Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Traditii > Mobil |   


Autor: George Baciu         Publicat în: Ediţia nr. 292 din 19 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

NECESITATEA UNUI MUZEU SĂTESC
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
NECESITATEA UNUI MUZEU SĂTESC 
  
MUZEUL este singura instituţie cu suflet. Ea închide în intimitate veacurile cu toate componentele sale existenţiale (materiale şi spirituale). Ea păstrează în tăcere, dar sigur, identitatea şi nobleţea unui neam rostindu-l în faţa oricui fără a se ruşina sau scuza.  
  
Muzeul este templul în care stau mărturie elementele dăinuirii noastre prin vreme şi pe baza cărora putem vedea orice fărâmă de suferinţă sau linişte, orice faptă sau gând materializate în opere transmise voit sau întâmplător generaţiilor viitoare. 
  
Muzeele sunt importante instituţii cu rol educativ, printre altele, care contribuie cu mijloacele lor specifice, alături de şcoală, la instruirea tinerei generaţii, la formarea şi consolidarea conştiinţei de neam şi de ţară. Educaţia clasică, prin lecturi, vizite la muzee, activitate sportivă, spectacole artistice, are rostul ei şi şi-a dovedit eficienţa, de sute de ani. 
  
Iată de ce muzeele trebuie constituite, construite, iar cu atât mai mult dacă deja există, ele trebuie să fie ocrotite, îmbogăţite permanent şi puse la dispoziţia celor interesaţi. Există muzee mari, este adevărat şi mulţi cred, că văzând un muzeu mare, din Bucureşti, cu statut de muzeu naţional, nu mai pot găsi ceva interesant într-un muzeu mic, sau dacă vizitează un muzeu judeţean - la fel - consideră că e prinsă în expoziţia respectivă, întreaga zonă. Total greşit! 
  
Un muzeu judeţean chiar dacă are la dispoziţie 15 - 20 de săli expoziţionale, tematica lui nu-i permite să acorde foarte mult spaţiu, oricărei localităţi din zona istorică prezentată. Cel mult poate lua în calcul o personalitate marcantă, sau un monument istoric mai deosebit, din zona respectivă. Tocmai de aceea, existenţa unui muzeu al satului este foarte utilă şi necesară înţelegerii istoriei locale – cea care stă la baza istoriei naţionale. 
  
Un muzeu sătesc trebuie să scoată în evidenţă, în primul rând, „icoana ţăranului”, credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere. Prin urmare obiectele au în muzeu nu funcţia de a se autoprezenta, de a vorbi despre sine; ele apar ca argumente în demonstraţii privind trăsăturile ţăranului român, gândit ca variantă a civilizaţiei medievale europene, ţăran român modelat de istoria locului, sfâşiat între est şi vest, nord şi sud, bântuit de nenumărate năvăliri, aşezări, tupilări, osmoze şi influenţe. Profund creştin, format în prelungirea unor culturi străvechi, legat organic de lumea mediteraneană, de civilizaţii care pot fi urmărite din India până în Bretagne, ţăranul român ne apare de o complexitate copleşitoare. 
  
Ţăranul vechi, cel pe care l-am cunoscut în copilărie, este pentru omul de astăzi greu de definit, aşa cum greu de înţeles sunt noţiunile de om cumsecade, nobleţe, cinste, curaj, grijă, ascultare, rânduială, cuvânt dat. Sunt cuvinte pentru care merită să te baţi. Gustul pentru trecător, pentru lucrul care nu durează... În acelaşi timp tot ce făceau era definitivul însuşi. Civilizaţia ţărănească nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista. Omul „european” a existat cu adevărat prin ţăran. Muzeul nostru va fi o privire integratoare asupra omului european. 
  
Cu cât ne îndepărtăm de omul tradiţional, cu atât riscul imposturii este mai mare. Nu putem compara humanoidul viitorului cu omul complet produs de societatea satului distrus sub ochii noştri. 
  
Şi acelaşi muzeu sătesc, trebuie, în al doilea rând să arate românismul, sub formele sale de manifestare – ţărăneşti ori urbane, locale ori naţionale. 
  
