Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Ion C. Hiru         Publicat în: Ediţia nr. 222 din 10 august 2011        Toate Articolele Autorului

O FILĂ DIN ALBUMUL CU AMINTIRI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
O FILĂ DIN ALBUMUL CU AMINTIRI 
  
Casă mare, din lemn de arine tăiat toamna târziu când seva nu mai circulă – cum obişnuiau domnişanii să transforme pădurile de arine în material de construcţie a caselor călduroase de locuit, casă cu sală mare, spaţioasă, în stil brâncovenesc, pardosită cu scândură de brad totdeauna curată, spălată cu moloz şi leşie, unde urcai pe trepte din lemn care, oricât ai fi vrut, scârţâiau din cauza cuielor din lemn de salcâm; sus, în stânga, câteva camere de locuit, dacă nu mă înşel patru la număr, camere bune, curate, aranjate tradiţional cu lăzi de zestre, paturi cu tăblii de fier, pardosite cu pardoseală din brad de 3 cm., acoperită cu preşuri din zdrenţe ţesute în războaie, mese şi scaune, uneori cu trei picioare confecţionate de ţiganii rudari, plocade, cuverturi lucrate cu vergica în război, iar pe fiecare pat perine din fulgi, una peste alta. Pe mese, feţe de masă – tişlaifere – din pânză de casă înălbită şi ornate cu flori cusute de mâinile iscusite ale fetelor şi femeilor în serile lungi, de şezătoare cu gogoşi, porumb fiert, floricele sau scoverzi – fiecare cameră cu câte două lămpi cu gaz, lămpi cu picior din fontă turnată în tipare cu diferite modele, una din ele de rezervă, luminând nopţile mai ales pe cele lungi de iarnă când ai casei lucrau fie ciorapi din lână, pulovere groase sau ţeseau la război în zgomotul ritmat al mişcării spetelor şi al împingerii suveicilor care făceau sute şi chiar mii de kilometri. 
  
În fiecare cameră, la răsărit, icoane frumos pictate pe lemn, de obicei din tei, împodobite cu şervete cusute – strânse la mijloc – iar sub icoană, candela cu ulei şi fitil, busuiocul sacru şi sticluţa cu aghiazmă, făcătoare de minuni. Undeva, lângă candelă, lumânarea de la Paşti, cu care ocoleau biserica, luminiţă ce se aprindea în momente grele pentru oameni: furtuni, fulgere, trăsnete, grindină, în scopul îndepărtării duhurilor rele. Obligatoriu, în cel puţin o cameră, în tavanul din lemn, încă de la construcţie se prindea puternic un cioc din fier făcut de ţiganul fierar, de care se agăţa coşul împletit din fâşii de lemn, de formă ovală în care se creşteau copiii în frumoasele cântece de leagăn ale mamei, balansându-se din legăturile de bete înflorate cu care era prins de cârlig. De multe ori mama adormea şi ea cu copilul, continuând să-l legene trăgând de sforicica ce ducea până la pat. De ce mai multe coşuri ovale? Pentru că de multe ori copilul următor venea repede după celălalt, semn al dragostei şi iubirii pătimaşe a tinerilor căsătoriţi – cu credinţă în Dumnezeu .  
  
În camere şiruri de ştergare tradiţionale, înconjurând cei patru pereţi 
  
Pe sală, începând din martie până la începutul lui octombrie, oale lucrate din pământ adăposteau duble şi muşcate, busuioc, rozmarin şi măgheran care împodobeau casa cu multitudinea culorilor şi dezmierdau cu parfumul lor întregul spaţiu. 
  
Coborai scările casei lui Ion, fiul lui Cordea strămoşul, căsătorit cu Paraschiva Popa Moisă, fiică de preot, scări curate totdeauna, la parter unde, de obicei, era o cameră pentru cei vârstnici o magazie – cămară, unde pe rafturile din lemn nu lipseau bulionul, chiar de zarzăre, magiunurile din „tuleu” sau „agen”, putina cu varză, merele în rafturi, pe un singur rând, mere mari domneşti, pere de toamnă dar şi cele de iarnă din care se făceau mâncăruri delicioase fie de post fie cu carne; pe lemne tăiate după formatul butoiului, erau aşezate butoaiele din dud, stejar sau salcâm, totdeauna pline cu ţuică adevărată din prune foarte coapte, luate numai prin hâlţânare, doar ce cade . „Nu aveam voie să ne punem cu prăjina pe bietul prun. Socrii mei nici nu aveau prăjini. Dădeau grijă mare fiului Iosif, bărbatul meu, să luăm prunele ce cad din mişcarea tulpinii. Avea socru-meu două prăjini lungi, din alun pentru scuturat nucii din Tudoran care erau bătrâni” – îmi spunea bunica Maria sau Măruţa cum îi spuneau oamenii, de multe ori, certându-ne când eu şi sora mea plecam cu oameni în ţarină, la prune, înarmaţi cu prăjini pentru bieţii prunişori supuşi măcelului. 
  
