Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Jurnal > Mobil |   



O iubire mai veche
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
 
*  
Iubesc medicina, dar cum suna o replică dintr-un film, "aş fi luat-o razna fără mine" dacă o urmam şi cred că asta se întâmpla în clipele în care mă puteam relaxa. Despre relaxarea unui medic aş putea face filozofie până crapă piatra în paişpe. Clar e că aş minţi de ar îngheţa apele. Povestea începe cu un copil care făcea stopuri respiratorii zilnic, continuă cu al doilea care la fel ca primul îmi îngheţa sângele în vine când striga, apoi tăcea brusc.  
De micuţă, locul în care mă simţeam cel mai bine era cabinetul medical al mamei. Îmi plăcea să o ajut când avea nevoie de câte ceva ce puteam face şi eu.  
În clasa a opta discutam mult cu mama despre ceea ce voi face mai departe. Aveam patru iubiri mari: chimia, matematica, româna şi orice ţinea de medicină îmi ţinea ochii larg deschişi parcă-mi lărgea scoicile urechilor să cuprind cât mai mult.  
N-am urmat niciuna din cele patru. Liceul l-am făcut la chimie, am picat imediat sub linie la treapta a doua, am dat în toamnă la mecanică şi mai departe am urmat o facultate de construcţii, facultate care nu m-a încântat cu nimic în afara ordinii în gândire pe care am căpătat-o, împrăştiată mai târziu de cele ce au urmat prin viaţă.  
Nu am urmat medicina, dar nevoia m-a făcut să studiez atât cât îmi revenea, singură şi sub îndrumarea mamei, ca să pot interveni rapid în orice clipă în care băieţii intrau în stopuri respiratorii şi ceva mai rar în stopuri cardiorespiratorii. Salvarea vine, dar vine mereu târziu iar eu nu aveam nevoie să le constate decesul ci să-i readucă pe linia de plutire a vieţii.  
Greu de tot am obţinut o sponsorizare şi am putut cumpăra o butelie de oxigen cu aparatura de oxigenoterapie necesară şi un aspirator nazal complex, de spital.  
Vreme de 10 ani am aplicat oxigenoterapia aproape zilnic, aspiraţia nazală profundă zilnic. Erau zile când făceam asta şi de câte 50 de ori - mă refer la aspiraţie.  
Mi-a fost foarte frică. Responsabilitatea era imensă şi în plus, alături de emoţia actului în sine, erau privirile disperate ale copiilor mei, panicaţi de lipsa de oxigen din acele clipe, intrarea în crizele epileptice specifice fiecăruia.  
Ceva mă transforma mereu în clipele în care trebuia să fiu cu totul, acele mâini, acei ochi, acele urechi, acel tot adunat într-un unic gest: acela de salvare a copilului aflat în necaz. În timp am învăţat să îngheţ orice emoţie, să mă centrez strict pe acţiune. În acele clipe eu nu mai existam. Existau: băiatul, aparatul, mâna care acţiona şi semnele vitale ale copilului. Ceea ce urma după ce copilul era reechilibrat, spun acum. Fugeam la bucătărie, mă puneam pe jos şi urlam cu o pernă în gură. Tremuram ca o zdreanţă până venea mama care mă lua în braţe şi nu mă lăsa până nu mă linişteam şi eu.  
M-am întrebat mereu cum a rezistat mama să trăiască pe rând toate emoţiile acumulate în momentul crizelor copiilor, apoi să aibă atâta răbdare să mă liniştească şi pe mine. Cred că forţa dumneaei m-a învelit şi pe mine mereu şi m-a ajutat ca după plecarea la Domnul a puilor mei să rămân echilibrată la nivelul la care sunt acum, fără să fi apelat vreodată la medicamente, alcool şi alte idioţenii care nu duc la nimic bun.  
Iubesc medicina care mi-a urmărit paşii toată viaţa. Dacă urăsc acum să mai intru în spitale, cauza e ticăloşia oamenilor care mi-au lăsat în ultimele clipe ale vieţii lui, copilul însetat, ud. Asta nu pot ierta. Dacă-i va ierta Domnul, să fie iertaţi.  
Când lupţi ani de zile să le asiguri unor pui firavi o viaţă cât de cât mai bună, dincolo de chinul lor continuu, când îi creşti în iubirea maternă deplină, când trăieşti prin ei pentru a le simţi fiecare zbatere şi vezi că pleacă în condiţii mizere, nu poţi ierta. Spui că ierţi dar nu poţi ierta, aşa cum cu greu te poţi ierta pe tine însăţi ca mamă, că tu trăieşti iar ei sunt acolo, undeva... că trupul pe care l-ai simţit cald şi pufos şi nevinovat în mâinile tale, nu a apucat să crească, să rodească, să se împlinească.  
Cam asta este povestea şi continuă, pentru că medicina este viaţă, o luptă continuă pentru viaţă a oamenilor care ştiu să rămână oameni, dincolo de propriile şocuri, de propriile greutăţi de adaptare la o viaţă intensă, la o viaţă mereu în alertă pentru bucuria unicei remuneraţii reale: zâmbetul celui salvat, vindecat, întors la viaţă.  
 
