Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 313 din 09 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

O CARTE A SFINTEI LUMINI. IOANA STUPARU, SFEŞNIC TÂRZIU, cronică de Cezarina Adamescu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
O CARTE A SFINTEI LUMINI DE PE UN TĂRÂM IDEATIC 
  
Ioana Stuparu, Sfeşnic târziu, Editura Rawex Coms SRL, Bucureşti, 2011 
  
Prozatoare, poetă, dramaturg, autoare de cărţi pentru copii, publicist şi critic literar, prezenţă activă ca şi redactor al diferitelor publicaţii on-line, promotor cultural, prin întreaga activitate literară pe care o desfăşoară, Ioana Stuparu ne face surpriză unei cărţi editată într-un tiraj foarte redus, aproape ediţie bibliofilă, pentru iubitorii de poezie şi frumos într-o vreme când grijile ne asupresc şi nu mai avem aminte de suflet.  
  
Ca o contrapunere, câţiva poeţi şi scriitori (citiţi: frumoşi nebuni ai marilor oraşe!) – scot la iveală seminţe de frumuseţe şi gingăşie, seminţe de lumină adevărată, semănate cu generozitate în pământul reavăn al inimilor noastre şi care ne conferă bucurii neasemuite. Însuşi poemul inaugural “Tărâm ideal” – constituie năzuinţa omului spre perfecţiune, spre înălţimea pe care doar sufletul neprihănit o poate atinge. Cartea este o adevărată bijuterie de purtat pe dinăuntru. 
  
Poemele, scurte şi dense, sunt şi ele mărgăritare de suflet. Sunt perlele găsite în stridiile pe care autoarea le-a cules de pe “ţărmul plin cu alge/ Când soarele ieşea semeţ din mare”. Autoarea se vede în spaţiul târziu, călcând pe “cioburi milenare” în timp ce “Pe valuri se vedeau dansând catarge”(Tărâmul ideal). 
  
Ceea ce se remarcă încă de la primele pagini ale acestui volum, este tonul grav, discret, obosit, aproape solemn, nostalgic, cu care-şi rosteşte discursul, ca un mesaj trimis într-o sticlă, pe ocean. Cine să-l găsească, cine să-l citească, cine să-l audă, când talazurile te asurzesc şi te fac una cu apa spumegândă? Şi totuşi, chemarea din larg este precum cea a sirenei, unduioasă, tulburătoare, irezistibilă, dar cu atâta tristeţe patetică-n glas!... 
  
În răstimpul peregrinării terestre, fiecare îşi deapănă povestea sa, cu parfum de mărgăritar, precum menestrelul medieval, cu lira lui, la poarta unui castel. Însă rar se găseşte o poartă deschisă, fiecare stă ferecat în propriul ziggurat, cu obloanele trase: “Prea rar se găseşte deschisă o poartă” – spune poeta (Atâta tristeţe). 
  
Nedumerită de prefacerile din afară şi dinlăuntru, poeta se întreabă: “Ce va să însemne-acest foc / care-n pieptu-mi de-o viaţă dogoare?” (Ce datu-mi-ai, Doamne!) 
  
Pe drumul pe care-l are deschis înainte, autoarea nu ştie dacă va călca peste petale de flori sau pe spinii care-i vor scrijela tălpile. Dar vocile care o cheamă sunt mai puternice. 
  
Pentru mai multă plasticitate, poeta foloseşte ca figură de stil, licenţa poetică: “Vaiete mii din tină ieşind, / strivesc sub a mele picioare” (Ce datu-mi-ai, Doamne!) 
  
Năzuinţa spre Înalt o susţine şi o înalţă de subţiori precum aripile de înger. Din sferele în care Ioana Stuparu visează a cânta laolaltă cu îngerii, poeta coboară în amintire, pe firul gândului, până în “Grădina cu pruni: Parcă mă văd cum alergam desculţă / Prin iarba-nrourată ce-mi răcorea piciorul! / Eram pe-atunci decât o copiliţă / Ce nu ştia ce-i grija şi ce-i dorul. / În cămăşuţa de bumbac ‘nălbit / Ce mi-o strângeam pe lângă trupul crud, / Mă aşezam pe-un bulgăr înverzit, / Grădina fremătând să o aud”. 
  
Alături de imaginea copilei alergând printre pomii înfloriţi, poeta vede şi chipul mamei care-i cânta cu un glas neasemuit. Dorul “de pe-acasă” o cheamă stăruitor: “Să-alerg desculţă iar, prin lunci, / Să mai petrec o noapte-n sat, / Dar să am vârsta de atunci” (Nostalgie). 
  
