Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Cornelia Vîju         Publicat în: Ediţia nr. 407 din 11 februarie 2012        Toate Articolele Autorului

Movila Miresii, satul meu, rădăcina mea...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
Imaginea miresei, prinsă într-un frumos mozaic situat în centrul localităţii 
  
Movila Miresii, satul meu, rădăcina mea... 
  
eseu după o legendă 
  
Moto: 
  
Fiecare pagină a împlinirilor noastre naţionale este adânc înrădăcinată în cutele acestui pământ armonios alcătuit, pe care s-a zămislit neamul românesc, din care s-a hrănit şi pe care l-a înălţat adesea la rang de cult, apărându-l cu braţul, cu mintea, dar şi cu viaţa. 
  
........................................................................................................................................... 
  
Pentru noi nu există locuri mai frumoase şi mai bine orânduite decât acelea care alcătuiesc pământul României.(Grigore Posea). 
  
Fiecare om este curios să-şi afle rădăcinile, de unde vine , cărui loc aparţine primul parfum al universului copilăriei sale. Orice fiinţă are rădăcini din care îşi extrage seva, lumina ce îi va călăuzi paşii şi îi va da forţă să lupte cu vicisitudinile vieţii. Locul din care îşi porneşte drumul vieţii, împodobit cu cele mai minunate flori, copaci înalţi, iarbă ca mătasea scăldată în picături de rouă cristalină, pictată în acel verde sublim pe care nu îl vei regăsi niciodată mai frumos ca cel din locul naşterii tale. 
  
Locul în care vrei să regăseşti cu gândul fiecare pietricică ce-ţi mângâia tălpile de copil, când alergai desculţ prin şoaptele mângâietoare ale mamei. Spaţiul unde erai micuţa pasăre din paradisul teritoriului natal şi de unde aripile tale s-au înălţat spre călătoria vieţii. 
  
Rădăcinile tale ascund felii din clipele minunate ale copilăriei, fin strecurate în camera cu vise speciale. Învelesc magie în ele, sclipiri de diamant pe aripi ce cresc peste noapte, apă proaspătă din izvorul sufletului. Pe luntrea lor eşti legănat atât de bine! 
  
Priveam cerul într-o zi de vară, gătit cu un imens senin şi deodată mi s-a aprins în suflet curiozitatea de-a descoperi povestea satului meu, care, de fapt este a rădăcinilor natale, piatra de hotar a destinului unui om. Cred că aveam vreo zece ani când am alergat cu emoţia ascunsă în suflet la bunica, singura în măsură să îmi depene istoria plaiurilor mele, cu toate amănuntele ei. Şi... avea bunica un dar minunat în a povesti, încât mi-amintesc că mi se umezeau ochii de patima cuvintelor rostite de ea! Cred că ea ar fi trebuit să fie actriţă, aşa bine ştia să intre în pielea personajelor din poveştile sale. Dar... să o las pe ea acum să depene firul legendei satului Movila Miresii. 
  
Într-o zi, în care iarna acoperi pământul cu şalul său gros, strălucitor şi pufos, în care troienile încărcau uliţele cu nămeţi de zăpadă, pe tărâmul unui sat situat la 30 km de Brăila , se scria o poveste de iubire. Un mândru fecior îşi alesese mireasă, pe care, nerăbdător, voia să o ducă la casa părinţilor săi fără să ţină cont de stihia naturii, de viscolul care se dezlănţuise asupra orizontului. Într-o sanie trasă de doi cai albi, frumoşi, împodobiţi cu zurgălăi, împreună cu doi tineri care l-au însoţit în peţit, simţea că zboară, fericit că aleasa inimii va fi nora tânără a familiei sale. Totuşi, avea de străbătut câteva dealuri bune ca să ajungă acasă şi iarna cu furia sa se pare că nu l-a împiedicat să-şi amâne plecarea. Şi... iată-i zburând prin zăpadă! Străbăteau o fantezie a albului îmaculat în zborul nebun al saniei, iar fulgii de zăpadă erau asemeni unor flori celeste care îmbrăţişau pământul cu sărutul lor nesfârşit. 
  
Din când în când bunica îşi dădea jos ochelarii de la ochi să-i şteargă pe motiv că se abureau, dar de fapt eu vedeam în privirea ei lacrimi ce curgeau pe furiş. Ofta aşa adânc, de parcă ziceai că îmi deapănă propria ei dramă. Ba chiar câteodată mă încerca gândul că: ,,Dacă bunica mea este mireasa din poveste?Nu avea cum, îmi spuneam eu, dar....parcă...parcă prea simţea ea fiecare cuvinţel ce-l rostea!Dar... să reiau firul... 
  
