Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Vizual > Mobil |   


Autor: Octavian Lupu         Publicat în: Ediţia nr. 637 din 28 septembrie 2012        Toate Articolele Autorului

O PLIMBARE FERMECĂTOARE PRIN CARTIERUL LATIN DIN PARIS
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În urmă cu aproape o jumătate de an am avut ocazia de a vizita Parisul, din punctul meu de vedere cea mai frumoasă capitală a Europei, un oraş modern cu o arhitectură de sfârşit de secol al XIX-lea. În ciuda trecerii timpului, atmosfera de „epocă” te învăluie la fiecare pas conducându-te undeva la graniţa dintre fantezie şi realitate, dintre miraj şi tangibil într-un amestec fascinant şi de neegalat de orice alt loc al lumii. Revăzând toate aceste impresii am ajuns să intuiesc filonul nesfârşit de inspiraţie pe care l-a reprezentat atmosfera pariziană pentru atâtea generaţii de romancieri, prozatori şi artişti dintre cei mai străluciţi ai generaţiilor ce s-au succedat de-a lungul ultimelor veacuri. Şi astfel, Parisul are un farmec aparte asemenea unei doamne elegante, care continuă să arate bine, chiar seducător, o realitate ce acţionează invers mişcării acelor de ceasornic, ce ne determină derularea firului efemer al vieţii.

În plus, o revelaţie extraordinară pe care am trăit-o ca român în acest mare oraş a fost de a redescoperi identitatea pierdută a Bucureştiului interbelic, aceea de a fi un „Mic Paris” la periferia balcanică a Europei. Cu siguranţă că în momentul de faţă întoarcerea la acel moment reprezintă un ideal utopic, depăşit în mare măsură de realitate prezentă, totuşi, redobândirea aspectului parizian ar putea fi un proiect ce ar merita atenţie din partea celor care se calcă în picioare pentru a pune mâna pe pârghiile de comandă ale instituţiilor statului român. Nu îmi fac iluzii, dar pentru orice persoană din România ar fi utilă vizitarea Parisului şi înţelegerea impactului pozitiv pe care o are o arhitectură cu stil şi de bun gust asupra calităţii vieţii de zi cu zi.

Revenind la impresiile pe care le-am cules din această metropolă de excepţie, voi reaminti faptul că în ocaziile precedente am străbătut „virtual” diferite locuri celebre din Paris cum ar fi Piaţa Charles de Gaulle având faimosul Arc de Triumf plasat în centru şi Piaţa Concorde cu Obeliscul Egiptean stăpânind aievea spaţiul şi timpul. De asemenea, am parcurs bulevardul Champs – Elysees ce uneşte aceste două mari obiective turistice stilizând „axa istorică” a Parisului ce se prelungeşte prin Grădinile Tuileries pentru a se opri în dreptul piramidei de sticlă din faţa Palatului Luvru. Nu în ultimul rând, am mers la pas de-a lungul şi de-a latul Insulei Cetăţii şi am vizitat catedrala Notre Dames, un monument ce evocă vremurile încărcate de istorie ale Evului Mediu, când Parisul a dominat spiritual întreaga Europă Occidentală. Am putut admira modernitatea îmbunătăţirilor aduse acestui celebru monument, ce schiţează o „axă spirituală” de neşters de-a lungul malurilor învolburare ale Senei.

Având această succintă recapitulare a călătoriei prin inima Parisului, vom continua cu o plimbare prin Cartierul Latin, o zonă renumită, menţionată în multe creaţii literar-artistice, ce se constituie ca un loc de referinţă pentru diferitele evenimente ce au marcat istoria Franţei şi a Europei. Însă înainte de a face primul pas, voi căuta să clarific numele acestui cartier, mai precis de unde provine adjectivul de „latin” asociat ca o etichetă precisă şi lipsită de ambiguitate. La drept vorbind, în momentul de faţă când spui despre un lucru că este „latin” te gândeşti la provenienţa dintr-o ţară în care se vorbeşte o limbă de origine latină din Europa sau din spaţiul latino-american. Mai precis, te aştepţi să întâlneşti persoane din aceste părţi ale lumii printr-o similaritate cu sintagma de „cartierul chinezesc”, ce precizează faptul că este o zonă în care se află persoane de etnie chineză. Însă nimic mai fals decât acest raţionament, fiindcă acest nume a fost folosit pentru o lungă perioadă de timp desemnând un cartier în care se vorbea frecvent latina din raţiuni „universitare”.

