Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: George Safir         Publicat în: Ediţia nr. 211 din 30 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

O cruce pe drumul Golgotei
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
- Mamă, m-am săturat de viaţa asta! Simt că totul se scufundă sub mine! Mi-e teamă să nu fac vreo psihoză. Degeaba am făcut facultatea, am cheltuit atâţia bani şi pe master ... nimeni nu mă angajează! 
  
- Diana, fii optimistă, totul se va aranja, ce e al tău e pus deoparte ... să mai avem răbdare! 
  
Mama ştia că şansele fetei sunt coborâte, de mult, sub zero. Cine s-o angajeze acum, pe criza asta nebună, cine? Mai ales cu diabetul ei, cu atâtea probleme ce derivă aberant din această boală. Era totuşi mulţumită că fata îşi găsise un băiat care o înţelege şi o iubeşte cu adevărat. Şi Diana îl iubeşte. Acesta este cel mai important lucru acum. Dragostea îţi dă puteri nebănuite, îţi dă curaj să înfrunţi viaţa şi poţi trece mai uşor peste necazuri. Ce poate fi mai minunat, decât o dragoste curată? O privi cu duioşie.Tare o mai apuca mila în aceste momente! Toată suferinţa planetei se ascundea sub ochelarii fumurii ai fetei. Mama revăzu tot filmul vieţii copilului ei. Nici nu împlinise zece ani când a fost diagnosticată cu această boală blestemată. A crezut că va muri ea înainte. Au urmat nopţi lungi şi pustii în care zorii o găseau trează la căpătâiul fetei. Din cauza stresului se îngrăşase, se apucase de fumat. Cadru medical fiind, era sătulă de atâtea boli, suferinţe şi de-atâtea lacrimi. Dar iată că viaţa a lovit-o şi pe ea. Perversă, te loveşte cu atâta precizie exact acolo unde de doare cel mai rău şi când te aştepţi cel mai puţin. Cumplit. De ce tocmai pe ea? Ce vină avea fetiţa să fie astfel pedepsită? Sunt întrebări care o răscolesc de atâţia ani! 
  
Cu pumnii strânşi la adresa destinului şi fruntea plecată la picioarele lui Dumnezeu, mama şi-a adunat toate puterile începând singură lupta grea şi anevoioasă cu boala fiicei. Sărmana copilă nu ştia atunci ce se întâmpla. Privea cu încredere chipul blând al mamei sale şi aştepta răbdătoare ziua în care aceasta îi va putea spune că totul s-a sfârşit, că este iarăşi sanătoasă. De atunci, mama n-a mai avut linişte. Care mamă ar fi avut?! Soţul ei, şi tatăl Dianei, în loc să le fie aproape, a alunecat în patima băuturii, a devenit ursuz şi pus mereu pe scandaluri. Lacrimi amare îi udau acum obrajii. Cum ar fi vrut atunci să-şi ocrotească fiica, s-o ferească de imaginea unui astfel de părinte! Ar fi trebuit să divorţeze, dar se gândea la ce va zice lumea, ce va crede copilul ei despre ea atunci când va creşte mare. Poate că soarta fetei ar fi fost alta. Ar fi trecut mai uşor peste această boală, n-ar fi trebuit să suporte atâtea jigniri şi injurii. Ale cui? Ale propriului ei tată! Cum ar putea să uite nopţile în care nu putea potoli plânsul fetei după cuvintele grele spuse de tatăl ei? Cum ar putea uita disperarea din ochii copilei când tata i-a spus să-şi facă bagajele şi să plece? De câte ori nu a fost nevoită să se aşeze drept scut în faţa fiicei pentru a o apăra de violenţa tatălui. De ce această fată nevinovată, şi aşa lovită greu de soartă, nu a avut parte de mângâierea duioasă a tatălui? Dar nu a divorţat şi asta nu şi-o va ierta niciodată! Ce a unit Dumnezeu, omul să nu dezlege! Poate nu-i chiar aşa! Şi-a luat crucea în spinare şi a purces pe drumul Golgotei! Unde nu a fost, la câte spitale? A citit tot ce s-a scris despre această boală. A alergat într-un suflet la toţi acei despre care a aflat că ar putea face ceva pentru fetiţa ei, dar totul a fost în zadar! În cele din urmă s-a resemnat. Cu dosul mâinii îşi sterge lacrimile ce nu mai contenesc. „O, Doamne! Învaţă-mă cum să fac, să-mi ajut şi să-mi ocrotesc cât mai bine copilul. Mă rog, Dumnezeule, să-mi dai sănătate, putere şi tărie, să trec peste toate în viaţă, să pot avea grijă de fata mea, să-mi pot duce crucea!” 
  
