Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   



O epopee a suferinţei şi a salvării româneşti
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
La Editura Mănăstirea Petru Vodă a apărut în anul 2010 volumul Poeţi după gratii (640 de pagini). Acesta cuprinde o parte din poeziile a 71 de deţinuţi politici, texte scrise în detenţie şi însoţite de o scurtă biografie a autorilor.
Aşa cum spun editorii în „Cuvânt înainte” şi Aspazia Oţel Petrescu în „Cuvântul unei deţinute politic”, poezia scrisă în închisori a fost „alături de rugăciune, hrană sufletească, scară către cer, întărire şi izvor de trăire în mijlocul unui regim inuman. (...) Poezia a fost ea însăşi prigonită. Pentru un singur cuvânt scris pedeapsa era foarte aspră. Se scria doar în minte, în memorie, hârtia şi creionul fiind cu desăvârşire interzise. Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentru scrierea unei poezii” (pp. 5-6). Poezia a fost una dintre cele mai puternice arme în principala luptă pe care o puteau duce deţinuţii, cea pe plan spiritual. Din această cauză, susţin editorii, se poate afirma că nu a fost alt moment în istoria culturii în care poezia să fi avut un rol atât de important în viaţa spirituală a omului.
În plus, „poezia concentraţionară, ca dimensiune şi valoare literară, este un fenomen românesc, unic în lume. Acum, când se cunosc mărturii despre întregul Gulag comunist, se poate vedea foarte bine acest specific al temniţelor din România” (p. 7). Meritul poeţilor din închisori este crearea sentimentului de comuniune; ei au fost „apostolii care au făurit un climat de frăţietate, de trăiri comune, de plâns împreună, de suferit şi de răbdat împreună, de visat şi de sperat împreună. (...) Datorită lor am descoperit calitatea harică, mistică, duhovnicească a suferinţei (...) Am învăţat să acceptăm suferinţa ca pe un dar divin şi prin aceasta i-am dat un sens transcendental. Am înlocuit clipele de revoltă cu o trăire în duh, durerea a primit un sens înalt, sublim, salvator. (...) Îngeri ai durerii, aceştia au fost poeţii închisorilor, atât pentru noi, cei neloviţi de harul poeziei, cât şi pentru ei înşişi (Aspazia Oţel Petrescu, pp. 11-12)”. Imaginea de „îngeri ai durerii”, a poeţilor închisorilor, este întregită de o alta – „cavaleri ai raiului”, aşa cum se desprinde din versurile lui Ion Omescu: Trudiţi, cavalerii, ca întotdeauna,/ uite-i cum se-nchină cu mişcări încete./ Noaptea le culege trupurile. Luna/ le desface iarăşi umbra pe perete.// Unde îşi lăsară suliţe şi slavă?/ Încotro se-ndreaptă tragicul alai?/ Carnea se subţie, inima-i bolnavă/ şi e plin de ploşniţi drumul către rai. („Balada palidelor feţe”, p. 543).
În condiţiile în care nu aveau nici o posibilitate de a scrie – nu putea fi vorba să deţină creion sau hârtie, dar nici nu erau lăsaţi să recurgă la alte metode (ca scrisul pe săpun) – deţinuţilor le rămânea să compună poeziile în minte. De aceea, multe texte au rămas în prima formă, necizelată, în care au fost reţinute, fiind foarte dificil să se revină asupra lor. Modul de transmitere celorlalţi colegi de suferinţă era limbajul Morse: Zidurile au început să vorbească o limbă ciudată în puncte şi liniuţe în sistemul «Morse». Ţevile reci ale caloriferelor au devenit culoare de cuvinte fierbinţi, versurile şi cadenţele lor au devenit bătăi de inimi înfrăţite” (Aspazia Oţel Petrescu, p. 11).
