Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 362 din 28 decembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Numai întrebări, cap.11
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ne-am întâlnit pe internet, roman, cap.11 
  
----------------------------------------- 
  
Droguri şi comerţ cu carne vie. Mereu se anihilează reţele, dar de fiecare dată, hidra reapare şi mai revitalizată şi mai bine organizată. Mereu sunt prinşi traficanţi, peşti mărunţi. Dar la scară naţională, asta nu înseamnă chiar nimic, că gândul te duce fără să vrei la o structură suprastatală, foarte bine pusă la punct. 
  
Într-un moment de sinceritate debusolantă, am asistat şi la recunoaşteri ale faptului că şi cele mai înalte cancelarii, au acceptat, din raţiuni de stat, bani din vânzarea drogurilor ca să cumpere de exemplu arme, împotriva luptătorilor contras din Nicaragua sau altceva de genul ăsta. Rămâi fără grai că nici nu ştii cine conduce de fapt, aceste reţele de droguri, cărora nu le poate veni nimeni de hac. Parcă ar fi vorba de un cabinet ocult, de unde un maestru incontestabil, conduce o partidă de şah, în care el joacă şi cu albele şi cu negrele, după bunul plac. Sau de un gentleman-agreement între doi rechini care îşi împart pieţele şi veniturile. Bani negri buni la orice. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Astăzi oamenii nu îşi mai pun nădejdea în ajutorul de sus, ci numai în bani şi dregătorii înalte. 
  
Dar poate un orb să conducă pe un altul fără să cadă amândoi în prăpastie?  
  
Înainte de optzeci şi nouă, ne luptam cu toate relele din lume, dar fără droguri şi ne rugam să avem şi noi parte de democraţia occidentală. Imaginile via satelit permit astăzi să se descifreze textul unei cărţi rămasă deschisă, undeva pe o masă în aer liber. Permit să se detecteze tot felul de adăposturi blindate, buncăre, silozuri de rachete, aeroporturi subterane la indiferent ce adâncime, permit descoperirea ultimelor zăcăminte ale subsolului. Dar nu „văd” suprafeţele imense cultivate cu mac, canabis, cânepă indiană şi toate celelalte plante purtătoare ale ale unei morţi programate. Nu de pe altă planetă, ci din Afganistan de unde provin patru cincimi din producţia mondială a drogurilor. Şi unde se află şi cei mai bine instruiţi şi înarmaţi soldaţi din lume, trimişi să planteze şi să păzească floarea plăpândă a democraţiei. Soldaţi pe care băştinaşii nu îi iubesc pe motivul, zic ei, că democraţia nu se instalează cu bâta. Până una alta suntem rugaţi să stăm liniştiţi că perimetrele periculoase sunt (foarte) bine păzite. 
  
Nici nu ştii ce să mai zici. 
  
S-a întrerupt curentul, dar s-a reluat după câteva ore. Când am deschis frigiderul, am avut surpriza să constat că un lichid, un fel de suc semănând vag şi fără convingere cu cerneala violetă, se scurgea demascator dintr-un pachet de carne tocată. Parcă şi-a pus cineva în gând să facă experienţe pe noi, fără să fim întrebaţi. 
  
Am oftat neputincios. 
  
Adesea ies în curte şi privesc lunca parcelată care se pierde până spre haturile Dunării până la care nu sunt mai mult de şapte, opt chilometri. Se apleacă oamenii pe sapă, lucrând pământul la fel cum făceau părinţii şi strămoşii, de parcă timpul ar fi rămas pe loc. Porumb, legume, zarzavaturi peste care mută şuviţa izvorului cu apa binefăcătoare, trimisă special de Domnul să le uşureze truda şi, să le sporească rodnicia. Pământul în care s-a scurs toată vlaga vieţii lor şi din care, mult sau puţin, şi-au scos traiul. Acelaşi pământ care, la împlinirea sorocului, va primi şi trupurile lor întru o binemeritată hodină. 
  
Aduc cu mine un scaun, câinele cu care mă întreţin în felul meu despre toate şi, în partea cealaltă, o ladă pe care îmi pun ceaşca de cafea. Care ceaşcă mi se pare întotdeauna prea mică. Nu ştiu şi nu îmi place să-mi ghicească cineva în cafea. Eram tânăr de tot, mă aflam în cabina telex a intreprinderii pentru corespondenţă, am zărit pe pervazul ferestrei o ceaşcă din care băuse cineva o cafea, am privit-o şi am spus ce mi-a trecut atunci prin cap: Aoleuu, drumurile o omoară pe fata asta, pentru că văzusem prea multe şănţuleţe prin care se scurseseră cele din urmă firişoare de lichid. Şi de atunci mi s-a dus buhul că ştiu să ghicesc la fix în cafea: ceaşca aceea aparţinuse curierei! 
  
