Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Ion C. Hiru         Publicat în: Ediţia nr. 229 din 17 august 2011        Toate Articolele Autorului

O ALTĂ SULTĂNICĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
O ALTĂ SULTĂNICĂ 
  
Pe dealul cimitirului, între vestigiile istoriei dacice, romane sau feudale, stă încă, cocoţat ca un turn de pază al Domneştiului istoric, semeţ şi solitar, conacul boierului Negulici, luminat din toate părţile de razele ocrotitoare ale soarelui, strălucind şi străjuind castrul roman, casele domneşti ale lui Negru Vodă, unde şi-a odihnit bătrâneţile Cârjoaica, sora domnului, şi bisericuţa feudală de lângă mormântul boierilor, golit de vreme şi de vremuri. Boierii se întorc la conac, în încăperile spaţioase, proaspăt restaurate, unde încă mai miroase a levănţica franţuzească a amintirilor unui neam mare, al Negulicilor - artişti, revoluţionari la '48, administratori de pământuri, livezi şi păşuni, de unde îşi serveau hrana cirezi de vaci cu lapte, iar boierul ştia bine reţeta şvaiţerului, atât de căutat pe pieţele Câmpulungului, Bucureştiului şi chiar ale străinătăţii.  
  
Camerele înalte şi spaţioase, pardosite cu scândură groasă, ferestrele largi, cu grădele de fier rotund, pentru a nu pătrunde haiducii locurilor; sobele din teracotă franţuzească colorată, ornată cu modele demne de copiat; veranda conacului, din care intri într-un antreu cu miros de istorie; acoperişul în stil brâncovenesc, cu lucarne mari, prin care ziua de afară pătrunde în podul imens, luminând păianjenii veacurilor, lăcaşurile cenuşii muncite cu greu de viespile veninoase, bufniţele orbecăinde aciuate de-a lungul anilor, care ies noaptea, îngheţând împrejurul cu luminile reci ale ochilor imenşi; iar din când în când o cucuvea cântă a reîntoarcere din moarte a vreunui apropiat al conacului, locatar al cimitirului din apropiere, care începe să arate ca o casă adevărată a moşilor şi strămoşilor duşi. Totul pare sinistru, dar încărcat de istorie şi adevăr.  
  
După ce coboară din caleaşca trasă de patru cai, obosit de drumul pietruit al domnilor Basarabi de la Domneşti la Câmpulung, boierul caută puţină linişte în sufrageria răcoroasă şi, după ce aruncă câţiva pumni de apă peste obraji, de la lavoarul din fier forjat, cu migală şi artă împletit, se dezbracă, îşi trage cămaşa largă de noapte, lucrată cu pui şi arnici şi se lasă locului două ore, ordonând servitoarei Argeşanu să nu fie deranjat.  
  
Nu s-a însurat nici acum boierul Negulici; trăieşte tot cu servitoarea, o femeie frumoasă, zdravănă, din Stăneşti, cu care deja făcuse, în urma nopţilor de chinuri dulci şi chiar a după-amiezilor de amor, un copil, o fetiţă frumoasă şi sănătoasă încă de la naştere, că altfel nu se explică vârsta dânsei, de aproape o sută de ani, pe care o are acum. Ce putea oare ieşi dintr-un boier stătut, frumos şi o femeiuşcă pictată, sănătoasă, o munteancă ce pârâia ca mărul crud muşcat de dinţi sănătoşi, alimentaţi cu proteina cărnii şi calciul brânzeturilor din ugerul nesecat al vacilor bine hrănite din saivanele boiereşti!? 
  