Motivele cele mai des întâlnite în literatura de detenţie sunt: damnarea la un iad pe pământ şi moartea continuă; de aici şi leitmotivul „Eli, Eli, lama sabahtani” (vezi poemul lui Ionel Zeană, „Golgota românească”); irosirea tinereţii (Simţim în gură gust de vis amar,/ urlăm ca lupii între patru muchii,/ am vrut să biruim văzduhul – dar/ ne-au biruit, în închisori, păduchii. (...),Andrei Ciurunga, „Penitenciarul Brăila, 1945, poem din închisoare”, p. 160); cimitirul închisorii (Azi dormim pe câte-un şir,/ fără cruci, fără sicrie./ Pace ţie, cimitir/ fără nici o liturghie.// Candelele nu ne ard,/ nu bat clopote de rugă,/ nu păzeşte niciun gard,/ nimeni nu mai vrea să fugă.// Numai mieii, prin pustiu,/ pasc din trupul, câteodată,/ cine ştie-al cărui fiu,/ cine ştie-al cărui tată. (...) idem, „Liturghie”, p. 168); salvarea prin puterea credinţei – ea le susţine rezistenţa în această luptă şi le crează convingerea că nu pot fi distruşi; raportul dintre lumea temniţei şi cea de afară, prezentat fie ca unul de totală opoziţie (Parcă n-am fost în lume niciodată.../ Duminicile ne-au uitat şi ele,/ prietenii prin cârciumi se îmbată/ noi tot aici, noi tot după zăbrele., idem, „Noi tot aici”, p. 206), fie de asemănare (şi cei din „libertate” suferă, fiind într-o temniţă mai mare: Ne cresc orfani copiii pe coclauri,/ nevestele ca fânul se usucă,/ răsar din mame stânjenei şi lauri,/ noi tot aici, noi tot cu gând de ducă., ibidem, p. 205; Ţara-i o temniţă, un scrâşnet şi-o rugă., Traian Popescu, „Calvar”, p. 566); amintirea familiei lăsată în urmă este marcată totodată de gingăşie şi tristeţe, iar întoarcerea din închisoare înseamnă revenire... nicăieri (M-am întors nicăieri. Nu mai am în cetate/ nici casă, nici visuri, nici fraţi./ Sunt liber iar. Sărmană libertate,/ mai bine-am fi murit întemniţaţi.,Andrei Ciurunga, „M-am întors nicăieri”, p. 212); jefuirea ţării – cei care ţin biciul, „stăpânii” sunt nişte nomazi care n-au cum să iubească această patrie şi valorile sale; contrastul dintre bogăţia ţării şi sărăcia oamenilor, tocmai a celor care au luptat pentru apărarea ei (În ţara unde creşte pâine albă/ Şi curge binecuvântat belşug,/ În ţara munţilor cu stemă dalbă,/ În ţara mea e foame şi belciug.// Sfârşim în pâlpâiri de luminare,/ Strop lângă strop ne istovim din greu,/ Da-n timp ce moartea-şi-adânceşte gheare,/ Pe fruntea noastră creşte Dumnezeu., Petru C. Baciu, „Foamea”, p. 302); cozile de topor – trădătorii valorilor şi ai credinţei neamului; speranţa în tăria acestui neam, în victoria crucii, a celor care îşi acceptă suferinţa (tânguirea este exprimată foarte variat şi gradat în formă lirică: de la accente apocaliptice, la graniţa cu deznădejdea, până la cea mai luminoasă perspectivă, mioritică, asupra morţii); modelul hristic al suferinţei şi al Învierii – deţinuţii participă, trăiesc, împărtăşesc moartea lui Hristos şi sunt conştienţi că El se răstigneşte, suferă cu ei în celulă (pentru ilustrarea acestei idei este cât se poate de elocvent poemul lui Radu Gyr, „As-noapte, Iisus...”); celula este descrisă ambivalent: ea blochează accesul la lumea „de deasupra”, a vieţii în comuniunea familiei, a prietenilor, dar în acelaşi timp este chilie, locul în care deţinutul este numai cu Dumnezeu, spaţiul celei mai grăitoare tăceri (vezi rolul tăcerii în toată literatura patristică).
Celula trezeşte o sete nemaiîntâlnită de lumină, linişte, iubire a celuilalt – chip al lui Dumnezeu. Elementele celulei sunt deseori personificate: vizeta, gratiile, pereţii, uşa, podeaua, tavanul. De asemenea, foamea, setea, frigul, durerea sunt văzute ca nişte babe malefice din poveşti, ca demoni care îi chinuie mereu pe deţinuţi. Lumea întreagă este pentru ei o lacrimă pe obrazul lui Hristos. În cele din urmă, suferinţa este asumată şi primită de mulţi chiar cu bucurie, pentru a fi simţit prezenţa lui Dumnezeu în acea lume subterană, de unde cei care au pus în practică acest regim credeau că L-au alungat.