Tonul elegiac este dominanta poemelor de faţă şi el se transformă chiar în glas de doină ori de baladă. Care dintre poeţi nu se gândesc cu nostalgie la uliţa copilăriei, la livada ori ograda în care alergau desculţi şi fără griji în primii ani de viaţă? Se pare că, în mod paradoxal, cu cât înaintăm în vârstă, dorul devine mai aprig, mai patetic, flămând şi însetat de întoarcere în acel Paradis, numit Hiperboreea, locul leagănului de prunc, locul fără de păcat, Raiul pământesc de dinainte de înfruptarea din pomul cunoaşterii binelui şi răului. 
  
Mai mult decât atât, poeta simte că amintirile încep să doară: “Când crezi că-amintirile încep să te doară / Şi nu doar atunci / Că-n vasul de lut un fior se strecoară / În van e să plângi / Mai bine-ţi pui capul pe-o pernă albastră / Chiar şi doar în gând / Şi-ndată-auzi-vei o voce măiastră / Cum vine cântând / E tocmai solia-aşteptată de mult / Din cer să coboare / În dar îţi aduce din ceară sau lut / Gingaşe-aripioare / Primeşte-le zboară precum ţi-a fost dat / Departe spre zare / O parte din sufletul neîntinat / Du-i Sfântului Soare / Cutează noi aripi în dar să primeşti / Mari cât infinitul / Spre alte-orizonturi de vrei să porneşti / Cătându-ţi ursitul” (Precum ţi-a fost dat). 
  
Principala dimensiune a scrierilor Ioanei Stuparu este cea sacră. În fiecare poem transpare puterea divină, credinţa nestrămutată că Dumnezeu este pururi cu noi, prin Măicuţa Preacurată, prin sfinţii şi îngerii trimişi de El să ne apere şi să ne vegheze. Edificatoare în acest sens este poezia: “Stătea-n genunchi Prea-Sfânta: Chiar dacă mă pândeşte la orice pas ispita, /  
  
Un lucru e ştiut, nu poate-a mă supune. / În clipa-n care mama m-a adus pe lume, / La vatra focului stătea-n genunchi Prea-Sfânta / Răspunsul a venit când Adevăr trecut-a / Prin infinitul labirint al minţii. / În clipa-n care m-au zămislit părinţii, / Alăturea de ei stătea-n genunchi Prea-Sfânta . 
  
Dorul-dor este firul care o conduce spre Început pe Ioana Stuparu. Dorul arzător, dorul cel fără-de-saţiu, acela care doare, care mişcă munţii şi face apele să curgă, dorul care înalţă şi care îngenunche. El poate fi îndreptat spre locuri şi oameni, spre Acasă, spre lacrima şi bucuria revărsate în casa unde a văzut lumina. Şi adesea, dorul are miros “de busuioc”, de sfinţenie, de tămâia din căţui, şi de lumina din candelă: “Dorul – Dor - Scriitorului Ioan Miclău, din Australia - Dorul meu rămas în sat, / Dorul tău rămas în ţară, / Cine le-o fi alintat / De cu zori sau de cu seară, / Când de DOR au lăcrimat? / Dorul meu săltând în joc, / Dorul tău săltând în cântec, / Le-a cuprins peste mijloc / Taina unui vechi descântec / Cu miros de Busuioc. 
  
Amintirea alunecă treptat spre “casa cea albă” unde ca tânără fată, a avut fericirea să joace în horă, alături de ursitul ei, zi însemnată, pe care o va ţine minte toată viaţa, pentru că atunci s-au legat cei doi tineri, prin firele freatice ale iubirii.  
  
Poate că tinerii din ziua de azi nu mai dau importanţă unor astfel de momente din viaţa rurală, când flăcăii şi fetele ieşeau pentru prima dată în sat, la horă, fiind socotiţi, de atunci înainte în rândul adulţilor. E ca un certificat de maturitate. Dar aceste clipe rămân înscrise cu pană de aur în cuibul inimii şi ies din când în când la iveală. 
  
Poeta se întreabă uneori, de unde această flacără, acest rug de linişte, acest dor fără de ostoi care o macină şi nu-i dă pace? 
  
Poate că stilul, limbajul, modalitatea de expresie lirică ale Ioanei Stuparu vor fi socotite de unii prea simpliste, prea lineare, uşor naïve ori chiar depăşite, dar principalul atribut al lor este sinceritatea sentimentului, emoţia firească transmisă, aşternerea gândurilor nemistificate şi necăutate, cu alte cuvinte, punerea în scenă a cuvintelor este străină Ioanei Stuparu, ea scrie cu inima-n batistă, cu şiragul de perle cristaline alunecând pe obraji, cu pana de foc a minţii şi mai ales, cu azurul privirii. 
  