Deseori, în serile de iarnă, mă strecuram la pieptul bunicii din partea tatălui cu care am dormit până la 14 ani şi o rugam să-mi mai povestească din trecutul familiei. 
  
- Iosif, bunicul tău pe care nu-l ştii a murit în 1940, la 80 de ani, era foarte gospodar. Încă de când era copil avea o plăcere deosebită să pritocească varza din putina mare unde încăpeau peste 150 de verze ce se consumau până aproape la începutul verii, aşa ţinea de mult datorită pritocirii dese, zilnice. Această îndeletnicire o avea şi după ce ne-am căsătorit. Avea Iosif un obicei pe care şi l-a menţinut până la sfârşitul vieţii: În fiecare dimineaţă după ce ne spălam la lavoarul din fier, ne frecam bine dinţii cu sare mare, servea câte 2-3 linguriţe de şerbet, mai ales din trandafir cu un pahar de apă proaspătă scoasă atunci din fântâna cu cumpănă din faţa casei, construită pe hotar ca să poată lua apă şi alţii. După aceea mâncam bine, Iosif având o vorbă: „mâncarea de dimineaţă e ca însurătoarea de tânăr”. 
  
Era foarte priceput. Încă de tânăr cosea la maşină, ţesea la război – şi culmea – deseori torcea, întrecându-se cu mama sa, Maria, numărând fusele. Avea un război ţărănesc făcut de mâna lui, numai spetele erau de cumpărat. Avea spirit comerciant. Cumpăra şi vindea cu un câştig cât de mic. Era un dar de la Dumnezeu. Mai târziu şi-a deschis o prăvălie mare, cea mai aprovizionată de pe văile Doamnei, Vâlsanului şi Brătiei De fapt toţi fraţii au fost gospodari şi inteligenţi. Tatăl lui Iosif, Ion, fiul lui Cordea, căsătorit de două ori a avut două rânduri de copii: Primul, Ion Hirică (olaru), Maria căsătorită cu Petre Şuşală – (Călugărul Moneaţă) şi Petre Hiru. Al doilea rând de copii cu o descendenţă a familiei Firică Firu a avut pe IOSIF şi Nicolae care s-au chemat Hiru – ultimul fiind zeci de ani notar. Avea un scris Nicolae Hiru –„Notarul”, cum altul nu-l avea. De fapt şi Iosif scria frumos, nu-i sta în faţă problemă de aritmetică. Cu Iosif a semănat Costel – tatăl tău – atât la scris cât şi socotit. A semănat şi la spiritul de comerciant. De fapt a continuat comerţul în prăvălia moştenită. 
  
- Aveaţi animale la casa de sub coastă de la Băcănoiu? 
  
- Totdeauna două vaci frumoase, cu lapte, ţinute bine într-un grajd mereu curat, legat de casă, cu groapă de bălegar în dosul casei, împrejmuită cu blăni din stejar pe 8 cm. Toamna cărau bălegarul în câmp, unde făceam porumb şi chiar grâu – încât nu cumpăram un bob tot anul. Porcii erau cât viţeii, găini multe, curcani şi bibilici. Iubea mult porumbeii. Fiecare era strigat din zbor pe numele lui. Erau o frumuseţe. După ce am făcut casa din centru n-am mai crescut animale. Se ocupa mai mult de comerţ, sifoane şi limonadă, domenii destul de bănoase. Ne număram printre cei mai bogaţi oameni din sat. 
  