Prin plapuma sclipitoare de zăpadă, continuă ea, sania aluneca repede lăsând în urmă o cărare, pe care fulgii rebeli o acopereau iute. Spectacolul iernii era întregit de bătrânul Crivăţ, care sufla cu putere şi-şi aduna vama cea grea din braţele văzduhului, aproape prevestind a jale. Înfofolită într-un cojoc gros, pentru a se proteja de ger, mireasa stătea ghemuită în sanie, dar inima ei nu se temea, simţea că destinul deschide acum calea ei spre fericire. Se simţea în siguranţă alături de cel care a ales-o de soţie şi vedea în furia vântului sărutul lui năvalnic, în cerul acela încărcat de nori albi rochia ei de mireasă şi în clinchetul clopoţeilor alaiul de nuntă. Nu-şi explica de ce nu se temea, după cum începuse cei trei bărbaţi să se cutremure de furia iernii şi de lăsarea rapidă a întunericului care îi împiedica să înainteze. 
  
Cufundată în gândurile sale, desprinse parcă dintr-un tablou cu prinţi şi prinţese, în care se împleteau cosiţele fericirii, observă că clinchetul clopoţeilor se auzea din ce în ce mai îndepărtat. Abia apoi îşi puse întrebarea:,,Ce se întâmplă?”Realiză într-un târziu că a fost pierdută din sanie şi acum era cufundată în noianul de zăpadă. Noaptea îşi despletise deja fuiorul, iar în acel întuneric înfricoşător albul ce sclipea deasupra pământului o orbea parcă, o făcea să-i lăcrimeze ochii. Zgomotul fulgilor de nea răsuna în inima sa împletind un fir de teamă peste alaiul visului de mai înainte. Ea care era aşa fericită, atunci când era alături de alesul ei în sanie, fu cuprinsă acum de o frică care-i făcea inima să tremure, dorinţele să se năruie gândurile să sângereze... şi dintr-o dată genele îngreunate de lacrimi lăsau să curgă printre ele lacrimi roşii, ce pătau albul zăpezii. 
  
Chiar şi viscolul amuţise în faţa durerii miresei pierdute şi arunca în jur o tăcere lină. Lacrimile cădeau una după alta, ca nişte mărgăritare albe ce-şi scriau psalmul de dor, de dorul fericirii pierdute şi topeau încet, încet, neaua care se transforma într-o baltă mică din apa lacrimilor... şi ochii plângeau... plângeau fără încetare, gândurile la fel, inima gemea de durere , iar secundele îşi vedeau nestingherite de zborul lor... Doar că, acum tânâra se ruga ca ele să se scurgă în sens invers, pentru ca timpul să se rotească înapoi şi să se regăsească în sanie alături de mirele său. Continuând să topească zăpada, lacrimile se transformau într-un lac, din ce în ce mai mare. 
  
Ce viaţă fără de noroc, îşi şoptea acum printre gândurile ce răscoleau suspine! 
  
-O, tu, zăpadă acoperă-mă cu valul tău, ca să nu mai simt durerea, striga cu glasul stins inima sa! 
  
Dar... iarna avea gura pecetluită... încremenise parcă. Simţindu-i durerea sfâşietoare, ordonă norilor să oprească ninsoarea iar vântului să înceteze. Ochii miresei lăsau să curgă o ploaie de lacrimi sărate, ce dansa frenetic pe obrajii înroşiţi de ger. Erau sclipiri de diamant ce izvorau din sufletul său şi care îi scrijeleau visele de mai înainte. Un alb angelic, îi storcea încetul cu încetul toată suflarea şi-i transforma liniştea în nelinişte, fericirea în nefericire. Deja se întindea la picioarele ei un lac mare de apă şi ea îi căută un nume cu care să-l boteze. Cuprinzându-l cu privirea rătăcită, într-un glas stins de tristeţe, legănându-şi degetele firave asupra sa, îşi încărcă căuşul palmelor cu lacrimi, le aruncă peste lacul proaspăt născut şi îi spuse: 
  
,,De azi te vei numi Lacul Sărat iar sufletul meu te va chema mereu pentru că eşti o parte din el şi oricine te va întreba cum te-ai născut să-i depeni toată povestea, să nu ascunzi nimic în adâncul tău! Tu eşti oglindirea durerii mele din acest moment, martorul trecerii mele peste aceste meleaguri, punctul cel mai înalt al suferinţei ce-o simt, mirajul din mijlocul zăpezii, visul meu de iubire transformat în lacrimi, palma nemiloasă cu care m-a lovit destinul într-o iarnă încrâncenată!” 
  