Să nu uităm faptul că în timpul Evului Mediu latina era limba folosită în toate cancelariile europene şi era deopotrivă limba în care se desfăşura procesul educaţional în special la nivel universitar, Cartierul Latin adăpostind cea mai celebră universitate specializată în drept şi teologie, adică Sorbona. Prin urmare, Cartierul Latin desemnează zona fostului campus universitar al Sorbonei, loc renumit pentru dezbateri aprinse sau controverse, dar şi pentru libertatea de exprimare a cadrelor didactice sau studenţilor în procesul de educare a viitoarelor elite ale Franţei. Aşadar, un loc în care s-au pus la cale cele mai intransigente mişcări, s-au definit cele mai îndrăzneţe proiecte şi s-au năzuit cele mai utopice idealuri, adică un loc viu, plin de dinamism şi culoare, aşa cum este şi vârsta studenţiei petrecute într-un adevărat campus, ce reprezintă mai mult decât o structură administrativă dedicată procesului de învăţământ.

Însă în momentul de faţă fervoarea studenţimii dornice de schimbare democratică nu mai este atât de evidentă, cartierul găzduind multe alte obiective ce nu mai au o legătură directă cu activitatea universitară alături de o mulţime de bistrouri şi restaurante atractive prin oferta lor continuă la orice oră din zi şi din noapte. Chiar dacă amintirea faimoaselor greve studenţeşti din cursul anului 1968 mai dăinuie în amintirea celor care le-au fost contemporani, prezentul a „înghiţit” totul printr-o normalitate plăcută, dinamică şi odihnitoare.

Drumul meu prin Cartierul Latin a început prin vizitarea Grădinii Luxemburg, obiectiv turistic important pentru înţelegerea specificului parizian diferit de la un cartier la altul, de data aceasta impactul fiind similar cu cel produs de parcurgerea Grădinii Tuileries. Astfel, de îndată ce treci de poartă se petrece o schimbare neaşteptată a ambianţei, fiind repede transportat în alt timp cu reguli diferite dictate de un profund simţ al armoniei şi ordinii din perioada Renaşterii. Nu întâmplător am aflat ulterior că această renumită grădină şi palatul cu acelaşi nume plasat în interiorul acesteia au fost realizate la cererea Mariei de Medici, planul de construcţie fiind inspirat din arhitectura florentină a acelui timp.

Fără a oferi detalii disponibile din alte surse, pot spune că am fost încântat de diversitatea rondurilor florale, de întretăierea aleilor în unghiuri neaşteptate însă totuşi plăcute, de aspectul copacilor sau tufelor ornamentale, nici un detaliu nefiind lăsat la întâmplare. Ca o lecţie pentru întreţinerea parcurilor, am înţeles faptul că nu este suficientă doar curăţenia în locurile publice pentru a obţine un efect odihnitor şi regenerator, ci deopotrivă design-ul, sau cultivarea aspectului, trebuie să fie în mod continuu avut în vedere. Să nu uităm faptul că grădinile au apărut din nevoia de a oferi un spaţiu de divertisment şi relaxare, lucru ce nu se poate obţine prin simpla „aruncare” de copaci, arbuşti şi plante într-un anumit perimetru desemnat cu titulatura de „parc”. Prin urmare, elementul fundamental avut în vedere în definirea unui „spaţiu verde” este cel al înfăţişării, fiind necesară respectarea regulilor ce privesc armonia, perspectiva şi ordinea, efectul final fiind cel de plăcere, desfătare şi bucurie.

În partea de nord a acestei grădini se află dispus Palatul Luxemburg constituit dintr-un ansamblu de clădiri dispuse în careu în jurul unei curţi interioare, cu pavilioane ce se unesc armonios la capete prin structuri ce stilizează tematic ideea de bastion, însă fără elemente militare care să genereze o barieră invizibilă faţă de privitor. Deschiderea dinspre Grădina Luxemburg este şi ea „flancată” de două astfel de structuri rectangulare de bastion cu „ferestre”, oferind un bun venit celui care avansează de-a lungul aleii principale către palat. Înălţimea clădirii este de bun gust, având doar două etaje, acoperişul fiind adăugat ca o structură care oferă o identitate demnă, dar neostentativă, aşa cum se cădea unei regalităţi conştiente de propria sa putere, ce nu avea nevoie de extravaganţă pentru a-şi face simţită prezenţa.