Toate motivele biblice ale alungării din Eden, ale înstrăinării, ale robiei, dar şi ale pocăinţei şi mântuirii îşi găsesc loc aici. Cartea este pur şi simplu o epopee a suferinţei şi a salvării româneşti, o psaltire a sufletului care trece prin iad cu speranţa deplină în regăsirea păcii primordiale, prefigurată de îngerul care vine şi plânge cu ei în celulă (vezi poemul lui Radu Gyr – „Vizita”, poemul lui Andrei Ciurunga – „Veşnicie” şi „Colindul robului”, de Valeriu Gafencu).
Sub aspectul trăirii, al conţinutului transmis – de viaţă, de moarte şi de înviere –, după ce citeşti asemenea mărturii, ca şi atunci când te rogi odată cu Regele David, poezia contemporană, a celor liberi, păleşte; în această lumină ea pare o sclifoseală de copii. De multe ori, expresia lirică este foarte apropiată de cea liturgică, în sensul deplin al împreună rugării, slăvirii, mulţumirii lui Dumnezeu, al comuniunii. Însuşi Iisus cinează cu cei oropsiţi în celulă şi, aşa cum spune Valeriu Gafencu, În inima robului/ Domnu-şi face ieslea Lui/ În noaptea Crăciunului./ (...) Azi Crăciunul s-a mutat/ Din palat la închisoare/ Unde-i Domnu-ntemniţat/ Şi copilul cel din zare/ A venit la închisoare/ Să trăiască Praznic mare („Colindul robului”, pp. 496-497). Avem de-a face cu o poezie mărturisitoare. Celula-chilie este cel mai potrivit loc în care puteau fi reafirmate adevărurile Ecleziastului şi înţelepciunea atâtor Părinţi, care spuneau că atunci când te afli în faţa unui mormânt trebuie să te gândeşti că tu eşti acolo. Tăcere grăitoare, smerenie, iubire, sacrificiu – toate construiesc o poezie-rugăciune, poezie-lacrimă, poezie-mărturie şi mărturisire, poezie-cruce pe care se răstigneşte inima celor mai mari dintre români.
Durerea până şi peste limita suportabilităţii face din credinţă singura realitate de nezdruncinat, chiar dacă tot suferinţa aduce uneori şi îndoiala. Credinţa face ca iertarea să fie mai puternică decât dorinţa de dreptate: Dar dacă totuşi, Doamne, vei voi/ să curmi obşteasca veacului urgie/ şi dacă sus cumva vei iscăli/ pe-un colţ de cer o sfântă amnistie,// de-asemenea, Tu singur ai să poţi/ să creşti aripi imense de iertare,/ ca să-i cuprinzi în umbra lor pe toţi/ câţi m-au strivit şi m-au ţinut în fiare („Mărturie”, Andrei Ciurunga, p. 200).
Descrierea universului carceral trece de la realismul brut până la impresionism, încercând să ne aducă mai aproape de trăirile lor. În reprezentarea durerii, a fricii, a frigului, a foamei, a neodihnei, a mizeriei, a însingurării, a răzvrătirii, a nedreptăţii etc. sunt create unele dintre cele mai plastice imagini: Hei, degetele noastre noduroase/ au pietre scumpe de rubin pe ele/ din rănile ce-ajung până la oase/ şi bătături în jurul lor, inele („Aceste mâini”, Andrei Ciurunga, p. 202); Sub zeghe trupul s-a făcut covrig,/ căci în adâncul cărnii vlăguite,/ în loc de nervi coboară şerpi de frig,/ în loc de oase urcă stalagmite/ (...) Trec singur şi trudit şi duc în sân/ amarul plâns al unei nopţi polare/ pe care zeii lutului păgân/ de-un car de ani o tâlhăresc de soare.// Şi ninge sur ca peste-un cimitir/ din care morţii au ieşit în gloate/ şi-acum se duc pe câte cinci în şir,/ cu crucile mormintelor în spate... („Hibernare”, Andrei Ciurunga, pp. 202-203); Lăsaţi-mi braţul de fantomă/ Să rupă de pe crengi un măr,/ Muşcând, m-ar umple de aromă/ Şi-aş mai trăi în adevăr.// În ţara turmelor şi-a pâinii/ Eu zac pe lingură şi blid,/ Lăsaţi-mă s-acir cu câinii/ Ori să cerşesc pe lângă zid.// O, milostivule, Tu, care/ Din doi ciortani şi cinci colaci/ Făcuşi un munte de mâncare/ Să saturi gloate de săraci,// Repetă, bunule, minunea/ Şi ospătează mii de guri,/ Iar mie-ascultă-mi rugăciunea:/ Dă-mi doar un coş cu firimituri. (Nichifor Crainic, „Cântecul foamei”, pp. 99-100).
