Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Impresii > Mobil |   


Autor: Gheorghe Pârlea         Publicat în: Ediţia nr. 498 din 12 mai 2012        Toate Articolele Autorului

NOTIŢE DE CĂLĂTOR CONJUNCTURAL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Concurându-l pe Icar  
  
După căderea comunismului, pentru mulţi răsăriteni de condiţie socio-clturală medie, ieşirea în afara ţării, în Occident mai ales, a avut greutatea unei revelaţii. Între cei care au trăit această stare specială, m-am numărat şi eu, fără a pretinde că impresiile mele de drumeţ au congruenţa experienţei unui călător de anvergură. 
  
Asadar, ce-aş avea eu de spus din această măruntă experienţă a mea de dincolo de zidul sud-vestic al fostului lagăr comunist, din Lombardia, o regiune alpină (şi subalpină, în parte) din nordul Italiei? Desigur, sunt destui cei care au văzut toate acestea, şi încă multe altele, în peregrinările lor mai roditoare prin buricul sau prin cotloanele Uniunii (nonsovietice), ori dincolo de hotarele flexibile ale acestei construcţii politice europene, sub oblăduirea căreia (vorba vine) suntem deja. Mase întregi de tineri – copii năpustiţi, de nevoie, în lumea capitalului – mijlocesc părinţilor aflaţi la vârsta a treia prilejul de a-şi hrăni întrebările prizonieratului în propria ţară cu răspunsurile libertăţii. Iată-mă şi pe mine în postura acestora din urmă. 
  
Intenţia mea de a împărtăşi câte ceva din această evadare personală dincolo de hotar nu e vanitatea celui care răspunde altora, spre a le alunga pâcla ce-i învăluie, ci e, mai degrabă, o încercare de conturare a răspunsurilor la propriile întrebări. Spre exemplu, la...cum a ajuns omul, cu pasărea lui de fier, să-l concureze pe Icar, personajul din mitologia greacă? Cum a ajuns el, semenul nostru să ţese pe cer drumuri – arătate nouă, de jos, prin păienjenişul fumuriu al gângăniilor metalice –, sfidându-l pe Creatorul Universal?! Oare nu e obrăznicie aspiraţia fiilor lumeşti către lăcaşurile Tatălui Ceresc?! Experienţa Turnului Babel nu le-a fost de-ajuns urmaşilor lui Adam?!  
  
Mi-au încolţit aceste întrebări-mirări acolo sus, la zece mii de metri, unde mă simţeam mai aproape de cer decât de pământ, atunci când ferestrele deschise jos, în cerul de nori, îmi permiteau să zăresc, valuri-valuri, cenuşiul scoarţei terestre: Carpaţii, Alpii Ionici (sau, poate, cei Dinarici), apoi Alpii propriu-zişi, cei consacraţi ca fiind cei mai semeţi din Europa. Desigur, mă refer doar la partea italiană a acestora, munţi pe care am putut să-i scrutez mai facil, timp de vreo jumătate de oră, de la înălţimi din ce în ce mai prielnice voluptoasei mele curiozităţi, când aeronava începu manevrele de aterizare.  
  
Şi la decolare, şi la aterizare cerul şi-a tras storurile de nori în lături, parcă să-mi lumineze mie priveliştea de jos, cu străjerii de piatră ai Rarăului şi Ceahlăului – născuţi din burta Carpaţilor Răsăriteni, ca să-i vegheze apoi peste veacuri şi veacuri –, cu piscurile veşnic înzăpezite ale Alpilor, în văile cărora zac din vremuri imemoriale limbi uriaşe de gheaţă.  
  
Dar câte întrebări nu te bântuie atunci când încerci ceva dincolo de rutină, chiar dacă încercarea ta nouă nu are nici pe departe greutatea unei explorări autentice.  
  
Iată un fel de a da din umeri, în loc de răspuns la întrebarea legată de extinderea neverosimilă a transportului aerian, mijloc de călătorie obişnuit de-acum şi ţăranului, care trebuie să dea o fugă până la Roma sau până la Madrid ca să-şi cunoască nepotul abia născut şi să le dea imbold părinţilor lui la creştinarea în datina strămoşească a puiului de român, venit pe lume departe de ograda bunicului.Te mai gândeşti că de-acolo de sus avioanele mai şi cad şi că aduc moarte năprasnică câtorva sute de oameni în aceeaşi clipă? “Dacă aşa-s vremurile, ne prefacem şi noi în aluat pentru tiparele lor”, îţi vine să-ţi şopteşti resemnat în barbă . Acesta ar fi răspunsul generalizat la multele întrebări retorice care-ţi încolţesc acolo sus, între cer şi pământ, fără a fi sigur că ceea ce faci, în fapt sau în gând, e lucrul cel mai bun. Chiar dacă omul e “coroana creaţiei divine”, ştim bine că Divinul Creator nu l-a făcut perfect.  
  
