Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Tania Nicolescu         Publicat în: Ediţia nr. 749 din 18 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

NISIPURI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Motto: De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară!  

(Antoine de Saint-Exupery)  

 

 

NISIPURI  

 

 

 

„Din ţărână am venit, în ţărână ne întoarcem…”. Nu-şi mai amintea unde şi când auzise pentru prima dată aceste cuvinte, dar erau cuvinte parcă-n basorelief săpate în memoria sa şi peste care ochii minţii rătăceau nedumeriţi, pentru că alături de ele, o altă imagine într-un verde crud se lumina tot mai mult pe ecranul mental, mărindu-se până când îi devenea imposibil să-şi mai dea seama de unde începea şi unde sfârşea ea…  

Şi-n faţa ochilor vedea un câmp întreg cu iarbă deasă, dansând cu fiecare fir pe vânt şi un copăcel stingher cu trunchiul negru încă ne-nfrunzit, dar sprijinind pe ramurile-i subţiri, ca un Atlas, tot cerul.  

Lumina aceea… lumina şi nesfârşita poveste din foşnetul ierbii. Nimic altceva.  

Era ceea ce-şi imaginase când bunica îi spusese aşa, ca-ntr-o doară… când oare… că după ce oamenii mor, este bine să nu li se pună nici gard, nici cruce-n cimitir, că trebuie doar să fie lăsată iarba să crească şi paşii altora să treacă peste ea...  

Aşa spusese bunica Anei şi ei îi plăcuse ideea, deşi i se părea curioasă pentru că era opusul a ceea ce cu timpul observase în jur – cramponarea de rămăşiţele, de vestigiile conservate cu grijă, de amintirea întipărită cu forţa pe bucăţile masive de piatră, ciment şi marmură, înconjurate cu garduri din fier forjat.  

Îi venea să râdă când – în rarele ocazii în care călcase în cimitir – observase cum mormintele erau prevăzute şi cu mese înconjurate de băncuţe pe care cei rămaşi să-şi poată odihni greutatea dureroasă a carcaselor încă vii, după ospeţele petrecute în apropierea locurilor cumpărate din timp şi amenajate după moda vremurilor, care mai de care mai somptuos, din dorinţa de a-şi asigura tot confortul… după…  

Se dădeau adevărate bătălii pentru a se putea cumpăra un loc pe aleea centrală, sau măcar în apropierea ei, pentru ca şi după ce-şi vor fi dat şi ultima răsuflare să poată rămâne în atenţia tuturor. Şi-aceste morminte parcă încercau să se bage în sufletul trecătorilor şi să-i tragă de haine, ca nişte copii mici ce se smiorcăie: ”ţine-mă de mână, uite-te şi la mine!”.  

Dacă proprietarii – viitorii lor locatari - s-ar fi gândit măcar o clipă, lesne ar fi înţeles că pe cei vii, morţii nu-i interesează niciun pic şi că vorbele spuse despre răposat pe o expiraţie adâncă, urmată de întoarcerea ochilor într-o parte „Dumnezeu să-l odihnească” - nu reflectă decât oftatul de uşurare al celui ce încă era viu, pentru că mai păcălise cumva o dată divinitatea şi uite că evitase din nou să fie trecut pe listele de restructurare ale cerului.  

…„ небесного Царя”… ”грех мои”… cuvintele care-o uimiseră în copilărie, rătăcite în memorie se activau ridicându-se la suprafaţă din colbul memoriei.  

Şi amintirile îi aduceau imaginea neclară a bunicii, cu fustele ei cafenii până-n pământ, peste faldurile cărora atârna într-o necontenită legănare, şiragul mătăniilor din piele, pe care degetele uscate foşneau, foşneau întruna, de-l lustruiseră în atât de desele şi-ndelungatele rugăciuni. Oare câţi ani avea când a văzut pentru prima dată rugăciunea?  