De aceea, tot ce scrie are o valoare inestimabilă, pentru că îşi are ca izvor, adâncul sufletesc, monada primordială. 
  
Nici dragostea nu e ocolită în grupajele de versuri care fac parte din carte. Ea este prezentă pretutindeni, se vede, se aude, se simte, se întrepătrunde în gând curat, ieşind la suprafaţă cu o acurateţe perfectă, fiindcă e trecută prin filtrul sincerităţii şi al harului dobândit, ca sunetele măiestre ale unei simfonii celeste: “Doream: Doream să mă pierd în braţele tale, / Ca într-un basm cu grădini fermecate, / Din florile albe, înmiresmate, / Pomii să plouă cu mii de petale. / Pe-alei cu comori din plin presărate, / Zâna cea bună să-mi iasă în cale, / Coroană să am din mâinile sale, / Ca o regină să intru-n cetate./ Culeasă de tine fruct neînceput, / Purtată apoi pe ţărmu-nplinirii, / Ales îmi erai pentru-ntâiul sărut – / Cum spune-o-nţeleaptă lege a firii. / Şi doar împreună am fi renăscut, / Trăind o simfonie a iubirii”. 
  
Poeta, un autentic rapsod al meleagului, ar cânta dintr-o frunză ori din fluier, dorul de meleagul natal, care o mistuie. 
  
Conştientă de iscusinţa ei de a preface cuvintele-n cântec, Ioana Stuparu doreşte să-şi facă un altar din toată creaţia ei, sub ipostaza unei căsuţe cu poveşti, la care să fie poftiţi toţi cei dragi care să adaste în ea: “Mă-nvăluie în cânt de mandolină, / Înger vibrând din corzi imaginare. / Voi sta din nou în Conul de Lumină –Cel fără vârstă şi fără hotare. / Acolo pot să-mi fac din gând altare / De-nchinăciune-n vremi ce stau să vină” (Căsuţa cu poveşti). 
  
Nici dimensiunea sapienţială nu lipseşte din lirica Ioanei Stuparu şi ea se regăseşte în unele poeme precum acesta: “Iarăşi: Şi iarăşi vii c-un braţ de lemne ude, / Le pui în stivă, peste spuza care / Aprinde doar, din pură întâmplare / O flacără în pâlpâiri zălude. / Când vatra pomosteală nu mai are / Şi jarul dispărea-va nu ştiu unde ... / Scânteia dragostei nu mai răspunde – / Chemată-i de nisipuri mişcătoare. / Şi dacă soarele vrea să se-arate, / Iar evantai de raze te-asaltează, / Păstreaz-un braţ din lemnele uscate / Şi lasă timpul care nu trădează, / Să pomostească vatra-n nestemate. / Astfel “jarul iubirii” se păstrează”. 
  
Unele poeme au structura fixă a sonetului şi ele păstrează parfumul şi rigoarea poeziei clasice: „În ziua aceea: În ziua-aceea dat-a Domnul, soare.../ Venisem de departe, pare-mi-se. / O şoaptă undeva se auzise / Că nu-i venirea mea întâmplătoare. // Moment de terrian îmi dăruise / Cel ce deţine Forţa Creatoare / Şi cazul nu mai e să mă-ntreb: oare, / Avem cu toţii clipele prescrise? // De-aceea fac ce cred că se cuvine: / Din nou mă-nclin în faţa Ta, Slăvite! / Că-n vie-aleasă m-ai sădit pe mine, / Umil lăstar cu fructe pârguite, // Ce roade coapte vrea s-aducă-n fine, / Celor ce scriu cuvinte potrivite .  
  
Poeta se vede pe sine „Regina iertării” – un atribut foarte generos care o caracterizează. Împărţind iertarea tuturor, ea are parte, la rându-i, de iertare. „Regina iertării: Ce lin s-a făcut urcuşul cărării, / Pe margine flori vestesc întronarea, / O doină la nai va face strigarea, / Deschide-se-vor hotarele zării. / O şoaptă aud, alung întrebarea, / Vin îngeri cântând, e clipa visării, / Aleasă voi fi Regina Iertării / Castelul e-n veci, mi-aşteaptă intrarea. / Mi-am prins la ureche cireşe de mai, / In plete crâmpei din soarele verii, / Din toamnă cules-am întregul alai. / Alerg să mă prind de frâiele serii, / Dar cântecul mierlei îmi spune: Mai stai! Momentu-i sublim: “în floare dau merii”! 
  