Aspectul palatelor din Paris prezintă o diferenţă semnificativă faţă de imensitatea „Palatului Parlamentului” din Bucureşti, sesizând bunul gust, rafinamentul, stilul şi „modestia” arhitectonică a clădirilor ce adăpostesc cele două camere ale Parlamentului Franţei, mai precis Palatul Bourbon, unde se află Camera Deputaţilor şi Palatul Luxemburg, care găzduieşte Senatul. Dacă o ţară de dimensiunea Franţei foloseşte astfel de clădiri care cumulat au un volum cel mult egal cu un sfert din cel al Palatului Parlamentului din Bucureşti, atunci ne dăm seama de tragedia urbanistică desfăşurată în ultimii ani ai „Epocii de Aur” printr-o grandomanie lipsită deopotrivă de gust şi de utilitate. Este pur şi simplu trist să faci constatarea, lucru intuit şi prin bunul simţ, că diferenţa dintre ordine şi haos, sau dintre relaxare şi disconfort, derivă din înţelegerea faptului că orice obiect mare sau mic trebuie integrat în spaţiul înconjurător urmând legile perspectivei şi armoniei, evitând sub orice formă disonanţa şi contrastul abrupt dintre elementele alăturate.

Ieşind pe poarta de lângă palat, am parcurs mai multe străzi pentru a ajunge în Piaţa Panteonului, unde se înalţă demn o clădire construită în stil neoclasic, având coloane dorice ce se impun de la mare distanţă insuflând o atitudine de respect şi reverenţă. Impresia de templu este bine redată, chiar dacă în interior nu este amplasat nici un fel de simbol religios al vreunei zeităţi. Deşi iniţial construită pentru a fi un locaş de cult creştin, în perioada Revoluţiei s-a decis schimbarea destinaţiei pentru a deveni un mausoleu, o clădire dedicată marilor oameni ai Franţei. Ceea ce te impresionează privind acest monument magnific este sinteza originală dintre antichitate şi modernism, aceasta fiind esenţa neoclasicismului arhitectural, o reînviere a marilor teme greceşti sub o formă specific franceză. Un panteon lipsit de zeităţi şi închinat geniului uman reprezintă cu adevărat o formulă cu totul inedită, generând aparent o contradicţie dintre denumire şi conţinut. Cu toate acestea, efectul este extraordinar, chiar grandios, fiindcă sub o formă sau alta omul reprezintă proiecţia cea mai fidelă a divinităţii, iar atunci când dăm la o parte latura negativă şi accentuăm virtuţile ce sălăşluiesc în el, putem cu adevărat avea o imagine mai clară a noţiunii de sacru.

Avansând către partea din spate a Pieţii Panteonului, ai plăcerea să descoperi catedrala Saint Etiene du Mont, care echilibrează spiritual atmosfera accentuat umanistă a acestui loc din Paris. Intrând în această biserică ai ocazia de a fi transportat în timpul ce a precedat marea Revoluţie şi să ai o experienţă lăuntrică de excepţie. Prin urmare, spre deosebire de turiştii grăbiţi să facă poze în stânga şi în dreapta, m-am aşezat liniştit pe o bancă pentru a putea admira minunatele vitralii dispuse în faţă sau lateral, precum şi liniile gotice ale arhitecturii clădirii. Cel puţin o jumătate de oră m-am lăsat invadat de impresiile profunde sugerate de coloanele interioare, care aparent sprijină cerul, de lumina ce se proiecta multicolor asupra spaţiului de deasupra altarului şi de bolta arcuită abrupt deasupra simbolurilor jertfei lui Hristos. În interiorul acestei catedrale am cugetat involuntar asupra caracterului efemer al tuturor lucrurilor şi cât de lipsite de valoare sunt toate ambiţiile omeneşti atunci când ele nu ţintesc către înălţarea condiţiei umane sau spre împlinirea destinului ei de a fi chip al lui Dumnezeu.

Mai departe, am ieşit din această minunată clădire şi m-am plimbat de-a lungul străzii Clovis intrând în interiorul ansamblului de clădiri cu aspect medieval ale liceului Louis le Grand, aflat vis-a-vis de Sorbona. Ca de obicei, totul se grupa în jurul unei curţi interioare de dimensiunea unui mic teren de fotbal dedicat comunicării rapide între diferitele pavilioane dispuse pe cele patru laturi. Înălţimea acestora nu depăşea două etaje, legătura făcându-se prin mai multe grupuri de scări dispuse către cele patru colţuri ale respectivei curţi interioare. Atmosfera de Ev Mediu era însă rapid înlăturată de grupurile de liceeni ce se îndreptau spre diferitele săli de clasă, precum şi de aspectul modern al dotării tehnice.