Şi, după ce se scoală odihnit, boierul îşi trage peste cămaşa apretată, cusută cu borangic şi băieri negre, pantalonii de şai, de care agăţase nişte cozondraci, luaţi dintr-un magazin parizian, îşi încalţă pantofii din lac negru, îşi soarbe cafeluţa pe veranda din lemn lucrat cu migală de meşterii tâmplari din Domneşti; poate de Nică lui Boşcănici, care precis îi migălise scăunelele şi măsuţa sculptată - pe care veşnic era o glastră din pământ cu muşcate roşii, că nu-i plăceau boierului florile rupte, în vaze cu apă, spunând că ele sunt „frumuseţi moarte”, atâta timp cât pierd legătura cu pământul. Ura pe cei care rupeau flori din grădiniţa multicoloră din faţa conacului - multe dalii în culori felurite. Uneori, juca pe genunchii osoşi, servitoarea, apoi fetiţa, produsul dragostei lor.  
  
Dar, de cele mai multe ori, chema boierul oamenii de încredere, cu care făcea socoteli: cât plătea argaţii, hrana animalelor, întreţinerea conacului, dar şi cât punea în bănci, să aibă ce lăsa prin testament Fondului cultural „Ioan Negulici” - peste trei milioane de lei, destinate oraşului natal, Câmpulung, fondul fiind sub controlul Casei Şcoalelor; nepoatelor Eliza, Adela şi Alexandrina, toate Zaharia, câte 100.000 de lei; fetiţei Elisabeta Argeşanu, născută în Stăneşti, în 1912, un venit - cât va fi în viaţă - de 15.000 mii de lei anual, conacul şi 26 hectare pământ, venitul viei din Văleni - Muscel, iar după moartea sa, averea să rămână la Fondul cultural „Ioan Negulici”. Şi multe alte danii testamentare: pentru ridicarea monumentului mamei lui, Adelaida Negulici; lui Anton şi Marius Negulici, nepoatei Alexandrina Constantinescu, domnului institutor Vasile Gane, pentru a călăuzi pe Elisabeta Argeşanu - căsătorită Mărtoiu; domnului Ticu, de la administraţia financiară; Societăţii de binefacere „Sfânta Treime”, din Domneşti - 5.000 de lei; servitoarei (mărului crud din care cu patimă se înfrupta, lăsând să-i alunece barba neagră pe pielea catifelată, jucându-se cu sfârcurile fragede de ţărancă pură) - 600 lei venit anual şi renta statului 5%, depusă la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni; bani pentru terminarea bisericii din Domneşti, pentru înfiinţarea unui „cor vocal” la biserica cea nouă; până când şi judecătorului Apostolescu i-a lăsat bani, şi fetelor domnului judecător Ciocârlie.  
  
Iată cât de omenos este boierul. La fiecare - câte ceva. Când pleci dincolo, nu iei nimic cu tine. A lăsat ceva până şi celei ce-i oferea plăceri lumeşti - păi, nimic nu-i pe gratis!  
  
Este un progresist, vrea şcoală regională pentru agricultură, la Domneşti, cursuri primare şi superioare de tip agricol - gospodăresc, industrial sau comercial, din donaţiile dânsului. 
  
Nu de puţine ori, priveşte boierul din salonul de sus, în afara conacului, cu scârbă şi dispreţ pe „boierii în cioareci”, făcuţi, nu născuţi (d-alde Gigi şi câţi alţi Căpoşi), cărora cărturarul român Nicolae Filimon - pe care, dacă l-ar găsi Gigi, l-ar face măturător în Ghencea - le-a dedicat frumoasa scriere „Ciocoii vechi şi noi”, acelora care au mâncat starea stăpânilor lor, ce nu i-au lăsat să moară în mizerie, căci boierii adevăraţi erau cu călimări la brâu şi anteriu, cei făcuţi erau şi sunt în frac şi mănuşi albe.  
  
Şi cât de bucuros a fost boierul Negulici când a primit, cu ospitalitatea-i caracteristică pe avocatul şi scriitorul Delavrancea care, auzind că se întoarce Sultănica, a încălecat pe capra caleştii trasă de cai albi şi s-a grăbit să ajungă la conac, la Domneşti, chiar dacă a doua zi trebuia să fie la Bucureşti, să apere pe prietenul Caragiale în procesul Caion, care-l acuzase de plagiat. 
  