Se remarcă în poeziile scrise în închisoare ceva care nu poate apărea decât în creaţiile celor care au trăit experienţe traumatizante, reluate sistematic în fiecare zi: dacă în textele scrise de cei care nu au îndurat chinuri fizice, detenţie şi toate celelalte suferinţe care derivă de aici, întâlnim apelul la imagini inspirate din realitate (rugină, forţa de eroziune a apei, greutatea metalelor etc.) pentru a reda sentimentul de degradare, suferinţa, apăsarea etc., în schimb, autorii din această carte sunt copleşiţi de real şi metaforele lor sunt copleşite de duritatea realităţii. Realul este atât de înfiorător, încât de multe ori descrierea sa atinge incredibilul. Răceala metalelor, a pietrei, descompunerea din poeziile lui Bacovia au fost simţite la propriu de aceşti autori. De aceea, „atributul” acordat de obicei poeţilor – ca visători – nu este deloc potrivit pentru cei care au scris în condiţii de viaţă (sau mai bine spus de moarte) infernale, pentru principalul motiv că aici rolul poeziei este unul salvator, de spovedanie, strigăt de durere, de ajutor, de revoltă, încercare de răspuns al spiritului la toate încercările. Acest lucru afirmă şi Gabriel Ţepelea, unul dintre foştii deţinuţi politici: „Dacă totul e supus unui relativism implacabil, poezia ce a rupt cândva din adâncuri nebănuite, ce a populat clipele unor fiinţe abstrase din prezentul social, navigând printre semnele de întrebare ale propriului lor interior într-o celulă, poate să aibă o valoare literară, ea are totuşi o semnificaţie individuală şi documentară. Plonjând în eul lor intim, oamenii şi-au făurit arme, ori biete cârje, spre a-şi obloji rănile (şi ale celor din jur). O anumită oralitate era inevitabilă, după cum inevitabilă era şi rima – aproximativă de multe ori – canoanele ei fiind impuse de condiţiile memorizării” (pp. 237-238).
Toate relele se întâlnesc în temniţă ca într-un bâlci; dacă ar fi fost vorba doar despre un exerciţiu de imaginaţie, modul de exprimare dintr-un poem ca „Panopticum” (Aurel Dragodan, p. 253) ar stârni cel puţin zâmbetul, prin capacitatea de a descrie cu umor scene din lumea întoarsă pe dos. Dincolo de valoarea documentară, multe texte au şi valoare literară. Mă refer în special la textele lui Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Aurel Dragodan, Demostene Andronescu, Nichifor Crainic, Ionel Zeană. Aurel Dragodan este cel care se detaşează de suferinţă (dar şi de ceea ce am putea numi „mistica suferinţei”, adică transfigurarea ei, înţelegerea în lumina mântuirii), având atitudinea unui luptător, un om hotărât, lucid, critic, netemător. El realizează portrete extraordinare ale suferinţelor personificate („Foamea”, „Lingoare”, „Camera 6 Jilava”) şi abordează cu ironie gesturile, acţiunile, limbajul cerberilor din închisoare („Percheziţie”, p. 256), amintind de stilul lui François Villon. În poezia lui Demostene Andronescu întâlnim o foarte mare putere de convingere, o perfectă îmbinare între sensibilitate, rugăciune, reflecţie, unite fericit prin talentul său de a exprima simplu marile frământări sufleteşti: În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,/ Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,/ Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină/ Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela din gând.// Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-ţi oferi/ Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara/ Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara/ Să am, ca tot creştinul, cu ce te omeni.// Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,/ Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,/ Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală/ Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar (...). („În loc de rugăciune”, p. 310); Pentru câte veşnicii/ Am intrat aicea, Doamne?/ Câţi prieri şi câte toamne/ Voi lipsi dintre cei vii?// Câte lacrimi, câţi fiori/ Mă vor trece-n aşteptare?/ Am atâta suflet, oare,/ Ca să mor de-atâta ori? (...) Unii blestemă şi plâng,/ Alţii-şi coc veninu-n guşă,/ Eu sub propria-mi cenuşă/ Mă-nvelesc, să nu mă sting (..).(„Moarte provizorie”, pp. 311-312).