Timpul s-a scurs, ireversibil. Injecţiile cu insulină nu au dispărut din viaţa Dianei. Copila de zece anişori a crescut, devenind o domnişoară potrivit de înaltă şi mlădie ca o trestie. Doar ochii, de culoarea mării, trădează, prin tristeţea lor, suferinţa cronicizată a fetei. Suferinţele, atât cele sufleteşti cât şi cele fizice, dau chipului o anumită tentă de nobleţe. Nobleţea cere durere şi sacrificii ...  
  
Şi-a facut din Diana cea mai bună prietenă. Se confesau una alteia. Aşa a aflat că fata avusese un prieten care, ei, ca mamă, nu prea i-a plăcut. Simţea că nu e sincer în dragostea lui. Într-o zi, fata i-a spus că băiatul i-a cerut să se culce cu el. 
  
- Ce să fac mamă? Dacă-l refuz, mi-a spus că mă va părăsi, că e şi el bărbat şi ... întelegi tu ...  
  
Mama s-a uitat la ea încercând să-şi ascundă nedumerirea. Nu ştia ce să-i raspundă. Ce frumoasă era acum! Şi cât de copilăroasă! În sinea ei, îşi zicea că poate ar fi fost bine ca fata să se bucure de viaţă cu toate darurile, dar ...  
  
- Diana, asa ceva nu se cere, asta pur şi simplu se întâmplă, ca un dar al unuia pentru celălalt. Dacă tu ai ajuns să mă întrebi pe mine, înţeleg că nu-i iubire adevărată, iar el, iartă-mă, draga mea, nu te iubeşte sincer ... Asta nu se face la cerere, asta se simte, e ceva necondiţionat. Sunt convinsă că, dacă îl vei refuza, va da bir cu fugiţii. 
  
- Crezi tu asta, mamă? Dacă ai şti de câte ori mi-a spus că mă iubeşte şi câte nu mi-a promis? Am să fac aşa cum spui, vom vedea! „Deşteaptă mamă am, ce m-aş fi făcut eu fără tine?!” zise gânditoare Diana cu Pufica în braţe, cea mai frumoasă căţeluşă din lume. Acum dădea din coadă şi o lingea când pe mână când pe obraz ca şi cum ar fi aprobat cele spuse de mamă. Nu avea buletin şi nu ştia să vorbească, în rest ştia şi simţea tot ce se mişca în jurul ei. Aşa câine ... mai rar! 
  
La scurt timp s-a dovedit că mama a avut dreptate. N-a trecut nici o săptămână şi băiatul şi-a luat tălpăşiţa. Nu înainte de a-i spune că ea nu va mai găsi niciodată un băiat ca el, care să o iubească aşa cum este ea, adică cu problemele ei de sănătate. Ce suflet nemilos! A mai sunat-o de câteva ori, ca şi cum ar fi vrut să afle dacă se răzgândise, după care s-a aşternut tăcerea. Această experienţă a durut-o mult. Dar uite că mai sunt tineri cu suflet, prietenul de acum o iubeşte din toată inima. Nu i-a cerut nimic, dimpotrivă. I-a dăruit inima lui până la moarte. 
  