Îl cunoştea mai de mult timp pe boier, de când i se întâmplase necazul frumoasei domnişance Sultănica, fata Stancăi, cea care s-a îndrăgostit de căprarul Drăgan, o iubire tragică, cu final greu de închipuit, că „aşa se întâmplă” zise boierul şoptind în barbă, „ cu fetele care nu ascultă de sfatul bătrânilor şi fac de capul lor”. Barbu râde pe sub mustaţa în furculiţă, dându-i dreptate şi scuzându-se totodată că „Sultănica” este prima lui nuvelă, operă de debut, în care evocă motivul erotic în viziune romantică. 
  
Şi n-au terminat discuţia despre domnişanca tristă din iubire, fata Stancăi, că pe portiţa din dosul conacului apare, deloc supărată, Sultănica, de o eleganţă orbitoare, într-un costum naţional, ţesut în război de mama Stanca, cu motive florale şi geometrice, maramă ţesută din fire subţiri de borangic, frumos ornamentată, iar pe frunte, fesul de catifea neagră brodată în filigran. în urma ei, mama Stanca, gârbovită de ani, în portul bătrânesc - cu ştergar alb, fotă, ie şi peste ea, pieptar cusut cu ornamente populare, parcă coborâte din fotografia lui Luca Paul cu bătrânele satului. 
  
Veniseră să-şi vadă lada de zestre, frumos gătită de un iscusit meşter popular, şi mare le-a fost surprinderea şi supărarea că locul care altădată era păstrătorul comorilor etnografice ale Domneştiului, muzeul făurit cu migală de Petre, „derbedeul” popii Nicolae Ionescu, astăzi este în paragină, ladă de gunoaie.  
  
Dar, deodată, tristeţea a fost alungată de vestea cea bună. Un mare suflet, cu rădăcini adânci în glia basarabă a Domneştiului, av. Catia Rădulescu, va face din clădirea fostului muzeu o bijuterie a aşezării, o construcţie ce va străluci pe firmamentul arhitectural al satului de la răscrucea drumurilor voievozilor. 
  
Uimită, Sultănica îşi pune întrebarea retorică: „Doamne, există azi şi asemenea suflete nobile?” Da, există, o cheamă Ecaterina (Catia), născută Scerban, azi Rădulescu. 
  
Întâlnirea Sultănicăi cu Delavrancea, cu cel care a creat-o şi a lăsat-o în bătaia palmelor jandarmului, luând-o de aici, din căsuţa ei sărăcăcioasă, dar liniştită, de pe malul stâng al râului Doamnei Clara, a fost providenţială. A fost crescută Sultănica în frica lui Dumnezeu, în odaia scundă cu pământ pe jos unde, deasupra mesei, pe peretele de la răsărit, ardea veşnic candela înconjurată de busuiocul din sticluţele de agheasmă, atârnate cu grijă sub icoana Sfântului Ioan Botezătorul şi cea a Maicii Domnului cu Pruncul, înveşmântată cu rochie şi bonetă albastră, drapată într-un material roşu şi vişiniu, cu mâna dreaptă arătând spre textul filacteriului şi spre vasul cu capul tăiat al Sfântului Ioan Botezătorul. Chipul fecioarei trădează o intensă trăire emoţională, Sfântul Ioan are o figură ascetică, în trupul longilin întrevăzându-se mai mult structura osoasă decât musculatura. Ambele figuri sunt solemne, grave.  
  
Şi tare s-a mâhnit Sultănica, găsindu-şi icoana la muzeul de artă religioasă feudală degradându-se pe zi ce trece şi că nimeni nu lăcrimează...poate doar boierul Negulici, că „cei făcuţi” au alte preocupări: să vadă cum poporului îi curg cât mai multe lacrimi, sărăcindu-l, stropindu-l cu noroi din maşinile lor luxoase, hălăduindu-se ca zmeii în palate de aur, argint şi aramă - uitând de marele Alexandru Macedon, care a cerut să fie îngropat cu mâinile în afara cosciugului, să vadă lumea întreagă că nu a luat nimic cu el, din bogăţiile imperiului, în lumea cea veşnică.  
  