Aceleaşi consideraţii sunt valabile şi pentru poemele lui Ionel Zeană: Ieşim ca nişte cârtiţe din hruba/ În care picuri grei de apă cad./ În faţa porţii ne aşteaptă duba/ Să ne transporte undeva-n alt iad.// (...) Şi, înşfăcându-ne cu lăcomie,/ Ne-nghite duba ca un căpcăun./ În tot oraşu-i linişte pustie/ În noaptea asta tristă de Crăciun.// Sub streaşină cu ţurţuri şi cu vată/ Nu mai vibrează glasuri argintii./ Dintr-o copilărie-ndepărtată/ Răsună-n noi colindele târzii.// Nu-şi mai vesteşte nimeni bucuria/ Că S-a născut în noaptea asta Christ./ Doar îngerii Îi cântă-n cer solia,/ Crăciun amar, însângerat şi trist.// Copiii azi se roagă sub icoane/ Să le aducă Moş Crăciun, în zori,/ Mălai în locul pungii cu bomboane/ Şi taţii îngropaţi în închisori. („Noapte de Crăciun”, p. 115).
Din păcate este imposibil să cităm versurile şi poemele care ar ajuta la crearea unei imagini cât mai adecvate despre mediul concentraţionar şi despre importanţa salvatoare a poeziei, dată fiind cantitatea uriaşă de astfel de mărturii lirice. Pe de altă parte, citarea este de multe ori un act de impietate, ştirbind frumuseţea textului ca întreg. Spre exemplu, ar trebui citate integral poeme ca „As-noapte, Iisus...”, „Avem atâţia morţi”, „Ne vom întoarce într-o zi”, „Foamea”, „Lanţuri”, „Blestemul Aiudului”, „Imn morţilor”, „Cimitir de deţinuţi”, „Vorbitor”, „N-ai dezmierda”, „Metanie”, „Vizita” etc. – scrise de Radu Gyr. Numai dacă ne referim la poezia acestuia ar putea fi realizat un studiu amplu. Forţa sugestiei în poemele sale, modul în care este prezentată umanitatea lui Hristos, suferind alături de cei închişi, concreteţa durerii şi revolta nu sunt exprimate mai bine de nimeni: De ce nu se face-aşa o lumină,/ să văd că-n pragul celulei răsare/ Maica Domnului c-o strachină mare,/ cu lapte şi azimă plină... („Foamea”, p. 26); Mă culc, mă ridic, sun din carne, din oase,/ pâinea mea sună, apa mea sună, somnul meu sună./ Parcă întreg sunt făcut din fier şi furtună,/ pe nicovală şi subt baroase.// Ca lupii mă rupeţi, ca iadul mă frigeţi,/ în ţipătul vostru Satana mă strigă.../ În rărunchi, în plămâni, cătuşa mi-o-nfigeţi,/ până şi-n inimă am o verigă... („Lanţuri”, p. 27); Crucile, strâmbe şi şchioape,/ vrură să fugă, să scape,/ dar numai o clipă rebele -/ parc-ar fi fost somate de santinele:/ au stat pe loc. S-au supus./ Au ridicat mâinile-n sus.// Uite, gardienii le-au pus în fiare/ pentru încercare de evadare... („Cimitir de deţinuţi”, p. 28); În celula de-alături a murit alaltăieri unul./ L-au luat şi l-au dus de la noi.../ Dar, noaptea, când ploşniţa suge şi luna e ca tutunul,/ ocnaşul mort a venit înapoi./ (...) Vino cu mine. Din rogojină fă-ţi verde trăsură./ Sunt paturi albe sus, şi sunt pâini./ Ne-aşteaptă-n luceafăr Iisus, cu lapte cald şi prescură/ şi-un pahar plin cu lacrimi, în mâini („Vecinul care-a murit”, p. 45); M-au scos din celulă-ntr-o duminică, tată.../ Oftând veniseşi la vorbitor./ Temniţa strâmbă juca în jurul meu, beată,/ şi-n piept ningea cu fulgi de cocor.// Nu m-ai strâns la piept, tată, nu mi-ai dat mâna/ (acest lucru e strict interzis)./ Dar s-a făcut o tăcere moale ca lâna,/ peste noi cădea cerul ucis.// Şoapta ţi-a fremătat doar atât: - Măi băiete.../ Între noi, gardianul sever,/ lacrimi înalte, ani groşi, şi, ca un perete,/ osânda cu sârma de fier./ (...) Dincolo, erai tu: mâna ta veştedă, tată,/ ce-mi desena urşi de gheaţă pe geam./ Obrazu-ţi sfânt, luminându-mi pe foi, altădată,/ sub lampă, când „teme” scriam...