* 
  
Domneştii Argeşului este o comună aflată la jumătatea drumului dintre cele două foste prime capitale ale Ţării Româneşti, Câmpulung şi Curtea de la Argeş, la marginea râului Doamnei, la o aruncătură de băţ de suspinul Anei lui Manole. 
  
Aici, în această vatră de istorie basarabă, atestată documentar printr-un hrisov al lui Radu de la Afumaţi, emis la 4 aprilie 1523 , în 1940 existau trei muzee: a) de antichităţi, înfiinţat la 5 noiembrie 1938, cu un local propriu, la biserica „Buna Vestire” şi cuprindea obiecte de artă feudală, cărţi vechi, rare, documente importante, veşminte preoţeşti, cruci de piatră, etc.; b) muzeul istoric al comunei, înfiinţat la 6 septembrie 1939 în sediul Eforiei „Doamna Basarab”, avea expuse documente în facsimile, reproduceri după fotografii vechi şi cuprindea şi o expoziţie permanentă de cusături naţionale; c) „Fundaţia Domneşti”, înfiinţată la 25 mai 1939, ca secţiune a Societăţii „Agricola-Bradul”, cu scopul de a forma un muzeu-arhivă, cu documente scrise despre istoria comunei, precum şi de a acorda premii asupra trecutului acestei comune.  
  
I. Prin anii '70 ai secolului al XX-lea, exista un muzeu de etnografie şi folclor. Sufletul şi iniţiatorul acestor acţiuni nu putea fi nimeni altul, decât cel mai cunoscut intelectual, dar şi om politic pe care l-a dat Domneştiul, României, şi anume Petre Ionescu - Muscel, care s-a comportat în această privinţă ca un adevărat muzeograf, contribuind cu pasiunea şi cu girul său moral în faţa sătenilor, la a aduna alături de alţi intelectuali locali (prof. Gicu Boşcănici, prof. Ion C. Hiru, primarul Petrică Avrămescu) şi muzeograful Iulian Rizea, peste 1000 de obiecte de etnografie. Instalat într-o clădire corespunzătoare, muzeul a reuşit să atragă un număr mare de vizitatori, localnici şi din alte părţi, chiar şi de peste hotare . 
  
Clădirea muzeului de etno grafie şi artă populară era am plasată la marginea satului, pe şoseaua ce vine de la Câm pu lung, în imediata apropiere a cimitirului şi a vilei Negulici, ridicată pe urmele unor ruini de palaturi domneşti.  
  
Iată o descriere superbă a muzeului făcută de pana profesorului Gicu Boşcănici : Prima încăpere cucereşte interesul vizitatorilor cu frumoasele costume populare specifice zonei, din care nu lipsesc costumul alb de mireasă, dar şi cel pe fond albastru care de atâtea ori a încântat privirile celor ce ascultau corul din Domneşti. Tradiţionala ladă de zestre, multicolor înflorată este la loc de cinste, păstrându-se peste ani misiunea de “păstrătoare a zestrei fetelor gata de măritiş”. Dintre obiectele de port reţin atenţia în mod deosebit marama ţesută din fire subţiri de borangic, frumos ornamentată, cămaşa mocănească specifică păstorilor domnişani, ce aminteşte legătura de veacuri cu satele de origine din sudul Transilvaniei, fota albă de mireasă, reprezentativă pentru zona Muscelului, precum şi o fotă bătrânească de la sfârşitul secolului XIX, purtată de o femeie din familia Negulici. Pe unul dintre pereţi se află o carpetă locală unde mâna iscusitei creatoare Maria N. Hiru-Onu a ştiut să îmbine în motive geometrice simplitatea culorilor cu bunul gust. 
  
A doua încăpere este rezervată uneltelor legate de ocupaţiile tradiţionale: păstoritul, pomicultura, prelucratul lemnului şi „industria cas nică”. De remarcat că în această cameră orga nizatorii s-au străduit să prezinte atât unelte spe cifice, dar şi produse ale muncii localnicilor. Iată, de pildă, “gluga”, obiect de port, dar şi pentru transportul hranei la câmp, confecţionate din capetele dimiei albe, cu ciucurii pe care să se scurgă apa pe timp de ploaie; este o piesă de valoare a muzeului, foarte rar întâlnită în zilele noastre. 
  