Probabil pe la vârsta de şapte ani, când mama se hotărâse să o lase peste vară singură la bunica, venită după ea în orăşelul în care se mutaseră recent şi care era situat nu departe de domiciliul acesteia, localitatea numită pompos, oraşul Sulina. Şi rostul rugăciunii ?  

Călătoria pe care tocmai o făcuse cu bunica, avea să o pregătească pentru a putea înţelege intuitiv ceva. După ce au parcurs prima partea a drumului cu trenul, au coborât în Tulcea unde, la scurt timp, au luat pasagerul spre Sulina. Până şi Anei, care călătorea pentru prima dată cu vaporul, acesta i se păruse tare mic şi mai ales… nesigur. Au urcat pe vas, apoi câteva scări metalice le-au condus în ceea ce i s-a părut a fi pântecul vaporului şi atunci a putut să vadă prin hublourile rotunde, situate undeva mai sus, în stânga capului ei, că apa vălurea tulbure, săltând cu îndrăzneală până la nivelul lor.  

Fixa cu ochii larg deschişi apa, ce părea că din clipă-n clipă va cuprinde tot corpul şubred al navei şi va năvăli curând prin toate deschizăturile, simţindu-i forţa, intuindu-i imensitatea şi trupul i se încorda ocupând tot mai puţin loc pe bancheta de lemn, în timp ce forfota şi rumoarea glasurilor din jur creşteau, părând că nimeni nu se sinchisea de iminentul pericol pe care Ana îl simţea cu fiecare fibră a corpului său. Ar fi ţipat de frică, dacă nu s-ar fi ruşinat.  

Cu zgomot răguşit motoarele turate au icnit, s-au înecat, au tuşit şi vibrând din toate-ncheieturile, vaporaşul s-a pus în mişcare urmărit îndeaproape de zeci de valuri mărunte ce-şi plesneau în goană şuviţele verzi-gălbui de hublou, părând că se saltă ca să mai arunce câte-o privire în înghesuiala din interior. Peste ani, citind despre păţania lui Gepetto şi mult mai târziu despre Iona, i-a fost uşor să înţeleagă cum se puteau simţi bieţii de ei în întunecimea şi strâmtoarea unui pântec de balenă.  

Dar atunci, atunci a simţit ce înseamnă să-ţi fie frică, să nu ai nicio ieşire din situaţie şi să nu ai pe nimeni căruia să-i poţi împărtăşi temerile tale. Pentru că bunica părea să nu fi observat teama Anei şi oricum, nu prea stătea pe lângă ea, găsindu-şi câteva cunoştinţe cu care intrase într-o discuţie pesemne foarte importantă. Amândouă se comportau ca doi arici care se adulmecau reciproc, nelăsând să se vadă nimic dincolo de reacţiile de suprafaţă.  

Nu se cunoşteau; se văzuseră doar în vizitele pe care poate distanţa impusă de serviciul tatălui prin diverse garnizoane, le făcuse atât de rare. Iar părinţii ei preferaseră să-şi crească singuri copiii… poate din motivul pe care acum, Ana avea să-l descopere treptat.  

Sulina… primul lucru pe care l-a simţit a fost mirosul mării. Umed, sărat şi atât de pătrunzător, încât dădea impresia că între maluri se legănau nu undele apei ci spinările unor uriaşe bancuri de peşti, al căror miros dus de adierea răcoroasă a serii, îmbiba totul.  

Fluviul pufnea leneş vălurindu-şi trupul lat ce se strecura cu greutatea-i uleioasă printre maluri. De-o parte şi alta a ţărmurilor, ca un şir nesfârşit de copii alergând împreună cu el către mare, căsuţele se-nghesuiau unele în altele, arătându-şi cu sfială ferestrele, străzilor fără de nume. Căci aici, cele câteva străzi erau doar numere: întâia, a doua, a treia… doar localnicii mai ştiau dacă exista şi o a şasea.  

