Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Anunturi > Mobil |   


Autor: Elisabeta Pop         Publicat în: Ediţia nr. 41 din 10 februarie 2011        Toate Articolele Autorului

Nedumeriri
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Este incredibil cum un act normativ, o hotărâre propusă de un om şi aprobată de un Consiliu, deci de... o mână de oameni, prin simpla ridicare de... mână( să mai spună cineva că nu suntem la... mâna lor!) poate declanşa reacţii atât de vehemente! O simplă hârtie, la urma urmei! Asta mai ales dacă deciziile luate în felul acesta- de multe ori pripit!- ating instituţii şi oameni, făcând rău şi având consecinţe greu de cuantificat. Un asemenea gest pripit a făcut, după părerea multor orădeni, o recentă hotărâre a Consiliului Judeţean Bihor. 
  
Prima întrebare pe care şi-o pune un om care se mai numeşte şi spectator în timpul liber este cui foloseşte această bulversare şi ce se ascunde în spatele ei? Dar dacă acest om mai e şi plătitor de impozite - şi banii puşi în joc sunt fonduri publice! - şi mai are şi 30 de ani lucraţi fără întrerupere la Teatrul din Oradea, într-un post strict de decizie artistică, atunci veţi înţelege de ce nu pot pur şi simplu să tac şi să-mi văd de treburile mele (care, din fericire, nu s-au îndepărtat nici o clipă de fenomenul teatral, prietenii ştiu de ce!). 
  
Nedumerirea mea începe cu câteva întrebări fireşti:  
  
1. dacă votanţii noştri, consilierii fac parte din publicul spectator şi au, în acest fel nu doar vagi cunoştinţe despre ce vrea să însemne teatrul ca instituţie... de spectacole, ci şi dacă le place, dacă iubesc TEATRUL dacă-l frecventează şi dacă au cât de cât stimă pentru munca artiştilor; 
  
2. dacă au citit sau măcar au răsfoit „Monografia teatrul românesc la Oradea”. Perspectivă monografică, volum apărut în anul 2001 (printre autorii ei mă număr şi eu) ca să afle şi cum a luat fiinţă o instituţie pe care se grăbesc, dacă nu s-o desfiinţeze (puşchea pe limbă!), cel puţin s-o mutileze. 
  
3. dacă cred cu sinceritate că aceste schimbări vor aduce cu adevărat mari beneficii bugetului şi aşa sărăcăcios al teatrelor sau se ascund cu totul alte interese în spatele Crizei mondiale, care în România a devenit o sperietoare, când se ştie bine câţi bani dintr-un buget care numai pare al tuturor, dar de fapt este dirijat de aşa zişii „aleşi „ai noştri, se duc pe apa sâmbetei din cauze care vor rămâne în veci străine fraierului plătitor de impozite! 
  
Dacă încearcă să răspundă la aceste întrebări domnii consilieri îşi vor revizui cu siguranţă voturile date cu atâta uşurinţă. Un mare gânditor spunea că ignoranţa e scuzată dacă cel care NU ştie recunoaşte acest lucru şi nu persistă cu încăpăţânare în greşeală. Vom vedea. Până una alta le aduc aminte stimaţilor domni consilieri că un TEATRU românesc la Oradea înseamnă aproape două sute de ani de luptă încrâncenată a unor români care aveau, pe lângă dragostea de cultură şi un dram de patriotism sincer, fără pic de demagogie şi de interese meschine de orice altă natură. Nu comentăm de ce, acum, în anul de graţie 2011, când am intrat cu surle şi trompete în Marea Uniune Europeană, aşa au fost vremurile, dar nu cred că nu se cuvine să ştim exact cum stau lucrurile. 
  
Pentru un TEATRU în limba română în Ardeal au luptat, între alţii IOSIF VULCAN, redactorul şef al revistei Familia, care în 1870, toamna, a pus bazele Societăţii pentru crearea unui fond de teatru - SFTR - din 1866 încă scria despre nevoia creării unei instituţii teatrale menite să ţină treaz interesul românilor pentru limba şi cultura naţionale. 
  