Iată, de pildă, în cazul pasagerului care-am fost, cusururile omeneşti s-au dat de gol cu uşurinţă. Plecarea de pe Aeroportul din Bacău (de Crăciunul lui 2007), de unde am şi luat bilete de călătorie, n-a mai fost posibilă din cauza pistelor, care nu mai corespundeau standardelor Uniunii Europene. Am fost reprogramaţi, din timp, pentru Aeroportul din Iaşi. La Iaşi, însă, ceaţa a împiedicat aterizarea avionului în care trebuia să ne îmbarcăm (aici cauza nu mai era umană). Avionul a aterizat la Suceava, ceea ce a însemnat transferarea noastră de la Iaşi, cu autocarele, pe Aeroportul din Bucovina românească. După îmbarcare, timp de două ore, avionul nu a putut decola din motive tehnice: nu se mai putea închide uşa din cauza gerului. E drept că afară erau minus 15 grade... Mă întreb, însă, la Vladivostok, unde termometrul arată frecvent minus 30 de grade, avioanele mai folosesc uşă? După cele două ore de temeri că uşa reparată în pripă ar putea să se deschidă în cer, acolo unde ne-o doream cât mai ermetizată, şi după o mică răzmeriţă pornită împotriva echipajului aeronavei de către nişte tineri cu sânge fierbinte, care, după atâta tensiune nervoasă, voiau să plece o dată, fie şi cu uşa legată cu sârmă, s-a decis cazarea noastră la un hotel sucevean şi recurgerea la asistenţa specializată a unor tehnicieni de pe aeroporturile bucureştene.  
  
A doua zi, pe la prânz, după ritualul tehnic de stropire a aeronavei cu un antigel, sub obiectivul aparatului de filmat (în caz de prăbuşire, Aeroportul trebuia să aibă dovada absolvirii de culpă), avionul şi-a luat zborul în aplauzele celor 168 de pasageri. În sfârşit! Ce mai conta că, după socoteala de-acasă, călătoria noastră de la Miroslovesti la Milano trebuia să dureze vreo cinci-şase ore, evident, cu tot cu transportul rutier şi formalităţile de îmbarcare. A durat treizeci şi şase de ceasuri (zborul a durat doar două ore şi cincisprezece minute), dar măcar am ajuns întregi, căci sănătoşi nu prea se poate spune că eram.  
  
La întoarcere (de Boboteaza lui 2008), de asemeni, lanţul slăbiciunilor aeronautice îşi adaugă noi verigi. Aeronava care trebuia să ne aducă acasă nu putea decola de pe Băneasa, spre Milano, din cauza ceţei şi, mai ales, din cauza prudenţei induse de recentul accident în branşă, pe aeroportul bucureştean, când un avion plin cu pasageri se ciocnise, în timpul decolării, cu o maşină utilitară, uitată în cale şi nebăgată în seamă de turnul de control. Starea noastră de spirit era şi aşa afectată de prăbuşirea unei curse aeriene, cu o zi înainte, undeva în Indonezia. După aterizarea la Iaşi, într-o ceaţă la fel de densă cu cea care ne-a produs aventura de la plecarea spre Italia, n-a mai avut nici un efect asupra mea faptul că, după două zile de la întoarcerea noastră, un alt avion a aterizat în bot, în afara pistei, pe aeroportul din Bacău.  
  
Şi, cu toate acestea, oamenii zboară, concurându-l pe Icar. Ei nu ştiu că Icar a eşuat; iar cei care ştiu, iată, îşi asumă riscul. Numai de pe Aeroportul Otopeni au zburat, în 2007, patru milioane de pasageri, iar de pe aeroporturile Terrei, două miliarde şi jumătate. Prin urmare, oamenii, din ce în ce mai mulţi, zboară. Zboară fiindcă s-au înmulţit, fiindcă nu le mai ajung şoselele, nu mai au răbdare cu timpul. Şi, mai ales, fiindcă fenomenul globalizării reactivează în om, ca un ecou peste timp, o stare de spirit deja trăită de strămoşii noştri latini: Ube bene ibe patria (Unde e bine, acolo e patria).  
  
Cu aceste vorbe mincinoase, induse de împăraţii romani colonilor vremii, se amăgesc, iată, şi copiii noştri. Durerea acestei ipocrizii e greu de ascuns însă de către cel care o invocă părintelui la despărţire. N-a putut face tainică această suferinţă nici fiica mea, abia devenită mămică, atunci când mi-a dezlipit de la piept nepoţica, pentru a mă putea întoarce la o ogradă zadarnică, mult prea largă şi mult prea liniştită în absenţa nepoatelor. În privinţa fiului, la despărţire, acesta a preferat să ascundă ipocrizia dictonului latin în ceaţa depărtării relative. Dinspre balustrada parcării supraetajate a Aeroportului bergamez, unde se cocoţase, în trio-ul complet al familiei sale, cu fiică-sa înlănţuită de gât, cealaltă nepoată născută pe meleagurile Apusului, m-am simţit urmărit de priviri umezite, născute din dor de meleag natal, de la scara avionului şi până ce maşina înaripată a fost înghiţită de zările Răsăritului (va urma). 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
NOTIŢE DE CĂLĂTOR CONJUNCTURAL / Gheorghe Pârlea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 498, Anul II, 12 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Gheorghe Pârlea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Pârlea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!