Bunica Daria – aşa o chema - locuia pe partea stângă a Dunării în mersul ei spre vărsare, în zona denumită - Prospect. Nu ştia ce înseamnă, dar în auzul ei, denumirea răsuna solemn. Acea parte de mal - la care ajungeai numai după ce treceai cu ceea ce localnicii numeau barcaz, fiind nevoiţi să aştepte până când de pe cealaltă parte a malului se găseau pasageri pentru ca barca să nu facă o cursă în gol - era tăiată de canale prin care apa Dunării se scurgea în balta ce se întindea în spatele celor două străzi, câte avea oraşul pe malul său stâng.  

Peste canale se arcuiau poduri de lemn, prin scândurile cărora Ana, oprindu-se, putea să vadă sub paşii săi temători, cum apa se învolbura bolborosind în jurul pilonilor, smucind puternic bărcile acostate în apropiere şi-apoi se desprindeau aruncându-se-n vad în jucăuşe cercuri rotitoare, ca să curgă apoi lenevindu-se mai departe, spre balta ce se ghicea a fi foarte aproape în spatele caselor, din care seară de seară, un adevărat concert de broaşte, se făcea auzit acompaniindu-i somnul.  

Din loc în loc, şirul de case era întrerupt de câte un maidan cu nisip - locul de joacă al copiilor mai mici în zilele senine. Iar din mal, coborau ici şi colo spre Dunăre, trepte la care opreau bărcile localnicilor din această zonă. Casa bunicii era în apropierea celui de-al doilea pod, umbrită de doi duzi înalţi, cu intrarea dinspre stradă închisă. În timp, a aflat că pe vremuri, bunicul încercase să ţină acolo, în camerele dinspre stradă, o prăvălie. Acum, uşa era zăvorâtă cu un lacăt si portiţa scundă de la intrare era închisă.  

Gardul dinspre curtea propriu-zisă, înalt, nu permitea privirilor să vadă prin el. O alee străjuită de flori care creşteau mai greu la umbra bolţii de viţă de vie ce o acoperea, conducea către cele două intrări în casă. Două dintre camere, cele care aveau şi ieşire separată spre stradă, erau goale. Acolo, paşii aveau ecou…  

Într-una din camere, de tavan atârna un cârlig mare al cărui rost - avea Ana să afle - era să ţină un leagăn. Şi întrebării mute din ochii ei, i se răspunsese că în urmă cu… ani… cuvântul cădea ca un fluture mort prin lumina ce se strecura cu greu prin obloanele închise, în urmă cu ani, acolo locuise în gazdă o familie cu un copil. Ana încercă să-şi imagineze un fel de copaie în care se făcea aluatul, legănându-se în mijlocul camerei şi-n ea un prunc grăsuliu, agitându-se, înclinând-o, gata-gata să cadă peste margini. Sau chiar…?!.. Şi privirea se răsucea nemulţumită de gol şi întâlnea cu stupoare, sprijinit de un perete… sicriul.  

Era o cutie mare, mirosea frumos a lemn dat la rindea şi a lac. Bunica se grăbise să o asigure că sicriul avea pregătite şi cearceaful şi faţa de pernă şi chiar… arătau aşa ciudat cipicii aceia de pânză albă, aproape satinată în mâinile bunicii…  

Erau deja pregătiţi pentru bunicul, când s-ar fi întâmplat să moară, desigur el întâi, pentru era mai în vârstă ca bunica. În cea de-a treia cameră dinspre stradă, a văzut pentru prima dată icoanele. Erau aşezate pe o măsuţă, în colţul dinspre răsărit, sprijinite de peretele pe care două ferestre priveau continua curgere a Dunării spre mare.  

Păreau două uriaşe tablouri din care o priveau chipuri cu o expresie severă, dar cu ochi plini de adâncă tristeţe. Şi mâinile acelea delicate, prelungi, aproape imateriale, cu cele două degete întinse în prelungirea lor… mâini-penel, în aşteptare... Sfârâind uşor, candela aprinsă-n fiecare seară împrăştia în odaie o lumină ca un zbor de efemeridă.  

