stabilite de el la decatlon au fost doborâte după 1950).  
  
Cu două zile înainte să plece, găseşte în poartă un bileţel prin care este avertizat de vreun nemernic că, imediat ce pleacă, cei doi se vor întâlni. La Bucureşti îl cuprinde neliniştea, agitaţia. Antrenorii observă că este ceva în neregulă cu Nicolae Ogrinja. Are loc concursul, învinge, dar neliniştea îl mână acasă, la Domneşti, înainte de premiere, când trebuia să urce pe cel mai înalt podium balcanic. Şi, iată-l acasă, cu două zile mai devreme. Nimeni nu ştia că vine. Era noapte. Intră uşor în casă, evitând scârţâitul treptelor de lemn, deschise uşa cămăruţei cu pământ pe jos în loc de pardoseală, aprinse un chibrit, la a cărui lumină slabă vede în pat, sub cearceaf, două trupuri, unul fiind al Elenei, căreia i se vedea faţa.  
  
Fiind convins de seriozitatea bileţelului, ochii i s-au împăienjenit, capul a început să i se încălzească, apărându-i imaginea iubirii pătimaşe a Elenei cu amantul. Cele două trupuri dormeau adânc. Mai aprinde un chibrit, dă foc fitilului de la candelă, scoate un cuţitaş din teaca de piele, îl apucă zdravăn cu amândouă mâinile. Lama cuţitului strălucea în fâlfâitul flăcării candelei. Ridică mâinile ce strângeau cuţitul, se apropie de pat. Degetele au început să-i tremure. Îşi adună forţele şi, în semiobscuritate, loveşte puternic cu cuţitul. Elena se trezeşte: 
  
- Ce faci, Lice, o omori pe mama?! 
  
Lama cuţitului, printr-un noroc, a pătruns între cele două trupuri, adânc înfiptă în saltea.  
  
- Lino, ce era să fac, am crezut că... 
  
- Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că n-ai nimerit-o! 
  
Au aprins lampa. Mama Elenei se ridică din pat, speriată, aproape că nu ştia ce s-a întâmplat. Nicu trase cuţitul din saltea, deschise uşa şi-l aruncă în grădină. Căzu în genunchi în faţa icoanei, sub care încă mai lumina candela. Se rugă câteva minute.  
  
- Mi-a fost frică, Lice, de ceea ce scria în bileţel. De când ai plecat, eu dorm cu mama... 
  
Nicu, răsfăţat de Lina cu numele Lice, de la Culici (Culici, la Domneşti, ca şi Nae, Nicu, derivă de la numele Nicolae) povesteşte cu de-amănuntul totul, iar mama Elenei se roagă la Dumnezeu şi-i mulţumeşte că a păzit-o de lama mortală a cuţitului. Nicu îşi cere iertare pentru furia, nebunia provocate de gelozia spre care l-au împins invidioşii, cei care le urau familia şi faptul că trăiau în dragoste şi înţelegere. După această nenorocită întâmplare, dragostea, înţelegerea, voia bună revin în familia lui Nicolae Ogrinja, campionul balcanic. Invidia continuă, mai ales din partea familiei Mătrăgoiu, unii din ei fiindu-le chiar naşi. Nicu le luase clienţii de la pepiniere. Mătrăgan cel mic îi purta sâmbetele Elenei. 
  
Nicu, în bunătatea lui, nu le da importanţă. Dacă ar fi fost un bătăuş, că-l ajutau muşchii, i-ar fi pus la punct pe toţi, dar el îşi zicea: „ursul trece, câinii latră”... Elena îl iubea din ce în ce mai mult, dragoste adevărată. Nicu aproape că uitase întâmplarea ce ar fi putut avea un final tragic, o iubea pe Elena ca la început. În anul 1934, într-o seară, familia Mătrăgoiu i-a pus gând rău. Nu zăreai la un metru. Luna era sub nori groşi de toamnă. Totul era trist, parcă era rupt dintr-o poezie bacoviană. Tablou sumbru care anunţa o tragedie. Aproape de miezul nopţii, campionul se întorcea acasă de la han, unde se întâlnise cu nişte clienţi din zona Muscelului, care-şi făcuseră livezi şi aveau nevoie de puieţi de pomi. De-abia se zărea fâşia de stradă. La poarta dinspre grădină, de unde pornea poteca spre casă, zăreşte două mogâldeţe. Se apropie cu curaj. Vede a treia mogâldeaţă în grădină, ţinând spatele în poartă să nu se poată deschide. I-a recunoscut. A încercat să le vorbească frumos: 
  
- Ce v-am făcut eu, naşule? Cu ce v-am deranjat? 
  
- Cu multe, finule, cu comportarea ta faţă de fina Elena, dar şi cu tupeul de a ne fi luat clienţii, pepinierele noastre fiind pline de pomi... 
  
- Şi ce-o să-mi faceţi? Mă bateţi? N-o să reuşiţi! 
  
- O să te omorâm, finule! 
  
- Poftim, omorâţi-mă, dacă aveţi curajul!  
  