„Să fondăm teatru naţional!” – aşa suna chemarea lui Vulcan. De ce? „Teatrul e o şcoală de cultură naţională pe al cărei frontispiciu este scris: limba şi naţionalitatea... teatrul este „un templu al moralităţii, al luminii şi al ştiinţei”... Mihai Eminescu trimitea în 1870, de la Viena revistei Familia un articol emoţionant despre această iniţiativă demnă de tot respectul. Iată ce scria el între altele: „Teatrului românesc îi trebuie un capital de piese bune ,actorilor un capital de roluri potrivite cu talentul şi fizicul lor. Din mijlocul nestatorniciei gustului public şi al serilor sacrificate petrecerilor uşoare... trebuie să se ridice partea STATORNICĂ a instituţiei ... un repertoriu care să formeze miezul vieţii adevărat artistice şi începutul unui teatru naţional, vrednic de un asemenea nume...” 
  
Mari artişti şi trupe teatrale celebre de dincolo de Carpaţi, cum se spunea, au fost oaspeţii oraşului nostru, jucând pentru românii ( şi pentru maghiarii, cum se ştie-) iubitori de teatru: Millo, Nottara, Demetriade, Pascaly, Zaharia Bârsan,etc. După Unire a dat săptămânal reprezentaţii aici Teatrul Naţional din Cluj, apoi în 1928 a luat fiinţă, nu uşor, piedicile fiind de natură să debusoleze adesea, Teatrul Asociaţiei Vestul Românesc, apoi au urmat anii de nefastă aducere aminte dominaţi de politica horthistă, iar din 1945 până în 48 la Teatrul de Vest s-au jucat câte 15 premiere pe stagiune, numele lui Stefan Iordănescu stând la loc de cinste în cronica instituţiei noaste, alături de cele ale lui AP Bănuţ, Ştefan Mărcuş, Dezideriu Tibor, Samarineanu ş.a. Contribuţia intelectualilor români a fost inestimabilăm să-l amintim fie şi numai pe profesorul Teodor Neş, directorul Liceului Em.Gojdu, dar au fost foarte mulţi... 
  
În fine, în 1955, tot toamna, s-a ridicat cortina din nou, cu „O scrisoare pierdută”, luând fiinţă iar şi iar TEATRU românesc, ca secţie a TEATRULUI de Stat, alături de secţia maghiară. In toţi anii cât am lucrat cot la cot pot depune mărturie că am fost colegi buni, ne-am urmărit reciproc spectacolele şi am exclus orice discuţii pe teme strict naţionale, respectându-ne convingerile. Cel mai bun prieten al meu din acei ani a fost colegul meu Pista Kelemenm secretarul literar al secţiei-soră cum spuneam noi. In ultimii ani nu ştiu dacă actorii români se mai duc să-şi vadă colegii pe scenă şi invers, eu însă ştiu că văd şi toate spectacolele lor şi adesea scriu despre ele în revista „Teatrul Azi”. 
  
Aud că Teatrul Maghiar a dorit să se despartă de cel românesc - lucru interpretabil în fel şi chip, desigur cu conotaţii naţionale. Nu ştiu, e treaba lor, dar NU cred că a fost strict dorinţa lor, ci iar şi iar, politicienii poate le-au „insuflat” ideea... Posibil. Dacă totuşi ei cred că aşa le va fi mai bine, e problema lor. Dar îmi pun totuşi întrebarea firească: cum de un regizor şi un director de teatru exemplar, unul din cei mai buni din ţară la ora asta, TOMPA GABOR, de la Teatrul Maghiar din Cluj, încearcă, de 20 de ani să APROPIE teatrul maghiar de cel românesc, titrând spectacolele în limba română, invitând regizori români să monteze spectacole (Vlad Mugur, Andrei Serban, Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu ş.a.) fiind mereu prezent la Bucureşti la Festivalul Naţional şi luând pe merit numeroase premii naţionale şi fiind unul din cele două teatre româneşti primit în mult stimata Uniune a Teatrelor Europene. E drept că el vine dinspre San Diego, unde predă regia, fiindu-i complet străine măsurile provinciale... 
  
După toate astea vin să vă întreb: cum de v-a venit ideea să ataşaţi unei respectate instituţii profesioniste o altă mică – şi ea întrutotul respectabilă de altfel, - instiuţie cu caracter amatoresc, un Ansamblu de dansuri? Vreţi oare să ne întoarcem la formulele vechilor Societăţi teatrale şi de cântări? de la 1800, bune pentru vremurile acelea, dar nu pentru 2011 !? Şi cum de aţi putut vota ca un TEATRU să devină printr-o simplă şi, iertaţi-mă, aberantă semnătură, pur şi simplu, INSTITUŢIE de SPECTACOLE? Credeţi că, după acest model „Biserica cu Lună” s-ar putea numi „Instituţie de rugăciuni”? Sau Consiliul Judeţean Instituţie de luat hotărîri? Filarmonica Instituţie de cântat cu instrumentişti? 
  