Altă ipostază a poetei este cea de “făuritor de dalbe vise”: Suntem traiectorii efemere / În acelaşi univers înscrise: / Tu – căutătorul de himere, / Eu – făuritor de dalbe vise. (Traiectorii efemere). 
  
Ioana Stuparu şi-a rezervat şi un “Timp de colind”, cu atmosfera mirifică a sărbătorilor Naşterii Domnului. 
  
Sub formă de balade, ea istoriseşte despre viaţa unor oameni, de pildă:  
  
Balada copilului părăsit, Balada ciobanului, Balada Măriilor,Floarea de Verbină, şi chiar o Baladă pentru Eminescu; De dragul lui Eminescu, Lui George Enescu şi acest stil baladesc, considerat de unii depăşit, reînvie tradiţia şi frumuseţea datinilor româneşti din Oltenia. 
  
Alte poeme sunt dedicate lui Nichita Stănescu, Iulia Haşdeu, căreia îi scrie chiar o Scrisoare către Iulia Hasdeu. 
  
Cu adevărat îndrăgostită de natură, ea compune Poemul liliacului, Simfonia plopilor, un imn pentru o Sălbatică femeie. 
  
Lumina este o dimensiune care nu lipseşte din poemele Ioanei. Ea se află cu persoanele dragi, “Împreună-n Lumină”, pentru că, ea are “Lumină-n cuvinte”. 
  
Încercări de autoportretizări face în “Am plecat din mine: Am plecat / Din mine / Şi m-am făcut / Cuvânt / Auzit şi văzut / Ofrandă / Să aduc /Altarului Sfânt / Cel De Început” şi în “Autoportret: Războiul nu mi-e la-ndemână, / Nu ştiu a-l duce. / Nu sabia o port în mână, / Ci “Sfânta Cruce”. 
  
Poeta susţine cu destulă convingere, că a venit pe această câmpie românească “De dragul lui Eminescu”: Cutreiera un zvon prin galaxii, /  
  
că-n ţara unde s-au născut Carpaţii, / trăieşte cineva pe nume / Eminescu. / E sfânt, zic unii, fiindcă pleacă-n pribegie!... / Il cunosc munţii; / pădurile îi pregătesc culcuş din ramuri şi din flori / şi-l învelesc cu freamăt; / izvoarele îl cheamă şi-l alină cu susur blând, / să-i fie somnul dulce. / Cunoaşte graiul florilor şi-a tot ce mişcă pe pământ / şi tuturor le cântă. / Iar cel mai bun prieten, cu care şade la poveşti, / este un tei. / E sfânt, zic unii! / Alţii zic că-i demon, că prea cântă frumos, / iar chipul nu-şi găseşte-asemănare pe pământ, / în frumuseţe...(*) / De dragul lui am coborât din galaxii / şi-am întrebat de el, / dar am aflat că e plecat din astă lume ... / Şi mi-am dorit să mor de dragul lui, / ca să-l găsesc acolo. / Să-l văd la chip şi să-l aud cum cântă. (*) / O, Doamne, Slavă Ţie, / fiindcă n-a fost nevoie să mor, / ci să trăiesc, / pentru a fi alăturea de Eminescu! / El nu e mort. / Trăieşte veşnic, / într-o CARTE. 
  
De asemenea, autoarea închină o “Odă Poeziei” – pe care o numeşte: “Lumină-nflorită-n fărâmă de gând // Idile iernând sub calde zăpezi / Vibraţii divine cu grad de amiezi / Icoane sculpate-n cuvinte de rând / Uimire – alean numai celui flămând / Comorile slovei se nasc atunci când / Lumina-nfloreşte-n fărâmă de gând”. 
  
Poemele ei, sunt, aşadar, “Icoane sculptate-n cuvinte de rând” şi aceasta-i menirea poetului de a căuta în fiecare lucru şi fiinţă, icoana sfântă a Creatorului. 
  
Cu câtă înţelepciune vorbeşte poeta despre îngeri care nu se găsesc în scrierile filozofilor, ci numai Dumnezeu ştie măsura şi numărul lor, aşa cum ne ştie şi pe noi toţi, deopotrivă. 
  
Ioana Stuparu e fericită când poate spune semenilor ei: “minunaţi-vă iată / în ochii mei s-a pogorât / divină strălucire / petec de cer / dăruit sufletului / doritor de înălţare” (Darul ochilor). 
  
Unele poeme sunt ocazionale, cu dedicaţie ori acrostihuri, prilejuite de diferitele evenimente din viaţa autoareisau a apropiaţilor. De o factură cu totul aparte, sunt poeziile: “Sâiul la Liţa” – cu întâmplări din viaţa satului, ca şi Valea Tursanului – pe care autoarea îl vede ca pe un “Cuib de rai, sădit de Domnul”.  
  