// Un semn mi-ai făcut, poate a fost mângâiere,/ în aer s-a rupt – creangă de lut./ Eu ţi-am cules umbra mâinii, ca o părere,/ şi-n vis m-am plecat s-o sărut. („Vorbitor”, p. 47); Haine de temniţă, roşii, cu vine ca smoala pe ele.../ Mi s-au făcut carne pe oase, mi s-au făcut piele./ Din teaca lor vie nu pot să mă smulg şi să fug,/ fiece muşchi are-un lacăt, fiece os un belciug... („Haine roşii”, p. 49); Din lacrimi punem pod genunii,/ din lacrimi înviem mereu,/ şi, împletind din lacrimi funii,/ ne priponim de Dumnezeu. („Lacrimi”, p. 80).
Se observă în cazul celor care au trecut prin „reeducarea” de la Piteşti o suferinţă aflată la graniţa cu deznădejdea, marcată de o mare vinovăţie, de încercarea de a se agăţa de orice rază de lumină şi de întrebarea cum este posibil aşa ceva pe pământ: Şi-n seara asta, Doamne,-Ţi bat la uşă,/ Cu inima tot frântă ca şi ieri./ M-am adunat şi astăzi din cenuşă,/ Ca să fiu martor altei Învieri.// Iar am ucis, iar Te-am văzut pe pâine!/ Ia-mi bolovanul ăsta, tare-i greu,/ Şi mai îngăduie-mă până mâine,/ Că nu mai sunt stăpân pe mine eu!// (...) Le-am spus că nu mai ştiu nimic de Tine,/ Că m-ai trăzni-ntr-o clipă dac-ai fi;/ Şi-n ochii lor, neputincios, vezi bine,/ Te răstignesc în fiecare zi (Eugen Magirescu, „Rugăciune”, pp. 286-287); N-am voie să spun ce-i cu mine, nu pot,/ Sunt calfă la diavol, cu suflet cu tot./ Nu vezi cum te-aştept, c-un balaur în cârcă/ Şi-n orice cuvânt cu-o năpârcă?/ M-au trimis să te-atrag într-o cursă, măi frate./ Să-ţi dau brânci în curmei, pe la spate./ Şi n-am cum să-ţi spun să fereşti la o parte./ Mi-e frică de oameni, mai tare/ Ca de judecata cea mare/ De care/ Parcă-am uitat că m-aşteaptă-n dosare.../ Aici e stăpân stârpitura/ Cu lanţul, cu biciul, cu ura,/ Minciuna călare pe toată făptura./ Pune urechea colea,/ Pe inima mea,/ Şi-ascultă, măi frate,/ Cum bate,/ Mi-e frică, mi-e frică, mi-e frică şi tace,/ C-o strânge de gât şi pe ea un răgace./ (...) Măi frate, iubite, mă frate,/ Şi tu porţi în ochi muşcătură de moarte,/ Ce s-a ales din credinţele noastre curate?! (Eugen Magirescu, „Ochii fratelui”, pp. 294-295); (...) Aici moartea e atât de vie,/ Cea mai mare şi cea din urmă bucurie./ (...) Doamne, unde-ai plecat din acest veac?/ Niciodată tinereţea nu a putut atâta să doară./ Şi de-ar putea măcar să strige,/ Şi de-ar putea să moară!/ Am avut o soră/ Care s-a făcut mătrăgună./ Am avut o mamă, care trebuie să fie nebună./ Cocorii s-au făcut tăceri de zăpadă/ Şi copiii cresc fără să vadă,/ Şi oamenii trec fără să vadă./ Unde eşti, Doamne?/ Mai poţi fi undeva, Doamne?/ Fratele meu, călăul meu,/ Dacă mă iubeşti,/ Dacă ne mai urăşti,/ Dacă ai înţeles ce înseamnă Piteşti,/ Fură, te rog, pentru mine crucea/ Pe care a murit Dumnezeu! (Ioan Victor Pica, „Piteşti”, p. 467); (...) Ah! Amintirea asta ca pe roată mă frânge:/ pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge -/ plata atâtor şi-atâtor păcate... atât de cumplite au/ fost suferinţele,/ atât de satanică a fost urgia,/ că mulţi din noi în noaptea aceea şi-au pierdut/ minţile,/ iar alţii şi-au pierdut veşnicia.// Din cei ce au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc,/ asemenea lui, aşijderea ţie;/ iată de pildă eu, umblu, vorbesc,/ dar viaţa mea, nu-i, prietene, decât o moarte vie (Sergiu Aurel Mandinescu, „Amin”, p. 513).