Preţ de cel puţin o oră am stat pe o bancă dintr-o altă curte interioară, unde era posibil să te recreezi în pauza dintre diferitele cursuri, observând motivele renascentiste ale arhitecturii şi odihna oferită de zidurile îmbătrânite de timp, dar deopotrivă viguroase ca atunci când au fost ridicate în timpul regilor Franţei. Deasupra se vedea cerul de un albastru curat şi limpede cum nu se poate distinge din Bucureşti, sub adierea încântătoare a vântului de primăvară. Am stat şi m-am gândit cât de frumos ar fi fost să mă fi născut în acest magnific oraş, cât de multă suferinţă inutilă aş fi evitat. Simţeam cum ecourile „Epocii de aur” se stingeau încet, dar sigur, din sufletul meu, iar o stare de calm mă cuprindea sub spectrul normalităţii pe care mi-am dorit-o dintotdeauna. Dincolo de schizofrenia spaţiului balcanic-românesc descopeream un alt gen de identitate, care mi s-ar fi potrivit mult mai bine şi sub influenţa căreia m-aş fi putut împlini.

Tinerii din jurul meu erau plini de respect şi nu se manifestau zgomotos, având o atitudine destinsă şi politicoasă mult diferită de ceea ce se poate vedea în liceele din România. Privind aceste grupuri de liceeni mi-am dat seama că modelarea generaţiei aflate pe băncile şcolii depinde foarte mult de starea de normalitate a societăţii, de existenţa unui cadru care să permită afirmarea tendinţelor pozitive ale fiinţei umane, lucru se nu se poate obţine peste noapte, dar se poate pierde relativ uşor prin ignorare şi nepricepere. Am cugetat adânc la aceste lucruri, după care m-am ridicat cu părere de rău şi am plecat din acest „sanctuar” al educaţiei, care datează de câteva secole.

De partea cealaltă a străzii se află Sorbona, renumită pentru nivelul de excepţie al absolvenţilor ei şi standardul înalt de pregătire al profesorilor. Deşi clădirea are un aspect medieval, uşor modernizat, totuşi prestigiul ei străbate veacurile până la capătul lumii. Nimic extravagant nu am observat în interiorul sau exteriorul ei, totul fiind definit de bun gust, stil şi modestie. Iar studenţii, mulţi dintre ei cu siguranţă absolvenţi ai liceului Louis le Grand, aveau un aer jovial, dar plin de respect, încrezător, dar fără obrăznicie, sesizând acelaşi contrast faţă de unităţile de învăţământ din România. Impresia de loc sacru al cunoaşterii şi ştiinţei m-a cuprins imediat, completând armonios sentimentul religios din catedrala Saint Etiene du Mont din vecinătatea Panteonului sau încântarea „mistică” din Grădina Luxemburg, toate acestea fiind circumscrise unei mari „axe educaţionale” ce le uneşte la un loc într-un concept unic al dezvoltării plenare a personalităţii umane.

Mă opresc aici cu impresiile culese din Cartierul Latin având însă convingerea că acest tur „virtual” a putut să transmită ceva din emoţiile, trăirile şi sentimentele pe care le-am experimentat în urmă cu aproape şase luni. Timpul a trecut, dar prospeţimea amintirilor a rămas aceeaşi fiindcă în interiorul Parisului am regăsit adevărata identitate a ceea ce ar trebui să însemne apartenenţa la spaţiul cultural european. În loc să ignorăm oportunităţile oferite de intrarea în Uniunea Europeană, ar fi bine să învăţăm de la marile naţiuni ale lumii acele lecţii de cultură şi civilizaţie ce vor permite renaşterea şi relansarea României. Trebuie formată o nouă generaţie care să încorporeze în societatea românească acele principii de valoare care au permis Occidentului să se dezvolte şi să se ridice din ruinele dureroase produse de ultimele două războaie mondiale. Şi nu în ultimul rând, trebuie să învăţăm să privim şi să înţelegem farmecul locurilor prin care avem ocazia să trecem, indiferent de plasarea lor pe mapamond, fiindcă rezultatul va fi întotdeauna înălţător şi mai presus de aşteptări.

Octavian Lupu
Bucureşti
28.09.2012  
Referinţă Bibliografică:
O PLIMBARE FERMECĂTOARE PRIN CARTIERUL LATIN DIN PARIS / Octavian Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 637, Anul II, 28 septembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Octavian Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!