Într-o zi, pe când se afla la serviciu, a sunat telefonul. Era Diana. O suna mereu, dar mama tresărea întotdeauna. Dacă se simte, iar rău? Off! Dar nu, acum a sunat s-o întrebe ce mai face şi cum se simte. Fata o întreba pe ea, ea care este sanatoasă!? S-a bucurat, mai ales că nu multă lume o întreabă de sănătate sau ce mai face. Cine o sună, are, sigur, nevoie de ceva. Aşa i-a fost toată viaţa. Toate le-a făcut singură, singură a fost peste tot. Uneori cu Diana şi ... cu Pufica! 
  
- Mamă, am găsit un anunţ pe internet. Azi are loc interviul. Să mă duc? E pentru un post de secretară. 
  
- Du-te fată, schimbă şi tu aerul, mai capeţi experienţă. Unde? La ce firmă? 
  
- Nu ştiu, încă, nu specifică, dar o să-ţi spun. 
  
- Să mă suni imediat când termini, ard de nerăbdare! 
  
- Pa, mamă! Sigur te sun. 
  
Ca niciodată, simţi ceva neobişnuit în sufletul ei de mamă. Nu înţelegea ce este, dar curios, îi dădea o stare de bine. Cu o zi înainte s-a simţit atât de singură ... a plâns, nu avea cu cine să schimbe o vorbă. Pufica se aşezase la picioarele ei. Scâncea. Suferea. A pus muzică să-şi aline sufletul. Uneori te doare singurătea ... şi chiar atunci parcă toţi sunt ocupaţi, nimeni nu se interesează de tine. Diana era plecată cu prietenul ei ... deci tot Pufica, prieten adevărat ...  
  
Deşi fusese la multe interviuri, Diana încă nu se obişnuise. Avea de fiecare dată emoţii. Ar fi trebuit să nu mai aibă, dar de fiecare dată cei care deţin pâinea şi cuţitul în mână sunt alţii, alţi oameni, alte caractere, alte inimi, alte suflete. Dacă nici acum nu reuşea să-şi găsească o slujbă, nu ştia ce va face. Va mai avea putere să continue aşa? Viaţa este din ce în ce mai grea, anii trec... 
  
Bărbatul din faţa ei îi câştigase încrederea. Dar câţi nu-i câştigase încrederea?! 
  
Păreau de bună credinţă. Dar când le spunea despre boala ei ... parcă-i şi aude: „Lăsaţi un număr de telefon şi vă sunăm în câteva zile.” Au trecut ani. 
  
Acum parcă era altfel. Bărbatul, între două vârste, s-a prezentat ca fiind directorul acestei societăţi. Avea nevoie de o secretară, care să ştie să lucreze pe calculator, să cunoască fluent limba engleză şi să fie, bineînţeles, tinerică, sub 30 de ani. Se subînţelege că o secretară trebuie să fie şi frumoasă. La toate aceste cerinţe Diana a corespuns. Mai avea de trecut un prag, era handicapul bolii, trebuia să-i spună şi asta. Deja ştia ce va urma: "Să lase numărul de telefon şi va fi sunată în cel mai scurt timp." 
  
-Puteţi veni luni să vă dau formularele de angajare. Să faceţi fişa medicală. Vă felicit, vă consider ca şi angajată! 
  
O trecu nişte fiori dulci pe şira spinării. Alţii o luară de la tălpi şi se tot urcau, îi gâdilase genunchii, au poposit pe coapse, o sărutaseră pe sâni şi se opriseră pe obraji. Se îmbujoră de emoţie. Nu era în stare să zică nimic. 
  
Directorul a înţeles că fata a rămas fără grai de bucurie şi se simţea şi el fericit în sufletul său, văzând obrajii înfloriţi ai fetei. N-a mai văzut demult o fată care să roşească. Asta l-a făcut să creadă că va avea cea mai demnă secretară, cea mai sinceră şi mai dragă lui ... ca unui părinte, desigur. 
  
- Totuşi, nu v-am spus care este problema mea, abia reuşi să îngâne Diana. 
  