Legat de păstorit, reţin atenţia „cupa” pentru mulsul oilor, „şuştarul”, precum şi uneltele folosite pentru curăţatul pieilor spre a fi argăsite. Printre obiectele legate de păstorit sunt nelipsite fluierele şi cavalele care au însoţit ciobanii de la „iernatic” spre “văratic” şi înapoi. 
  
Între uneltele „industriei casnice” trebuie să reţinem obiectele ce cu timpul vor dispărea: sucala, vârtelniţa, spata, pieptenii pentru lână, furcile de tors, frumos înflorate de ciobani şi dăruite soţiilor sau iubitelor, toamna, când, după răvăşit se întorceau în sat; în ele parcă îşi încrustau dorul purtat o vară întreagă. Există în acest meşteşug al înfloririi furcilor o tradiţie de secole, dar şi o adevărată măiestrie, artă de o rară frumuseţe. 
  
Ultima încăpere, camera de locuit, cu fru moase chilimuri locale, plocade, cu leagăn de copii agăţat de tavan, soba cu olane ş.a., ne conduc cu ani în urmă în casa unui păstor de prin părţile locului. 
  
Muzeul de etnografie şi artă populară posedă o colecţie de peste 1000 obiecte donate de locuitorii comunei. Multe au fost aduse şi de elevii şcolii, care au ajutat şi la amenajarea şi îngrijirea muzeului şi a spaţiului înconjurător. 
  
Aşadar, cine doreşte să cunoască cum s-a scurs de-a lungul timpului viaţa pe aceste meleaguri, cine vrea să înţeleagă cu adevărat viaţa domnişanului de azi, ridicat în ultimele decenii la un confort urban, cine vrea să admire adevăratele lucrări de artă populară din cele mai reprezentative, ale Muscelului, trecând prin Domneşti, este bine să nu uite să facă şi o vizită la muzeu.” 
  
Muzeul de etnografie şi folclor a rezistat până în 1990. După revoluţie obiectele au fost depuse în Casa de Cultură pentru că se deteriorase clădirea şi nimeni nu se va mai încumeta a o restaura. Abia anul trecut, o fiică a Domneştiului, om de afaceri, av. Catia Rădulescu a investit bani şi suflet reabilitând clădirea de la Cimitir, dorind să se refacă muzeul ce reprezenta odată fala satului, fiind renumit în toată ţara. 
  
II. Câţiva ani mai târziu, la 24 decembrie 1972, tot la Domneşti, avea să se inaugureze, din iniţiativa Societăţii culturale „Luca Paul”, Muzeul permanent de artă plastică contemporană, primul de acest gen din ţară, în mediul rural. Cele 40 de lucrări - pictură, sculptură şi grafică - donaţii ale unui număr de 24 de artişti plastici din Bucureşti şi Piteşti demonstrează că artistul nu se poate defini decât în raport cu societatea, că arta nu poate fi concepută în afara socialului. Mai ales când ea se aşază în Muscelul descălecător de ţară, în satul stropit cu eternul a două lacrimi sfinte: cea a Marghitei Basarab şi cea a Anei lui Manole. 
  
Cu excepţia profesorului Ion Şuşală, grafician, fiu al satului, care a donat muzeului trei lucrări (una în lemn gravat, două de zgrafitofilie), ceilalţi artişti donatori nu sunt domnişani, dar  
  
prin gestul lor au devenit cetăţeni de onoare ai satului pe care l-au blagoslovit cu eternitatea frumosului.  
  
Nu întâmplător, arta plastică a „inundat” sufletele domnişanilor. În 1972, profesoara Angela Crăciun a atras în jurul său pe cei pasionaţi de „vraja” penelului. Astfel, au prins viaţă multe picturi pe sticlă, desene în cărbune şi acuarele care şi-au găsit locul în acelaşi Muzeu de artă plastică contemporană, alături de creaţiile marilor artişti.  
  