O altă scenă de viaţă rurală este cea prilejuită de cioporul de fete care merg la râu cu pânza la înălbit. Este un tablou uşor idilic în stilul tablourilor lui Nicolae Grigorescu: “Cu picioarele desculţe şi cu fusta-nfiptă-n bete, / Intră-n apa ca oglinda, lângă cioporul de fete. / Stropi de apă reci şi limpezi, sar pe trup şi o-nfioară, / Dând Tursanului viaţă, râs cristalin de fecioară. / Prinde pânză udă-n mâini şi o strânge ca-ntr-un cleşte, / Trupul său ca o mlădiţă, uşurel se arcuieşte. / Voioşia de pe faţă pentru un moment dispare, / Până-ajunge-n poieniţa scăldată din plin de soare. / Iată pânzele cum stau, răsfirate jos, pe iarbă, / Puse una lângă alta, îi fac Tursanului salbă! / Sfântul Soare face glume, se joacă zvântându-le, / Ca-n pârâu să fie duse, şi iarăşi udându-le. / Timpul trece, calea-şi cată, ziua spre sfârşit se lasă, / Fata îşi chiteşte pânza şi-o porneşte către casă. / Mâine va veni din nou, zile-n şir va veni iar, / Pân' ce pânza va fi albă - boabe de mărgăritar” (Cu pânza la înălbit). 
  
Dincolo de obiceiul în sine, se remarcă spiritul ludic al poetei care se vede alături de fecioarele satului, să spele cânepa în râu. Până şi natura rezonează cu atâta tinereţe, frumuseţe şi candoare sufletească şi ajută fecioarele să-şi desăvârşească munca, altfel destul de prozaică, dacă nu ar exista întrecerea şi jocul. 
  
Volumul se încheie în forţă cu “Pluguşorul scriitorilor” – o mostră de umor neaoş şi de satiră, în care sunt surprinse figuri clasice de autori români şi urările tradiţionale pentru breasla din care şi autoarea face parte. 
  
Prin această nouă bijuterie literară, Ioana Stuparu şi-a demonstrat încă o dată măiestria creatoare şi disponibilitatea de a aborda cât mai multe specii şi subspecii literare. E o nouă probă de virtuozitate şi rigoare pe care Ioana Stuparu o dă cu prisosinţă. 
  
CEZARINA ADAMESCU, 
  
9 noiembrie 2011 
  
De aceeaşi autoare: 
  
Clipa de Lumină (roman), Editura Miracol, 2001. 
  
Oameni de Nisip (roman-trilogie), Editura Amurg 
  
sentimental, 2006. 
  
Vol. 1 Jurământul văduvei 
  
Vol. 2 Târguiala 
  
Vol. 3 Lacrimi pe vatră 
  
Grădina care s-a suit la Cer (proză scurtă), Editura 
  
Florile Dalbe, 2007. 
  
Cuvinte de mătase (cronică literară, exegeze, 
  
portrete, omagii), Editura Semănătorul, 2009. 
  
Tovarăşi de ultimă zi (roman), Editura 
  
Dacoromână, 2010. 
  
Miniona (teatru), Editura Arefeana, 2011. 
  
Vera (roman), Editura Dacoromână, 2011. 
  
Publicaţii în antologiile: 
  
În pas cu orologiul, Printre sfinte tăceri, Vioara din 
  
inima pădurii, Trepte de lumină, Proprietarii de visuri, 
  
Gânduri înstelate, Zenit aniversar, Auroră în amurg, Viaţa 
  
ca un sonet, Parfum de liliac, Întotdeauna cu noi, Noul 
  
Orfeu, Înţeleptul din America, Mărturisirea de credinţă 
  
literară, Scriitori Români Contemporani, Cărticica Pentru 
  
Copii, Romanul Minimalist, Mărturii tulburătoare (in 
  
memoriam Artur Silvestri), Solidaritate şi Toleranţă, 
  
Antologia Sonetului Românesc (realizat de Radu Cârneci), 
  
Antologia de Poezie – 55 de poeţi contemporani, 
  
Personalităţi Române şi Faptele Lor, Fântâna Cuvintelor 
  
(antologie de poezie bilingvă, româno-albaneză), Boema 
  
'33 – vol. IV; V; VI, Studii şi cercetări de dacoromânistică 
  
etc. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
O CARTE A SFINTEI LUMINI. IOANA STUPARU, SFEŞNIC TÂRZIU, cronică de Cezarina Adamescu / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 313, Anul I, 09 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!