Credeţi oare că actorului Daniel Vulcu (care mi-a relatat într-un interviu publicat în revista „Teatrul Azi” cum vrea să facă din TEATRUL orădean un teatru recunoascut pe plan naţional, cum a fost odată şi de la care aşteptăm să confirme prin fapte şi printr-un program bine alcătuit încredrea noastră), credeţi, zic, că va face faţă unor administrative/ birocratice îndatoriri legate de Trupa de la Teatrul Arcadia plus acel Ansamblu? Nu cumva i se pun de la început nişte sarcini în spinare, cărora n-o să le poată face faţă? De ce nu e lăsat să decidă exclusiv asupra numeroaselor probleme artistice, să poată dovedi astfel că alegerea sa a fost una bună? 
  
Inainte de a putea să-şi pună în aplicare ideile şi programul va trebui să alerge să facă rost de bani şi să se certe cu unii şi cu alţii pentru motorină sau pentru materialele de decor... Pas de mai poţi avea gânduri artistice în acest fel! Ca să nu mai spun că relaţiile de impresariat şi organizare clădite atent de Marius Aron vreme de 30 de ani nu pot fi „preluate” cu una cu două de altă persoană, numai fiindcă se numeşte „noul director”.  
  
Să nu vorbesc de lipsa totală de eleganţă cu care un CONSILIU dispare, de care nu se va mai şti curând din cine a fost alcătuit, a procedat faţă de cei doi foşti directori. Lucian Silaghi – unul din cei mai bine crescuţi şi mai civilizaţi directori pe care i-a avut instituţia - care s-a ocupat cu mare drag de refacerea fizică a clădirii teatrului, iar acum când e pe terminate, i se refuză bucuria deschiderii festive! E un gest de o ingratitudine inacceptabilă! 
  
Acelaşi lucru e şi cu Marius Aron: nu se mai putea aştepta până se pensionează? Vai, vai, cum ştim noi să jignim oamenii de care ne-am folosit ani mulţi, pentru ca într-o clipită să le dăm cu piciorul! Veţi spune că tot nu era din breaslă, cum am mai auzit. Mă întreb însă din ce... breaslă face parte doamna care vine la conducerea Teatrului Maghiar (rămas aşa din greşală, din superficialitate, fiindcă nu ştiau unii, probabil, că Szinhaz înseamnă chiar teatru!), pe care n-o cunosc, dar promit că o voi cunoaşte negreşit! şi prin ce „merite excepţionale” a dovedit că merită această funcţie! Gurile rele spun că şefiţele sunt de natură udemeristă, dar eu nu cred, poate aşa sunt răsplătiţi prietenii devotaţi, un lucru care nici nouă, românilor nu ne e străin! 
  
Dacă e să ne întoarcem la cel mai „tare” argument al acestor modificări... schimbabile eu cred că ele s-ar fi putut face fără atâta tam-tam, renunţând pur şi simplu la oamenii de care nu este strictă nevoie, la mulţi din cei care, tot din interesele unor politicieni sau oameni cu funcţii, li s-au creat posturi în teatrele care au fost obligate să-i angajeze! Se ştie asta de mult, nu spun o noutate. Dar cine să-şi asume o atare sarcină ingrată, când vorba activiştilor de partid comunist, „dai în mine, dai în fabrici şi uzine!”. 
  
Închei aceste... consideraţiuni absolut subiective, cu un citat din „TRIBUNA” orădeană nr din 28 iunie 1929 „Să ne vedem de treabă şi să nu ne mai dăm ifose de mecenaţi, de patrioţi şi de factori culturali... Dacă nu suntem capabili să realizăm ceva statornic şi solid, să nu compromitem cel puţin ideea... Nu se poate face teatru şi cultură când pungile sunt goale şi sufletele pustii...” 
  
Şi, dacă vreţi un final ceva mai vesel, că tot suntem la TEATRU, să vă reamintesc replica cu care-şi începe Caragiale piesa „O scrisoare pierdută” şi care a stârnit ropote de aplauze în seara premierei orădene, din 1928, a TEATRULUI de VEST: „Ruşine pentru oraşul acesta să tremure în faţa unui om!”. 
  
Elisabeta POP  
  
Oradea 
  
30 ian 2011 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Nedumeriri / Elisabeta Pop : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 41, Anul I, 10 februarie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Elisabeta Pop : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Elisabeta Pop
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!