Adormi într-un târziu epuizată de lacrimi şi deznădejde. Când se trezi, se afla într-o casă călduroasă în care lemnul trosnea cu putere sub flacăra focului, iar aerul încăperii cald voia parcă să se întreacă cu gerul de afară. 
  
După ce se dezmetici, i se explică cum a fost găsită, cum acele lacrimi ce au curs din ochii săi au continuat să se scurgă până la casa din apropiere, a unui chipeş oier, care, mergând pe firul lor, a rămas mut de uimire când a găsit-o întinsă în patul zăpezii. Totuşi, când privirile celor doi se întâlniră, cascadă de fiori le străbătu trupurile. Înţelesese că era mâna destinului, că ei sunt suflete pereche şi era menit să se întâlnească. Simfonia iubirii răsuna din ce în ce mai tare în inimile lor, fără să le ceară voie, iar petale rupte din florile sărutului încărcau camera încălzită din ce în ce mai tare de simţuri . În sufletul ei simţea acum pacea, era în sfârşit acasă. Ştia că vraja fericirii se mestecă mai uşor după ce este culeasă de la marginea unei prăpăstii... 
  
S-au căsătorit pe acea movilă unde a fost pierdută şi au numit-o de atunci MOVILA MIRESII. 
  
Oriunde mă vor conduce paşii n-am să uit niciodată locul naşterii mele, locul în care se ţes cele mai frumoase vise. Unde speranţa croieşte cel mai frumos veşmânt, pentru că nicăieri viaţa nu este mai frumoasă ca acasă, în culoarea aceea simplă a zorilor de la ţară, după cum mă învăţa bunica. Şi de câte ori îmi va fi greu, asemeni unei păsări rănite ce se întoarce la cuib, să mă întorc acasă, în satul meu şi rănile cu siguranţă mi se vor vindeca de fiecare dată! 
  
Chiar dacă anii au trecut peste mine, încerc de fiecare dată să străbat cu plăcere eternul poveştii meleagurilor natale, tivite în marginea sufletului de vorbele bunicii. Mi-au brodat în suflet cele mai frumoase gânduri despre primii locuitori ai acestui minunat sat, Movila Miresii, prin cuvinte care îmi vor fi ecou în viaţă şi din care îmi vor înflori speranţele mereu. 
  
Veşnicia s-a născut în satul meu, în cutele ascunse ale viselor mele, în trăsura cu cai înaripaţi în care mă plimba bunica când îmi depăna poveşti. Rădăcinile mele sunt ascunse în cuibul de cristal din sufletul bunicului, ce ştia să aşeze universul la picioarele mele şi frământa în palme pentru mine stele de pe cer, iar din praful lor îmi făurea talisman cu care îmi împodobea gâtul picurând asupra mea norocul cules de la rădăcina mea. 
  
Locurile natale vor purta amprenta degetelor Divinătăţii, din momentul în care eu am deschis prima oară ochii spre lume şi-am făcut să tresară tot Universul la scâncetul meu de nou născut. Prima faşă legată de trupul firav pe care am destrămat-o când am pătruns în vâltoarea vieţii, când pântecele meu şi-a început creaţia. 
  
Satul natal păstrează acelaşi farmec irezistibil în faţa timpului, este una din certitudinile vieţii pe care nu mi-o poate clătina nici cea mai aprigă furtună, pentru că este însăşi sanctuarul fiinţei mele. Copacul trupului meu înmugureşte mereu, e plin de flori şi frunze sănătoase pentru că are rădăcini adânc înfipte în pământ şi pentru că ploaia sufletului meu i-a picurat întotdeauna apă vie. 
  
Oricât de sus se vor înălţa crengile tale, nu uita să priveşti spre locul de unde ai răsărit, unde ai plesnit pământul cu sămânţa ce şi-a înălţat mugurul spre soare! 
  
Cornelia Vîju 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Movila Miresii, satul meu, rădăcina mea... / Cornelia Vîju : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 407, Anul II, 11 februarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Cornelia Vîju : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cornelia Vîju
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!