**  
 
//cărţile sfinte spun că/ odată ce laşi în mâinile Domnului/ inima, sufletul, spiritul tău/ neputinţele devin nonsensuri./ eu nu mă mai pot minţi// (cer însemnat)  
 
 
Când în mâinile tale moare propriul copil şi ani de zile nu te poţi împăca cu neputinţa de a-l smulge din ghearele morţii, foarte greu se reface înţelegerea faptului că dacă laşi în mâinile Domnului totul şi toate neputinţele dispar.  
Este o vină resimţită poate absurd dar o simţi şi te macină probabil, până când pleci la Domnul.  
Ajungi să te simţi mai puţin decât un vierme pe lumea asta. Asta am trăit din 2003 şi încă trăiesc mai acut după 2006.  
Raţional, mental înţeleg şi percep adevărul acesta, însă mama din mine nu s-a împăcat cu propria neputinţă pur umană. Carnea asta păcătoasă le duce dorul alături de suflet.  
Am vorbit mult cu mama pe tema asta după plecarea băieţilor pentru că psihic, asta m-a afectat cel mai mult şi profund, mai ales după ce n-am mai vrut să trăiesc. A discutat îndelung cu mine, pomenind exact ceea ce pomenesc în text.  
Simţind acut unica dată ura: ură împotriva mea, am destrămat greu starea aceea de ură. Aici este nodul puternic pe care abia dacă am reuşit să-l desfac puţin pentru a putea vedea ce este acolo. Asta mă face să pic mereu şi să mă ridic din ce în ce mai greu.  
Într-un fel este bine să nu trăieşti anumite lucruri, dar dacă puncte din crucea ta le cuprind, nu te poţi împotrivi lor şi îi înţeleg pe toţi aceia care resping modul meu de a gândi acum, după ce am trăit acele clipe de groază.  
Până nu simţi pe pielea ta totul, nu ai cum să crezi. Nu degeaba există Toma Necredinciosul.  
Există compasiune, există tot felul de sentimente manifestate dar în tine sămânţa de neîncredere e vie, şi-l vei privi pe celălalt ciudat, şi te întrebi cum de nu mai poate să creadă ca un pruncuţ totul, şi să alunge din el esenţa propriei realităţi trăite.  
Odată atinsă o femeie în ce are ea mai sfânt: rolul de mamă, nu cred pe nimeni că este împăcată, nici după 50 de ani.  
 
Este foarte greu să împaci raţiunea cu instinctul matern şi să te păstrezi echilibrată. O spun din ceea ce trăiesc de 11 ani de când a plecat Andrei şi opt ani de când au plecat amândoi în braţele Domnului.  
 
Viaţa merge înainte şi noi cu ea, dacă vrem să ne împlinim datul. Am avut bucuria să-L am pe Domnul şi să o am pe mama alături în toate acele clipe. A fost norocul meu, dacă-l pot numi aşa...
Mulţumesc Domnului că m-a ales a fi mamă a celor două suflete luminoase, calde, bune, îndelung răbdătoare. Şi mulţumesc mamei, fiinţa care mi-a fost şi îmi este alături de când mă ştiu pe acest pământ.  
 
 
 

 

Referinţă Bibliografică:
O iubire mai veche / Anne Marie Bejliu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1148, Anul IV, 21 februarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Anne Marie Bejliu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Anne Marie Bejliu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!