În multe dintre poezii observăm apariţia unui alt motiv, al unei lumi a umbrelor, a amintirilor care apar ca năluci pe pereţii închisorilor, asemenea umbrelor din peşteră, descrise de Platon în dialogul Republica. Iniţial, amintirile despre copilărie şi despre cei din familie îl ajută pe cel condamnat să uite pentru câteva clipe de regimul la care este supus, dar apoi realitatea monstruoasă revine cu mai multă putere, de această dată coşmarul fiind ceea ce trăieşte el cu adevărat. Pe de altă parte, gândul la cei dragi este de cele mai multe ori chinuitor, deţinuţii fiind conştienţi de suferinţa răsfrântă asupra celor de afară, care încearcă disperaţi să îi aducă înapoi. Portretul mamei îndurerate este foarte asemănător celui din „Mioriţa”, amintind la rândul său de chinul Maicii Domnului pe toată durata patimilor lui Hristos: Mamă, sfântă mamă,/ Cum nu ţi-a fost teamă/ Drumuri să străbaţi,/ La atâtea porţi să baţi./ Să te latre potăi,/ Să te înjure oameni răi,/ Să dai peste călăi,/ Peste hapsâni,/ Peste cruzii stăpâni,/ Peste câini!// Rugile tale/ Pe deal,/ Pe vale,/ Pe fiecare cale,/ Zări neclintite,/ Inimi împietrite./ Niciun strop de îndurare/ Pentru atâta zbucium şi jale.// Şi lacrimile au curs mereu,/ Spre infinit, către Dumnezeu. (Dumitru Oniga, „Mamei”, pp. 444-445); Mamă, scuipată şi pălmuită,/ Mama mea, duioasă şi iubită,/ Ochii tăi stinşi, de Sfântă Vinere,/ După care fiică, după care ginere/ Însângerează,/ Mamă vitează?// Sub candelă buzele tale arse pentru cine cuvântă,/ Măicuţă suavă şi sfântă?/ După tata, după feciori, după nepoţi,/ După care din toţi? (Ion Paragină, „Mama”, p. 454).
Un alt motiv de tristeţe, care înmulţeşte suferinţa întemniţaţilor este laşitatea şi conformismul celor „liberi”, fiind prin aceasta complici la realizarea nedreptăţii: Lângă zidul cetăţii aştepta gloată multă./ Unii ne-au dus crucile,/ Atunci când nu le-am mai putut duce./ Mai târziu tot ei ne-au bătut piroanele/ Şi ne-au ajutat să ne suim pe cruce./ I-am privit în ochi:/ Ochii lor erau simpli, fără nicio remuşcare:/ Ei îndepliniseră doar poruncile, orişicare. (Ioan Victor Pica, „Ode la oameni”, p. 464). Poate din acest motiv, unul dintre cei care au îndurat temniţa comunistă afirmă: Brăţara mea de drum şi de popas,/ Slăvite fie negrele-ţi carate!/ În ţara-n care gândul n-are glas,/ Mai liber sunt cu mâinile legate. (Ion Omescu, „Inscripţie pe o cătuşă”, p. 544).