- Dacă e o problemă personală ...  
  
- Nu, nu este, ba este şi personală, dar mai mult de sănătate ... sunt bolnavă de diabet, insulino dependent ... îmi pare rău că nu v-am spus de la început, nu vă mai pierdeaţi timpul cu mine. 
  
Bărbatul s-a ridicat, ca ars, din fotoliu. Fata gândi că o s-o certe, că de ce nu i-a spus de la început... şi era dreptul lui ... însăşi tatăl ei o apostrofă mereu, ca şi când ar fi fost vina ei, dar ...  
  
Directorul făcu câţiva paşi prin birou, se apropie de fată şi o privi drept în ochi. 
  
- Şi ce dacă? Vreţi o slujbă sau nu? 
  
- Vreau! Sigur că vreau, cum să nu vreau, de câţiva ani tot caut. 
  
- Am uitat să vă întreb, aveţi permis de conducere? 
  
- Nu, nu am, am fost într-o pasă proastă şi am pierdut examenul. 
  
Bărbatul deveni dintr-o dată mai frumos. Chipul lui parcă se metamorfozase într-o icoană ce străjuia zidurile unei mănăstiri. Îşi desfăcu cravata, ca şi cum până atunci nu l-ar fi strâns la gât, se descheie la primul nasture de la cămaşă. Scoase din buzunarul pantalonilor un telefon mobil şi formă nişte numere. 
  
- Alo! Să trăieşti, Dane, ce faci? Cum merg afacerile? 
  
-... 
  
- Am nevoie de ajutorul tău. Vreau să-mi pregăteşti o şoferiţă, să iasă bună de raliu. Da, plătesc eu, adică societatea. Salut! 
  
Mai formă câteva numere, vorbi ce vorbi şi apoi se adresă fetei. 
  
- Luni vii la sediul societăţii. Stabilim ce şi cum. Deocamdată, te angajezi la mine. Faci şcoala de şoferi. Nu plăteşti nimic. După ce vei avea permis de conducere te voi ajuta să te angajezi la o firmă de vânzări medicamente. Tocmai am vorbit cu amicul meu. Vei avea, din start, bonus 2000 de lei. La mine salariul este mult mai mic. 
  
Diana plutea pe nişte nori albi, încălzită de un soare dulce de primăvară. Îşi reveni cu greu şi-l întrebă pe bărbatul din faţa ei, devenit, dintr-o dată, cel mai bun tătic din lume pe care şi l-ar fi dorit dintotdeauna. 
  
- Vă mulţumesc din suflet, dar am şi eu o întrebare, se poate? 
  
- Vă ascult. 
  
- De ce? De ce faceţi asta pentru mine? 
  
- De ce? Bună întrebare ... Poate că am ajutat pe mulţi care nu aveau nevoie de ajutor. Dar nu mai contează. 
  
Ps: 
  
La ora când scriu, Diana se află în maşina instructorului de la şcoala de şoferi. O cruce grea de pe drumul Golgotei s-a transformat într-un talisman la gâtul unei tinere. Lacrimile mamei au devenit perle ale bucuriei! Deocamdată. Dar drumul Golgotei este, încă, plin de cruci. Oare câte vor fi oprite din acest drum al calvarului? Foarte puţine! Cei mai mulţi vor sfârşi "crucificaţi"pe dealul Căpăţânii, cu speranţa deşartă a Paradisului în viaţa de apoi. 
  
Acesta este un caz real petrecut în România zilelor noastre, în Bacău, în plină criză, în aceste vremuri în care norii negri au acoperit cerul tranziţiei, dezlănţuind furtuni şi potop în multe localităţi. De parcă n-ar fi fost deajuns câte s-au adunat pe capul amărât al românului...! Multe cruci şi multe lacrimi pe drumul acestui calvar care se cheamă... România! 
  
(septembrie 2010) 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
O cruce pe drumul Golgotei / George Safir : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 211, Anul I, 30 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Safir : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Safir
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!