În faţa icoanelor, seară de seară şi în zilele de sărbătoare, bunica îşi punea dinainte un fel de pernuţă şi cu mătăniile în mână, îşi începea penitenţa, rugându-se îndelung, pe şoptite, repetând, repetând de zeci de ori acel: ” Господи помилуй, Господи помилуй, Господи помилуй”… cu o tensiune în glas care o contraria.  

Ştia că acel cuvânt, însemna Dumnezeu. Oamenii foloseau uneori acest cuvânt, mai ales când erau iritaţi; era modul prin care îşi manifestau nemulţumirea sau supărarea, totuşi nu înţelegea de ce bunica îi cerea seară de seară iertare. Cu ce putuse ea să greşească? Doar şi la masă, nu era îmbucătură înaintea căreia ea să nu-şi facă semnul crucii. Pe Ana, bunica nu o punea să se roage, dar o învăţase să-şi facă semnul crucii. Cu două degete. Pe celălalt mal, la cealaltă bunică – Ştefana - mama tatălui, căci stătea o săptămână la una, apoi în săpămâna următoare la cealaltă, i se spunea să se închine cu trei degete. Ba chiar o învăţaseră şi Tatăl nostru. Dar la biserică au dus-o rar; de două sau trei ori în toată perioada cât a venit în vacanţe prin Sulina. Nici nu şi-ar fi dorit. Acolo era doar o înghesuială în care simţea că se pierde, babe care o cercetau cu interes pe care-l simţea mai mult sau mai puţin simulat şi multă plictiseală. Totuşi Ana nu punea prea multe întrebări celorlalţi şi în general căuta să le facă pe plac, pentru că ştia că este mai bine să nu-i superi pe cei mari.  

Liniştea din casa bunicii părea să se joace de-a v-aţi-ascunselea, întreruptă doar de năvălirea la intervale regulate a larmei bătăilor de pendul, pentru ca apoi să o auzi numărând iarăşi, cu acelaşi tic-tac monoton ce părea să caşte, printre florile peste care cu fereală păşeau căprioarele din tablourile bucolice, brodate pe peretarii prinşi în ţinte lângă pat. Şi-n pacea adâncă, Ana auzea cum târşindu-şi paşii de pluş, se furişa tot mai aproape tristeţea. O tristeţe adâncă ce se lipea de pereţi ca o mâzgă, ce speria până şi muştele ce îndrăzniseră să se aventureze pătrunzând în încăperi, atrase de răcoarea camerelor, pentru că în liniştea în care parcă şi firele de praf încremeneau neîndrăznind să zboare, bâzâitul lor răsuna asurzitor.  

Degeaba aducea bunicul, cu barca, ierburi de baltă şi mentă, multă mentă, pe care sub privirile uimite ale Anei, o împrăştia într-o anumită zi de sărbătoare pe podelele de scândură ale casei, de începea să miroasă toată ca o grădină… tot avea impresia că se află pierdută în interiorul unei cochilii, în care timpul, ca un abur, se răsucea lent, după legi neînţelese.  

Şi când bunica părea să adoarmă făcându-şi somnul de după-amiază, se apropia de fereastra dinspre Dunăre, aproape că devenea una cu ea, privind lung spre casa de pe celălalt mal, unde stătea mătuşa, sora tatălui, care avea trei copii de vârstă apropiată cu a ei şi care cu siguranţă nu erau claustraţi în casă la ora prânzului pentru odihna obligatorie. Nu ştia, dar avea să afle curând, că bunica o urmărea cu gelozie crescândă pe sub gene, nemulţumită că nepoatei nu-i place să stea cu ea şi preferă compania verişoarelor şi-a fratelui lor.  