Suspinând, frumoasa Sultănică a Domneştiului, îşi spune ca pentru ea: „până şi zeii se sting!”  
  
Sorbindu-şi cafeaua, Barbu Delavrancea o întreabă cum a scăpat vie din mâna tiranului căprar?  
  
- Simplu, îi răspunde, simplu, domnule Barbu. Am fost în audienţă la ministrul de Interne, care l-a băgat în comisia de disciplină, unde l-au muştruluit şi l-au pedepsit rău de tot. I-au dat trei stele mari şi obligaţia să se mute la Bucureşti, într-o vilă din Cotroceni ca să vadă, să simtă ce rău e să trăieşti şi bine!  
  
Şi de aici, ministru în altă guvernare! Nu-l OPREA nimeni, ce pedeapsă, domnule Barbu! 
  
Lacrimile şi durerea Sultănicăi nu s-au oprit aici. Dusă de mama Stanca la biserica veche, vede porţile de la 1828 - monument istoric - dărâmate, fresca cu pigmentul albastrului de Voroneţ - distrusă, acoperişul porţilor - declarate de N. Iorga monument istoric - aruncat între cele două biserici de către ignoranţa celor răspunzători şi ea îşi aduce aminte de Vlăduţ, căruia i se spunea Ţepeş, pe care îl invocă, aşa cum făcuse steaua Eminescului.  
  
De aici, din Dealul Voievozilor, toţi patru privesc satul, cât de frumos s-a făcut şi cât de mare; vile, străzi asfaltate, canale betonate, albia râului domniţei Clara regularizată, un pod solid în locul celui de lemn peste care treceau caleştile domneşti spre sau de la Câmpulung, la cealaltă cetate de scaun, Curtea de la Argeş. Trecute vieţi de doamne şi domniţe!  
  
Deodată, privitorii panoramei tresar la auzul vorbelor înduioşate ale domnului Delavrancea:  
  
„De-a stânga Râului Doamnei, rasna de satul Domneşti, se vede o casă albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roşu şi albastru. Pervazurile uşei, curate ca un pahar; prispa din faţă, lipită cu pământ galben; pe creasta casei, de-o parte şi de alta, scârţâie la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, aşezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite şi grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase”.  
  
Oftând, când Barbu conchise: „Acolo ai stat, Sultănico!?” O tristeţe a apărut în ochii fetei şi ai bătrânei, dar în centrul satului, o clădire imensă, o Casă de cultură, multe magazine, spaţii comerciale, străzi moderne cu trotuare şi spaţii verzi, toate făcute de mâinile harnicilor domnişani. Şcoala pe care o ştia de pe vremea lui Spiru Haret, este azi ca un pahar de cristal. Şi mare le-a fost bucuria văzând satul noaptea, luminat ca ziua, nu cu lumina de la dinamul lui Ardei, sau al primarului Nae Ionescu. Văzând spitalul, se minunează amândouă, întrebând de dr. Teja Papahagi, acel aromân aşezat cu sfinţenie în cartea satului domnesc.  
  
N-ar fi rămas Sultănica aici, acasă la ea, dacă Domneştiul ar fi arătat atunci cum arată azi? Ar mai fi plecat ea după căprarul Drăgan?!  
  
Dar, să-i lăsăm să se odihnească, Delavrancea mâine are proces. Îl aşteaptă nea Iancu, să le dea în cap celor care au îndrăznit să-l acuze de plagiat pe cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor româneşti. Îl va câştiga precis şi vor uda succesul cu câteva halbe cu bere adevărată, la Gambrinus, ordonând ospătarului: „Încă un rând, băiete!”  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
O ALTĂ SULTĂNICĂ / Ion C. Hiru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 229, Anul I, 17 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ion C. Hiru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion C. Hiru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!