Puţin după 1890 am construit casa – cu prăvălie mare în faţă – aşa cum arată astăzi. Casa e veche, din lemn de arine 
  
Într-adevăr spaţioasă casă şi foarte bine organizată. Nişte trepte mari din beton duceau în prăvălie. Uşile mari din stejar, cu gemuleţe mici colorate – roşu, galben, albastru, albe. Când deschideai uşa se mişca un clopoţel care era auzit din toate camerele. Prăvălia era mare, cu tijghele masive cu geamuri, iar în cutii erau expuse mărfurile. Galantare mari, rafturi înţesate cu marfă diversificată, încălţăminte agăţată de şireturi, opinci din talpă şi cauciuc, vopseluri, textile, nasturi, şuruburi, topoare, furci, coase, cuie toate mărimile. „Făceam prăjituri în casă, ruladă cu magiun sau nucă, cozonac, clătite cu dulceaţă de vişine şi le scoteam la vânzare”. 
  
- Aveam în prăvălie, continua bunica cu povestirea, şi cuptoare, sobe din tablă, burlane, făraşe de gunoi, fărăşele de cenuşă – toate lucrate de către Iosif în atelierul lui dotat cu fel de fel de scule. Avea un aparat cu multe mosoare de făcut burlane – o bormaşină mare – de provenienţă germană, pe care a apreciat-o şi Măria Sa, Carol I. Plecam la târguri cu marfă diversă, vindeam limonadă în sticle cu bile, făcută pe loc, în mijlocul târgului. Era multă vânzare.  
  
- Cu ce transportaţi marfa? 
  
- După ce am construit casa, ne-am luat un „Pakard” – o maşină mare, camion cu care aduceam marfă şi de la Bucureşti. La târguri, maşina rămânea numai cu platforma unde era instalat umplutorul de sifoane şi limonadă. Oamenii stăteau la coadă. Limonada era fie roşie de trandafir, frăguţă, zmeură, fie de culoare galbenă portocală. Nu-ţi rămânea pe buze niciun fel de culoare – totul era vegetal – parcă mâncai fragi sau zmeură. Veneam de la târguri cu saci de bani pe care îi număram toată noaptea. Îi investeam în afaceri. Aveam câte trei-patru servitori în curte, şofer, mecanic, tinichigiu şi o femeie care mă ajuta în gospodărie – la bucătărie sau la creşterea copiilor. Am fost foarte vrednică – patru fete şi doi băieţi ... taică-tău şi Nicolae, iar fetele Marioara, Lenuţa, Filofteia, Aurelia.  
  
Iosif şi-a cumpărat război mecanic, suveica se plimba automat. La fel maşina de tors mecanică de fabricaţie germană. Şi astăzi sunt în podul casei drept mărturie. A învăţat Iosif foarte repede să le folosească. Nu o dată regele Carol I, în trecere spre castelul de vânătoare de la Slatina, oprea la noi cu întreaga suită; îi serveam cu şerbet sau dulceaţă de cireşe amare cu apă rece direct de la pompa de mână ce trăgea apa din fântâna din beciul înalt de aproape 2,5 m. Eu sau Iosif chemam toţi copiii, îi aliniam şi făceau plecăciune Majestăţii Sale. L-a pus regele pe Iosif să lucreze la războiul nemţesc şi tare s-a mirat rămânând surprins de iscusinţa bărbatului. De câteva ori ne-a vizitat casa. Îi plăcea clinchetul clopoţelului de la intrarea în prăvălie. Era o mândrie pentru noi să fim vizitaţi de rege care făcuse o obişnuinţă. Oferea copiilor bani şi ciocolată nemţească. Noi ne îmbrăcam în cele mai frumoase costume naţionale, iar fetele de asemenea. Prăvălia era pusă la punct, marfa aşezată pe rafturi iar camerele de locuit aerisite şi îngrijite. Ne puteam oricând aştepta ca regele să viziteze camerele cum s-a şi întâmplat cred că prin 1910, înainte să-l nasc pe Costel. 
  
A cercetat cu atenţie Pakardul ce avea Nr. 1 Muscel. După ce prefectura a luat maşină a trebuit ca Iosif să pună nr. 2. Maşina a fost rechiziţionată în Primul Război Mondial.  
  