Campionul îşi scoase cămaşa din chimir, se descheie la piept, arătându-şi muşchii. Nervos, cel mic, de 20 de ani, fiul naşului, îi înfige lama unui cuţit fix în inimă. Cu lama ascuţită în inima lui bună, blândă, înţeleaptă, campionul se înarmează cu bolovani, cu care aruncă în criminali. Cuţitul alunecase, de fapt, pe lângă clarinetul pe care îl avea în buzunarul dinăuntru al vestei. Merge câţiva metri, strigând în gura mare: „m-aţi omorât, criminalilor!” Cade apoi la pământ, cu faţa în jos, lovindu-şi dinţii de bolovanii de pe stradă. Apoi s-a ridicat, strângându-şi ultimele puteri şi, ţinându-se de gard, a intrat în casă, căzând pe patul unde-l aştepta Elena. Sângele scurs de la inimă s-a împrăştiat pe saltea şi de aici pe pământul ce ţinea loc de duşumea. La câteva zile, o ciupercă mare s-a dezvoltat, ca semn al nelegiuirii. Ciuperca a ieşit mult timp în locul unde sângele campionului cursese. Şi, culmea, în locul unde i s-a făcut autopsia, ani de-a rândul răsăreau pâlcuri de nuscele. 
  
A murit ca un pui de găină, un munte de om care, dacă ar fi vrut, ar fi rupt din asasini. S-a stins, înjunghiat, un campion al ţării sale, al României, un reprezentant al decatlonului românesc, despre care vuiau ziarele vremii. S-a stins, asasinat, ţăranul harnic şi priceput al Domneştiului, la numai 34 de ani, lăsând în urma lui doi copii: un băiat de patru ani şi o fetiţă de un an. Ce câini, ce canalii! Cum au putut înfige cuţitul într-un om adevărat? Ce contează cei cinci ani de temniţă pentru cel care a luat totul asupra lui, salvându-l pe adevăratul criminal, fiul său de numai 20 de ani?! S-a stins un soţ, care ar mai fi avut multe de spus, nu numai în sport, de unde culesese onoruri, dar şi în viaţa lui de părinte, de ţăran român de la poalele Făgăraşului.  
  
Mult, mult timp, a fost plâns de rude, de prieteni, de cunoscuţi, de tot satul pe care îl distrase cu clarinetul, fluierul şi cavalul lui. La înmormântare au venit nechemaţi 12 preoţi din toată zona. Au venit lăutari de pe cele trei văi, în semn de preţuire pentru cel care a fost CAMPIONUL NICOLAE OGRINJA, cântăreţul satului Domneşti. Fetiţa a rămas lângă Elena, mama ei, care l-a plâns mult timp, până când s-a dus lângă el. Băiatul, de patru ani, este luat de unchiul său Vasile, apoi de Bucur lui Pie şi, la doar 7-8 ani, făcea curat într-un restaurant din Câmpulung, în paralel cu şcoala, apoi la Piteşti, tot într-un restaurant, acum servea la mese, după ce venea de la şcoală. Avea vreo 13-14 ani când în restaurant a intrat un bărbat necunoscut. S-a aşezat la o masă, chemând ospătarul. A rămas surprins văzând în faţa lui un copil, un suflet gingaş, care îşi câştiga astfel hrana şi un pat pentru odihnă. 
  
- De unde eşti, copile? 
  
- De la munte, domnule, din Muscel. 
  
- Nu ai părinţi? 
  
- Am numai mamă, pe care n-am văzut-o de la patru ani. Tată n-am. A fost înjunghiat. 
  
- Cum l-a chemat pe tatăl tău? 
  
- Culici, domnule, Nae, sau Nicu, cum îi spuneau cei de la Bucureşti. A fost sportiv, campion. 
  
- Tu eşti nepotul meu, îi spuse Nică, podidindu-l plânsul. De astăzi, nu mai stai aici. Mergi la Bucureşti, vei sta la mine, că sunt unchiul tău, fratele mai mic al lui taică-tău. 
  
Şi a plecat Titi la Bucureşti. Începea pentru el o nouă viaţă. Unchiul lui l-a tratat bine, era sângele lui, dar până într-o zi, când soţia lui Nică a început să-l jignească, să-l bată cu gârbaciul şi să-l scoată afară din casă. De câte ori nu a dormit pe treptele din faţa uşii de la intrare. Unchiul său nu putea spune prea multe, sta în casa soţiei, aşa că ia copilul de mână şi îl duce la Curtea de Argeş, ucenic la tăbăcarul Fănică. Titi face profesionala, cinci ani, apoi pleacă în armată, la grăniceri, numărându-se printre militarii destoinici, face chiar acte de bravură, prinzând infractori care încercau să treacă graniţa. Ar fi vrut să rămână în cadrul armatei, dar nu a putut din cauza dosarului, unchii lui făcuseră parte din mişcarea legionară. 
  