Ori de câte ori am puţin timp liber, îmi place să stau de vorbă cu câinele şi mă bucur să văd 
  
cât de mult mă iubeşte. Sare, dă din coadă, îmi atinge mâinile cu botul, cu limba, de parcă mi le-ar săruta a recunoştinţă, hămăie, îmi spune ceva pe limba lui, dar îşi dă seama că nu pricep, dansează în jurul meu, mă prinde cu multă grijă de picior, îşi încearcă a joacă dinţii, ştie el cât de mult, fără să muşte cu adevărat. Unul din motani doarme noaptea cu mine, altul se încălzeşte dormind peste câine, în cuşca acestuia şi care îl suportă cu multă îngăduinţă. Câteodată se miros bot în bot unul pe celălalt, în semn de afecţiune deosebită, mă gândesc. Pe câteva din pisicuţe le aud tot alergând prin pod după şoareci, iar una din ele întârzie de fiecare dată la masă, făcându-şi veacul prin grădină tot după şoareci. Pe aceasta am văzut-o într-una din zile cu o umflătură la unul din maxilare şi mi-am dat seama că s-a luptat zdravăn cu vreun şobolan care a muşcat-o. A reapărut după câteva zile cu umflătura mărită, am luat-o cu mine într-o sacoşă şi am dat fuga la cabinetul medicului veterinar. Era într-o zi de vineri iar el era plecat la o şedinţă la judeţ. Luni a fost o sărbătoare şi medicul nu a venit la seviciu, pisica absentă. Când a reapărut, am alergat să văd cum arată şi umflătura care ajunsese de mărimea unei prune, dispăruse aproape complet, tăiată de o zgârietură violentă. Bănuiesc că din instinct şi-a rupt-o singură scăpând intuitiv de pericolul infecţiei care era pe cale să se generalizeze. 
  
Mă întorc spre câine convins că mă înţelege: 
  
- Ia spune, primesc astăzi un mesaj de la Căpriana? 
  
Mă priveşte fix în ochi, nu înţelege, dar dă complice din coadă. 
  
- Vrei să spun, da? 
  
I-am aranjat un coteţ încăpător, care-i oferă adăpost pe timp de iarnă, un lanţ ceva mai lung care-i permite o anumită libertate de mişcare, să nu se simtă strâmtorat. Şi când merg la oraş, nu uit să cumpăr şi pentru el oase, şorici şi ce mai găsesc pe la măcelării. Dacă-i ofer mâncare gătită, de fiecare dată se apropie neîncrezător, miroase fără nici un pic de entuziasm, de parcă mi-ar face un favor deosebit, după care se retrage tactic, dând din cap de parcă ar spune: 
  
- Eu sunt câine serios, nu mănânc aşa ceva. 
  
- De ce mă jigneşti măi? Eu cum mănânc şi tu nu vrei? 
  
Îşi dă seama că aştept un răspuns şi el continuă să dea din coadă: 
  
- Sorry, dar tot nu mănânc. 
  
L-am lăsat şi slobod în câteva rânduri dar îşi face loc pe sub gard, mi-am zis că se întoarce el din nou acasă şi nu m-am alarmat dar, de multe ori se întorcea cu câte o pasăre din care nu mai lăsa decât fulgii. 
  
- Ce-ai făcut măi? Asta nu e pasărea noastră. Te prinde gospodarul şi-ţi dă cu parul în cap. 
  
Înţelege după ton că-l cert, se întinde şi îşi lipeşte capul de pământ, semnul capitulării totale şi necondiţionate, de parcă s-ar afla pe eşafod, înaintea execuţiei. 
  
- Acum poţi să îmi faci ce vrei dar să ştii că tare bună a fost. Şi mai departe aşteaptă un semn de mărinimie. 
  
- Bine, te-am graţiat dar să ştii că nu te mai las liber. Deloc. 
  
Şi iarăşi îşi dă seama după ton, că l-am iertat. Se lasă din nou legat şi îşi reia locul. În timpul zilei, indiferent unde aş pleca, se pune pe lătrat că îl aud toţi vecinii. Şi la fel hămăie de bucurie când mă vede întorcându-mă. Unul din vecini a fost în stare să-şi omoare câinele în bătaie pentru o pasăre. 
  
- Găina e pentru mine mă' să ştii! 
  
Altădată eram în Bucureşti, căutând o adresă, când am văzut pe trotuar un câine scuturându-se şi tremurând din toate mădularele. Parcă ar fi vrut să vomită, să tuşească, îi curgeau bale, de-abia se ţinea pe picioare. Un câine care trăgea să moară. A fost otrăvit, mi-a zis cineva. Numai are nimeni ce îi face. 
  
Al doilea câine este bătrân, are peste cincisprezece ani şi l-am luat de la meşterul Giudică. El avea patru dar îi neglija cu mâncarea şi erau toţi slabi de le numărai coastele. Mi s-a făcut milă de ei când i-am văzut ronţăind mere sau ce mai găseau pe jos. 
  
- Ce le dai bre să mănânce? 
  