Din prăvălie puteam intra în cele patru dormitoare, trei pe dreapta şi unul în stânga, spre Ion Bărboiu. În primul dormitor era şi războiul mecanic cu maşina de tors – camera fetelor, camera băieţilor şi a noastră. Din prăvălie printr-un coridor a cărui uşă se deschide în ambele părţi, intram într-un salon mare de 12 m. cu 6 m. iar pe stânga salonului o cameră mare, sufragerie şi bucătărie de 6 m. cu 3,5 m. iar lângă, o cămară spaţioasă, îndestulată cu de toate. Salonul era şi pentru petreceri, dar şi pentru garaj al maşinii pe timpul rece. Din salon ieşeam în curte unde erau dependinţele: o bucătărie, de vară cu cuptor de pâine, o cămară de vară care ţinea răcoare, atelierul mecanic şi două încăperi unde erau instalate maşinile de sifoane şi limonadă. Sticlele de limonadă cu bile se spălau cu alice din plumb, în multe ape. Era foarte pretenţios Iosif la curăţenie. În mod special, verifica singur curăţenia sticlelor şi lăzilor. Umplerea se făcea automat, dozarea cu sirop şi introducerea sifonului (apă cu bioxid) care împingea bila de dinăuntrul sticlei presând-o spre gât, la ieşire. Era, oricum, destul de interesant. 
  
O iscodeam pe bunica prin întrebări copilăreşti, dar nu se plictisea a-mi răspunde, voind parcă să nu se uite istoria acestei familii de frunte a Domneştilor. 
  
- Ce s-a întâmplat cu casa de sub coastă? 
  
- Eu şi Iosif am dat-o de zestre fetei noastre Elena care s-a căsătorit cu preotul Berca la Calomfireşti – Alexandria. Ei au vândut-o ajungând în cele din urmă la familia brigadierului silvic Neagoe care ulterior a stricat-o. 
  
Dar, am uitat să-ţi spun că din prăvălie, în partea dreaptă după tejghea era o uşă care dădea într-un spaţiu, o sală de 5 m. pe 2,5 m. de unde pătrundeai în beciul casei, destul de mare cu bolţi, zidite pe grinzi groase de fier în forma literei „u”, destul de solide, pentru a ţine prăvălia. În beci erau paturi cu nisip pentru depozitarea legumelor pe timp de iarnă, putinile cu varză la murat. Cumpăram câte o sută de pepeni şi îi ţineam în beci la răcoare, consumându-i până la mijlocul toamnei. Şi mere ţineam în beci, stăteau bine, mai ales că aici aveam o fântână de 7 m, cu tuburi de 1 m, de fapt primul lucru pe care l-am făcut înainte să începem la casă (este şi azi). Prăvălia era pavată cu piatră de stâncă tăiată în gatere speciale la Albeşti de Muscel şi aşezate în ordine ţinând cont de rodul pietrei. Era o frumuseţe. (După ce casa s-a stricat în 1970 pentru a construi alta nouă, tata mi-a dat mie piatra gaterată făcându-mi o alee în curte. Unele pătrate erau tocite de vreme). Podurile erau pline de blană şi şiţă, saci cu făină şi mălai. Podul peste clădirile din cărămidă din curte era clădit tot pe şine solide în formă de „u”, pe care erau zidite bolţi din cărămidă pe dungă. (Se pot vedea şi astăzi, salonul şi dependinţele din curte fiind intacte) 
  
O şatră mare adăpostea butiile din stejar unde se depozitau prunele pentru borhot, dar şi un fel de garaj pentru maşină. Apoi grădina cu un nuc secular şi în fundul grădinii un iaz ce provenea din Râul Doamnei, un braţ al râului destul de mare. Pe iaz o roată ce punea în funcţiune cazanul de ţuică. O frumuseţe! Mai sus – stăvilarul Bârzu – unde se încâlceau bilele şi buştenii ce pluteau din munte – cel mai ieftin transport. Aici îi aşteptau bilarii şi ţapinarii căutând semnele încrustate cu barda cu numele familiei respective. 
  
- Şi noi aveam buşteni, mai ales platoşe de 1,5 m. pentru şiţă. Toată iarna Iosif şi apoi Costel băga şiţari şi confecţionau şiţă în salonul încălzit. Până-n primăvară făceau mii de pachete care erau încărcate în maşină şi transportate pe Vlaşca unde se căuta fie pe bani, fie pe porumb şi grâu. Un fel de schimb avantajos, de produse. 
  
Îmi povestea bunica numai lucruri legate de gospodărie, de istoria familiei cu care se fălea considerându-se – o doamnă, cucoană răsfăţată într-un fel. Adevăratele poveşti şi basme le auzeam de la bunica din partea mamei, familie de aromâni, Naumovici, despre care am făcut vorbire în cartea de memorialistică „O viaţă privită din balcon” bunica blândă, inteligentă, neînzestrată cu avere, singura avuţie fiindu-i bunătatea sufletească şi înţelepciunea. 
  