După patru ani de armată, se decide să vină în Domneştiul natal, după aproape douăzeci de ani. Nu cunoştea nimic şi pe nimeni. La monument, povesteşte unui cetăţean trecut de cincizeci de ani despre viaţa lui şi a tatălui său. Tot satul ştia povestea tragică a familiei sale. Au plecat împreună să-şi găsească familia, să se integreze în ea, să uite trecutul, clipele grele prin care viaţa l-a plimbat, poate destinul său, dictat de Cel Atotputernic. S-a integrat repede, s-a căsătorit, intrând în rândul alor săi, domnişanii, niciodată cu gândul răzbunării împotriva acelora care i-au schimbat cursul vieţii la vârsta de doar patru ani. Şi a trăit Titi mulţi ani lângă mama lui, Elena, stimând-o, iubind-o, până în anul când aceasta şi-a dat obştescul sfârşit.  
  
A fost odată un om, un Campion, un suflet nobil, o inimă mare, înjunghiată de lama unui cuţit ţinut de o mână criminală, într-o negură de noapte. Şi nu avea decât 34 de ani. Un om, campion balcanic, decorat cu cel mai înalt titlu pentru decatlon, „Ludo pro România” („Eu joc pentru România”). 
  
NOTĂ. Cele prezentate sunt realităţi domneştene ale deceniului II şi III din veacul al XX-lea, împletite cu ficţiunea condeierului. Real este că aici, în Domneştiul basarabilor, a trăit Nicolae Ogrinja, dublu campion balcanic, în 1928 şi 1929, ţăran isteţ, care-şi lăsa coarnele plugului şi clarinetul purtat mereu în buzunarul din căptuşeala vestei de dimie, pentru a obţine trofee ale atletismului românesc, urcând pe cele mai înalte podiumuri naţionale şi balcanice. Înjunghiat mişeleşte, drumul vieţii sale a fost întrerupt. Soţia sa, Lina, de o frumuseţe angelică, a trăit mult în urma soţului, îmbătrânind frumos, cu aceeaşi iubire pentru bărbatul ei, Culici, Lice, cum îl alinta ea, fără să se mai căsătorească, neputând nicicând să-l înlocuiască. L-a iubit nespus de mult. 
  
Nicolae Ogrinja poate fi numit, pe drept cuvânt, avuţie locală şi naţională. 
  
*** 
  
ADDENDĂ 
  
Şi acum, iată, ca o... ciudăţenie. După şapte decenii şi un pic, nepoata campionului, Lucica, căsătorită cu tehnicianul Ion Petrescu, doi intelectuali cu multă dragoste pentru citit (probabil, nepoata îi seamănă bunicii Lina, care, într-o viaţă de om, fără exagerare, a citit mai mult de jumătate din biblioteca comunală), invită la taclale, în casa stil vilă, dichisită de mâinile pricepute şi harnice ale celor doi soţi, o veche prietenă din copilărie, amică şi vecină, plecată de mult din satul natal. Ce frumos este când întâlneşti, după decenii, prieteni ai copilăriei, de pe aceeaşi uliţă a copilăriei. Discuţii, amintiri frumoase, şi câte şi mai câte, privite azi cu ochii maturului. 
  
În sufrageria modernă a gazdei, într-un colţ, închis într-un dulăpior de lemn sculptat, la loc de cinste, sta clarinetul campionului Ogrinjia, intact, fără niciun defect, clarinet ce, cu mulţi ani în urmă, fusese făcut cadou unui alt clarinetist, Nae Ilă. Acesta îl folosise o bună perioadă de timp. Lucica şi Oane au cumpărat clarinetul, şi-au cumpărat această amintire dureroasă a familiei, ca un obiect scump, mult preţuit de toţi ai casei.  
  
Poveştile, glumele, amintirile, destăinuirile au continuat, la o cafea prelungită. La un moment dat, două bubuituri puternice au cutremurat geamurile. Jaluzelele se mişcau. Sperietură, ce a dat în panică. Cutremur? Nu. Lustrele nu se mişcau. Avioane cu reacţie ce au spart zidul fonic? Nu. Pe cer nu era nicio dâră trasată. După bubuituri, dulăpiorul acela, bine ancorat în perete, care găzduia un obiect de preţ, de pe la 1930, o amintire de familie (deşi, totuşi, întuneca sufletele celor dragi), sare din perete, se rupe şi, odată cu el instrumentul muzical cu care campionul Culici Ogrinjia distra pe oamenii din Domneşti. S-a făcut ţăndări, iar pe măsuţa unde cele două prietene îşi sorbeau cafeaua, a sărit piesa forte, muştiucul clarinetului.  
  
Of, Doamne, ce întâmplare!... Care, parcă, ţine de paranormal. Imediat, prietena din copilărie a plecat. A doua zi, s-au întâlnit din nou şi, fără să fie întrebată, aceasta a izbucnit cu o afirmaţie: Să ştii că nimeni nu-i vinovat de întâmplarea din 1935!... 
  
Această întâmplare mi-a fost relatată de Lucica, nepoata campionului, care a încheiat, spunând: A fost un semn?... A fost doar o întâmplare?... Nu ştiu. Ştie numai bunul Dumnezeu. 
  
Ion C. Hiru 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
O POVESTE ÎNSÂNGERATĂ / Ion C. Hiru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 220, Anul I, 08 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ion C. Hiru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion C. Hiru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!