Într-o zi, conflictul mocnit dintre ele, a izbucnit. Profitând de faptul că era la mătuşă, când bunica Daria împreună cu bunicul a venit cu barca pentru a o lua să petreacă şi cu ei o săptămână, s-a ascuns, rugându-şi verişorii să-i spună că ei nu ştiu unde este ea, lucru cu care aceştia s-au învoit cu mare bucurie. Şi aşa au şi făcut. I-a auzit cum i-au spus bunicii minciuna şi apoi a auzit şi tăcerea care a urmat.  

Apoi bunica a cerut să vorbească cu mătuşa – care se prefăcuse că n-a auzit soirea bunicii în curte şi trebăluia pe undeva prin bucătărie - şi fireşte că ea, deşi iniţial se învoise tacit printr-un râs scurt cu şotia copiilor, nu a mai putut susţine minciuna şi Ana a fost nevoită să iasă şi plece cu barca… dincolo.  

Cât a ţinut drumul, s-a auzit doar clipocitul apei şi într-un fel, Ana s-a bucurat că a scăpat de ceartă. Mai târziu, bunicul, cel care tăcea mai tot timpul şi se mulţumea doar să facă ce-i cerea bunica, piaţa - pe malul celălalt, drumuri cu barca, mici reparaţii, a găsit un moment când aceasta nu era prin preajmă şi dintr-o dată… a prins glas, rugând-o să nu o mai supere pe bunica, pentru că este bolnavă şi suferinţa nu-i face bine şi – a afirmat el spre marea surpriză a Anei – „ pentru că ea te iubeşte”.  

A meditat un pic la această ciudată manifestare de iubire a bunicii, cam plină de cicăleli şi admonestări şi apoi, mintea ei s-a apucat să măsoare sucind pe toate părţile şi reconsiderând într-o nouă lumină tot ceea ce crezuse până atunci că ştie despre bunicul.  

Şi încet, încet, începea să înţeleagă că tăcerile bunicului privite de ea până atunci, doar ca apărări ale unei fiinţe slabe – aşa ca ea - în faţa gălăgioasei şi capricioasei bunici, nu erau decât o acceptarea plină de înţelegere şi iubire a slăbiciunilor ei. Pentru prima dată, Ana se întâlnea cu iubirea matură, iubirea adevărată, care nu cerea nimic pentru sine.  

Şi de atunci, privirile ei îi urmăreau cu uimire şi respect silueta înaltă dar adusă de spate, de parcă se ferea să nu lovească cu capul pragul scund al uşilor, mişcându-se întotdeauna fără grabă, de parcă s-ar fi plimbat, întotdeauna îngrijit, întotdeauna pus la patru ace, cu pălărie şi baston când ieşea în oraş, spre deosebire de bunica - despre care aflase mai târziu că fusese cochetă doar în tinereţe, de nu ieşea nici la poartă nerujată – şi pe care de atunci începuse să o privească cu curiozitate amestecată cu o timpurie invidie feminină.  

Bunicul… Bunica… Cât de puţine amintiri avea despre ei… Despre bunica, cea mai clară imagine era cea de la trei ani; ea şi bunica într-o vale (mama i-a spus odată că era un parc) la Turnu-Severin. Este toamnă şi din două frunze aurii de castan îşi face o brăţară. Mulţumită îşi priveşte bunica şi o roagă să-i mai arate o dată singurul ei dinte de aur, pe care aceasta îl plimbă peste buza de sus, dintr-o parte a gurii într-alta şi dintele sclipeşte aşa de frumos în lumina soarelui şi o face să râdă… Iar despre bunicul, îşi aminteşte doar prezenţa aceea atât de agreabilă şi de tăcută.  