Cu bunica din partea tatei nu prea mă înţelegeam, mă alerga toată ziua cu vătraiul – făceam multe năzbâtii –, dar seara tot la sânul ei mă adăposteam, rugând-o să-mi mai povestească, după ce ziua sărea la mine cu prăjina – de altfel campioană la această probă. 
  
Prin 1972 – cu bani împrumutaţi din bancă şi cu ce mai strânseseră părinţii, hanul Hiru a fost demolat – mai ales că partea din faţă fusese confiscată de cooperativă, transformată în magazii, loc propice pentru dezvoltarea şobolanilor. Ne uitam pe fereastră noaptea cum dansau şobolanii pe tejghele. Într-o noapte au ros o pereche de bocanci uitaţi la uşă. Era groaznic. Tata, Costică Hiru, fusese chiabur pentru averea moştenită: casă, maşină, pământ, chiar „duşman al poporului”, cum era descris de oficialităţi în caracterizările necesare nouă, copiilor la şcoală, în urma cărora am avut de suferit. Oare poate sta liniştit făptuitorul Arsenescu ? 
  
Chiar dacă repet, prin 1949, aveam 7 ani şi mi-a rămas adânc înfiptă în minte imaginea surorii mele, Felicia, care a venit plângând de la şcoală că nu a fost făcută pionieră, scoasă din rând de N. Mitulescu, ca fiică de chiabur. Atunci tata a mutat-o la şcoală la Câmpulung, liceul la Piteşti unde a dovedit dragoste de carte, fiind înzestrată cu o inteligenţă deosebită. 
  
Să revin la bunica Măruţa. Tot din neam de vază al Domneştiului, din familia Petrică. Fratele ei, Nicolae Petrică, a fost primar 29 de ani, de aici toţi descendenţii s-au numit PRIMĂRUŞ, de-ai lui Primăruş . 
  
Nu l-am cunoscut pe bunicul, pe Iosif Hiru, dar cei ce l-au cunoscut mi l-au descris în cele mai frumoase cuvinte, harnic, priceput, isteţ, ager la minte, cinstit, vesel şi foarte milos. De altfel şi progresist, cumpărând singur o pompă de mână pentru stingerea incendiilor, punct de plecare al formaţiei voluntare de pompieri civili cu o activitate lăudabilă de la înfiinţare până în zilele noastre. 
  
A contribuit cu bani şi materiale la construcţia şcolilor de băieţi şi fete – punând la vânzare, în prăvălie cărţi şi ziare – drept pentru care s-a bucurat de aprecierea vecinului Luca Paul – dascălul şi cărturarul. 
  
- Avea chiar o mică bibliotecă Iosif, îmi spunea bunica. Cumpăra cărţi în fascicule pe care le citea cu multă plăcere iar după aceea mi le povestea. Era o plăcere să-l ascult citindu-mi poeziile lui George Coşbuc sau Ştefan Octavian Iosif. Îşi răsucea mustaţa imensă ce acoperea buzele roşii ca de mac, tuşea de două-trei ori şi începea poezia El-Zorab, care-mi storcea lacrimi, sau Peneş Curcanul a lui Alecsandri. Citea frumos, din suflet, parcă era un şcolar ce recita pe scenă o poezie. 
  
Din când în când bunica ofta fie de dorul bunicului pierdut, fie de starea fiului Costel jignit de comunişti a cărui caricatura era la gazeta de stradă – el în faţă, gras, cu un lanţ greu trăgând o maşină cu trei roate, sub care scria: Chiaburul Costică Hiru. Sau când regimul ne-a împărţit casa, sub privirile ticăloase ale activiştilor comunişti, ţigani. 
  
Destule necazuri am avut şi eu datorită originii „nesănătoase”: descendent al unui neam cinstit şi harnic – necazuri amintite argumentat în volumul amintit mai sus – Fiu de exploatator, fiu de legionar, duşman al poporului – părinţii posesori ai unei „FABRICI DE SIFOANE ŞI LIMONADĂ”, cu maşini particulare, povarnă, pământuri, toate luate printr-o simplă cerere forţată de intrare în CAP. 
  
Au rămas părinţilor omenia, cinstea şi scârba faţă de o orânduire pe care ţiganii, hoţii, puturoşii au numit-o comunism. 
  
Ion C. Hiru 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
O FILĂ DIN ALBUMUL CU AMINTIRI / Ion C. Hiru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 222, Anul I, 10 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ion C. Hiru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion C. Hiru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!