Volumul Poeţi după gratii adună între copertele sale biografii de mucenici şi de mari eroi, care au înfruntat o lume mai absurdă decât absurdul din literatura kafkiană. Au fost hăituiţi, torturaţi, trataţi ca nişte obiecte bune de aruncat pentru vina de a avea demnitate. Copertele redau în mod fericit conţinutul cărţii; prima copertă – crucile celor întemniţaţi (răsărite pe închisoare) duc crucea uriaşă a neamului românesc; ultima copertă înfăţişează un deţinut cu lanţuri la picioare, îngenuncheat la rugăciune; el este binecuvântat de Hristos, pe al cărui chip se întrezăreşte mai mult suferinţă decât pe chipul celui dintâi.
Întrucât nu putem cita versuri din fiecare autor, vom aminti măcar numele acestora, în ordinea apariţiei în volum: Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ionel Zeană, Bucur Stănescu, Virgil Maxim, Aurel Pastramagiu, Ion Mărăcineanu, Andrei Ciurunga, Emanoil Paraschivaş, Simion Giurgeca, Fronea Bădulescu, Gabriel Ţepelea, Ştefan Vlădoianu, Aurel Dragodan, Nicolae Nicolau, Eugen Măgirescu, Petre C. Baciu, Demostene Andronescu, Ion Păunescu-Daia, Dumitru Radu-Udar, Tiberiu Hentea, Costin Dacus Florescu, Gheorghe Popescu-Vâlcea, Marin Cioabă, Simion Lefter, Petre Strihan, Pr. Ilie Imbrescu, Gheorghe Gorunescu-Penciu, Gheorghe Ardeleanu, Petre Baicu, Vasile Blănaru – Cezar Flamură, Mihai Buracu, Corneliu Deneşan, Luca Dumitrescu, Ion Florescu, Viorel Gheorghiţă, Aurelian Guţă, Grigore Lechinţan, Ana Maria Marin, Virgil Mateiaş, Gheorghe Năstase, Dumitru Oniga, Ion Paragină, Vasile Pânzariu, Ioan Victor Pica, Gheorghe Stănescu, Virgil Vasiliu, Deliu Iulian Bălan, Mihai Dragodan, Valeriu Gafencu, Paul Găleşanu, Ion Golea, Sergiu Aurel Mandinescu, Vasile Militaru, Dragoş Morărescu, Despa Olariu, Gheorghe Olteanu, Ion Omescu, Constantin Oprişan, Zahu Pană, Traian Popescu, Valerian Turtureanu, Petre Grigore Anastasis – Puiu Năstase, Dumitru Bacu, Nicolae Călinescu, Corneliu Coposu, Zorica Laţcu – Maica Teodosia, Teofil Lianu, Vasile Tacu, Ştefan Tumurug, Eugenia Indreica-Damian.
Încheiem această privire modestă asupra poeziei scrisă în închisorile comuniste din România, cu două dintre multele „Rugi”:

Cerne, Doamne, liniştea uitării
Peste nesfârşita suferinţă,
Seamănă întinderi de credinţă
Şi sporeşte roua îndurării,

Răsădeşte dragostea şi crinul
În ogorul năpădit de ură
Şi aşterne peste munţi de zgură
Liniştea, iertarea şi seninul!
(Corneliu Coposu, „Rugă”, p. 596)

Deschide, Părinte, ale cerului porţi
Să intre cohorta de îngeri şi sfinţi
Schingiuiţi şi flămânzi, umiliţi şi cuminţi,
Cu ochi mari de lumini în orbite de morţi,
Cu feţele supte, cu oasele rupte,
Cu urme de cizme pe piepturi strivite,
Sub asprele zeghi cenuşii, zdrenţuite.

Deschide-le, Doamne, şi ultima uşă.
În prag lepăda-vor trupul lor de cenuşă
Şi vor intra ca un abur cu un nimb de lumini,
Fără răni sângerânde, fără urme de spini.
Ascultă-i, Părinte, eternule Domn,
Şi dă-le doritul, râvnitul lor somn
În liniştea sfântă a grădinii cereşti.
Prin ierburi vor trece aripi îngereşti,
Iar jos, pe pământ, când priveşti iertători,
Vei vedea prin celule doar crucile lor.
(Eugenia Indreica-Damian, „Rugă pentru cei care au murit în închisori”, p. 614)  
Referinţă Bibliografică:
O epopee a suferinţei şi a salvării româneşti / Alexandru Mărchidan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 222, Anul I, 10 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Alexandru Mărchidan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Alexandru Mărchidan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!