- Păi fac cum m-ai învăţat dumneata, fierb tărâţe, pun puţin ulei şi mănâncă de rup nu altceva. 
  
Mi-a fost ruşine, pentru că el spunea adevărul. A fost o vreme când şi eu aveam patru câini, încercam tot felul de reţete şi venind pe la mine, mă văzuse cu tuciul cu tărâţe pus la fiert. 
  
Bieţii câini: tărâţe băgau prin faţă, tărâţe scoteau prin spate. Mâncarea asta nu era deloc consistentă. Cum puteau ei să supravieţuiască numai cu vagi urme de ulei? 
  
Neavând altceva la îndemână, unul din ei fusese legat cu o cravată veche. Nod italian dublu. Redingota, jobenul şi cupeul mai lipseau pentru un decor high class. Altminteri simpatic foc, dansa de bucurie când mă vedea aşteptând ceva de mâncare. Orice, numai mâncare să fie. 
  
Şi mai departe l-am auzit, încântat nevoie mare: 
  
- Şi dacă nu se satură, mai mănâncă o dată chestiile astea. 
  
Mi-am pus mâinile în cap, la aşa ceva nu mă aşteptam în ruptul capului. Mai târziu i-am mai cerut încă un câine dar a refuzat cu încăpăţânare să-mi dea. 
  
Ies să-mi cumpăr puţină cafea şi asist fărăsă vreau la o discuţie provocatoare între vânzător şi un poliţist: 
  
- Pariez că pe mine nu mă tragi pe sfoară. 
  
- Dacă nu mă amendezi, te trag. 
  
- Fie. 
  
- S-a făcut. Cu ce să te servesc? 
  
- Coniac. O sută de grame. 
  
Ia sticla, toarnă coniacul la vedere, pe care îl oferă apoi zâmbind mânzeşte: 
  
- Poftim. 
  
Poliţistul bea coniacul cu pauze studiate. Niciunul dintre ei nu-l slăbeşte din ochi pe celălalt.  
  
- Ai văzut că n-ai făcut nimic? 
  
- Ai văzut că te-am tras în piept? 
  
- Cum?! 
  
- Am turnat coniacul, la mine apa e deschisă tot timpul, dar dumneata nu o vezi din cauza barului şi am trecut cu paharul de coniac pe sub robinet. E bine că nu te-ai prins? Niciodată nu strică puţină apă. Dar e la preţ de coniac. 
  
- Măi fir-ar să fie! Bine că de-acuma ştiu, să fiu şi eu mai atent la alţii. Asta este. 
  
Pleacă vădit iritat, apoi se întoarce. 
  
- Dă-mi un pachet de ţigări cuu-păr. 
  
- Ţigări cu ce?! 
  
- Cuu-păr. 
  
- De care... păr? 
  
- Nu cu păr, măi neisprăvitule. Eu vreau ţigări Cooper. 
  
- Bine. Asta e altceva. Poftim. 
  
După amiază mi-am făcut drum pe la Nicu, un vecin aflat în suferinţă după moartea soţiei. Pe jumătate paralizat, cu numai vreo zece ani mai în vârstă ca mine, îşi petrecea tot timpul fie plângând, fie fumând şi bând în exces cafele toată ziua. Şi care, evident, îi taie şi pofta de mâncare. 
  
- Lumânările pentru ce le mai ţii aprinse? 
  
- Pentru soţie, mă gândesc mereu la ea. 
  
- O mai ajută asta cu ceva? 
  
- Nu ştiu. Dumneata ce crezi? 
  
- Plânsul pentru cel mort trebuie să înceteze după şapte zile. Dacă vrei, roagă-te pentru sufletul ei. Asta e cu totul altceva. Cel care pleacă din această lume, pleacă pentru că a fost chemat de sus. Sau poate pentru că trebuia! Acestea sunt raţiuni care ne scapă nouă, oamenilor. Şi dacă ar veni cineva de dincolo şi ni le-ar explica din fir a păr, tot nu le-am putea înţelege. Alt univers, alte legi. 
  
Oftează şi dă din mîini a neputinţă. 
  
- Nu vrei cumva să ceri socoteală lui Dumnezeu pentru ce s-a întâmplat? 
  
- Bine, aşa am să fac. 
  
Pare mai uşurat. Şi mai departe se plânge de băiatul său care are peste treizeci de ani, a crescut fără nici o socoteală şi nu îl ascultă deloc. 
  
- Îmi cere mereu bani pentru câte ceva dar uită să mai aducă şi restul.  
  
Nu i-a plăcut munca, nu lucrează nicăieri. Numai cu cârca dacă găseşte pentru o zi sau două.  
  
- Pensia mea e atâta cât e, mă tem să nu mă ia şi la bătaie cu timpul.  
  
Îl încurajez şi eu cum mă pricep mai bine şi plec.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Numai întrebări, cap.11 / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 362, Anul I, 28 decembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!