Acum, când priveşte în urmă şi se gândeşte la bunici, vede că au rămas înregistrate pe pelicula memoriei doar două siluete mai degrabă cenuşii, cu feţele neclare. Dar undeva, au rămas întipărite pentru totdeauna sentimentele legate de ei. Sentimente care o leagă şi-acum cu fire invizibile de tot ceea ce-au fost ei. Sau poate că nu există nici un fir… Poate că ei n-au plecat nici în pământ, nici în cer, ci au rămas pentru totdeauna undeva în adâncul fiinţei sale. Poate că ei de fapt continuă să existe… undeva, aproape… poate că ei… sunt ea!  

De câte ori n-a zâmbit recunoscând în ea umorul incisiv al bunicii sale, hachiţele ei, spaimele ei sau simţul estetic al bunicului, care se manifestase încă din copilărie şi o făcea ca şi acum să-şi amintească culoarea şi textura materialelor rochiţelor pe care mama, pricepută la croitorie i le cosea… „Când moare omul, este bine să fie lăsată iarba să crească peste mormânt, să nu se mai cunoască unde a fost îngropat…” - aşa spunea bunica.  

Îşi aminteşte cum, atunci când se mărise, pe la zece ani, avea voie deja să meargă la plajă cu verişoarele. Şi drumul trecea printre cele două cimitire ale oraşului, despărţite între ele doar de drumul spre mare. La început, le arunca din mers priviri doar cu coada ochiului, în vreme ce picioarele lipăiau prin nisipul fierbinte, fin ca o pulbere, grăbite să ajungă la mare.  

Uneori însă, copiii se mai opreau puţin la marginea scundelor garduri văruite-n alb, care înconjurau locurile… de veci – întotdeauna o mirase acest cuvânt ce îndrăznea să sfideze pulberea, pentru că doar ea este veşnică - şi verii începeau să îi împărtăşească din puţinul pe care la acea vârstă îl ştiau, despre istoricul cimitirului. Dincolo de gard, pe mormintele înnisipate, se puteau vedea urmele şerpilor de apă, sau uneori se întâmpla chiar să-i zărească sorindu-se cu nepăsare sub privirile copiilor, parcă atenţi şi ei la poveştile despre englezoaica ce se înecase în mare, deşi tânărul ofiţer sărise să o salveze, poveşti ce aprindeau imaginaţia ascultătorului.  

Soarele curgea ca mierea fierbinte peste pielea tânără, imună la arşiţă, peste cele două cimitire în care se învecinau înghesuindu-se în spaţiul atât de strâmt dintre ape toate naţiile: evrei, musulmani, greci, englezi, ruşi, români, italieni… Solul nisipos, neascultător, se tasa repede, nepăstrând pentru mult timp forma mormintelor şi nici verticalitatea crucilor şi a gărduleţelor despărţitoare, care dădeau să se plece ca nişte cheflii, într-o rână. Şi iarba… iarba care creştea aşa înaltă şi generoasă, gata să acopere în mângâierea undelor sale foşnitoare, toate urmele celor trecuţi prin această lume.  

Mormântul bunicii l-a văzut doar o dată, la câţiva ani de la moartea ei. Murise înaintea bunicului, chinuită de acea boală necruţătoare. Dar la mormânt era atâta linişte… Şi crucea pe care totuşi mama i-o pusese, dădea deja semne că nu avea să mai rămână prea mult în picioare. Mormântul bunicului nu l-a văzut niciodată. N-a mai trecut prin Sulina.  

Poate pentru că simţea că Sulina fără bunici, nu mai însemna nimic. Rămăsese acolo doar un petic de pământ între ape şi cer unde, printre vuietul mării şi şuierul subţire al vântului, se auzea foşnetul ierbii crescând. Şi parcă rătăcind prin văzduh, întrebările cărora Ana încă nu era sigură că le putea răspunde cu certitudine: „De unde venim? Unde ne-ntoarcem?”.  

 

 

Referinţă Bibliografică:
NISIPURI / Tania Nicolescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 749, Anul III, 18 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Tania Nicolescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Tania Nicolescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!