III. Dispariţia muzeului de etnografie şi folclor a însemnat pierderea unui „citat” din cartea satului. Spun asta gândind că, atunci, când intram în muzeu, privind colecţia de obiecte nu ţinem cont de faptul că lipseşte „câmpul” dintre piese, zona care este reprezentată în sat de: cer, pământ, praf, noroi, pietre, apă, păduri, munţi, nori... În civilizaţia tradiţională obiectele interacţionează cu câmpul. Apariţia obiectului în lumea tradiţională seamănă mai mult cu o naştere. Obiectul „conţine” zgomotul naturii, nu pe cel al maşinii. El reflectă lumea în toată amploarea ei, e trăit, e simţit, e ieşit din nevoie adevărată şi dragoste. 
  
Mă uit prin sat mă întreb în sine: Ce fel de om, de român, poate să nu se bucure de existenţa unui muzeu al civilizaţiei tradiţionale? Ce fel de om, de intelectual şi de Român nu se bucură de refacerea celui mai vechi muzeu etnografic al ţării? Ce fel de om e acela care nu vrea ca imaginea strămoşului nostru, ţăranul, să aibă un loc de „odihnă"şi de „acţiune"binefăcătoare asupra lumii noastre bolnave?! Ce fel de om, ce fel de intelectual este acela care nu ştie că nu se poate trăi fără memorie? 
  
Şi cum vremea şi locul mai pierd din semnificaţie datorită grijilor cotidiene, tot aşa unele obiecte s-au pierdut pe uliţele indiferenţei multora dintre domnişani, cele câteva zeci, rămase fiind expuse într-o sală a Casei de Cultură, frumos aranjate, spre a da privitorului emoţia frumuseţii obiectului, armonie, vivacitate, sensul profund al diversităţii şi al repetiţiei ...  
  
IV. În interiorul Casei de Cultură există un muzeu, amenajat după 1990, alături de biblioteca publică „Luca Paul”, cu sediul tot aici, cea mai veche bibliotecă din mediul rural al Ţării Româneşti . 
  
Muzeul cuprinde, pe lângă obiecte de etnografie şi folclor, colecţii de icoane pe lemn şi pe sticlă, colecţie de medalistică, lucrări de metaloplastie şi artă plastică modernă, colecţie de pristolnice şi cruci vechi, carte veche (în incinta bibliotecii). 
  
O scurtă incursiune în muzeu dă la iveală bogata istorie a localităţii, importanţa acordată de mănăstirea Argeşului (cea mai valoroasă moşie a sa), grija unor personalităţi ale satului pentru istoria locală, semnificaţia actului de donaţie din colecţiile particulare către instituţia reprezentativă a comunităţii, în scopul educării sentimentului de respect şi apreciere pentru istoria română. 
  
V. Colecţia de fotografie reprezentând portul popular domneştean reconstituie fiecare element al costumului popular purtat până acum câţiva ani de ţăranii satului. Se poate observa influenţa motivelor ardeleneşti din zona Sibiului cu motivele muscelene. O îmbinare ce reprezintă, deopotrivă, elementele pastorale şi cele florale (comuniunea naturii terestre cu universul într-un mod de o unicitate sublimă). 
  
VI. Aria de răspândire a operelor de artă bizantină sau create sub influenţa acesteia este foarte largă, ea cuprinzând, în afara Imperiului Bizantin şi alte zone, în principal Italia, Ţările Balcanice, Rusia, Ţările din Caucaz şi, evident, Ţările Române. 
  
Aplicat la artă, termenul de „bizantin” se referă la o perioadă în care oraşul de pe malul Bosforului încetase să mai poarte numele de Bizanţ, pentru a se numi Constantinopol. 
  
Perioada bizantină începe în momentul în care, oficial, Bizanţul propriu-zis dispăruse. Nu intrăm în amănunte privind pătrunderea artei bizantine pe teritoriul ţării noastre. Probabil aceiaşi pictori, care au realizat frescele de la Biserica Domnească din Curtea de Argeş şi pe cele ale Mănăstirii Cozia, au fost şi cei care au pictat un număr de icoane, în afara celor importate sau primite în dar. În acest context se situează o serie de icoane munteneşti din prima jumătate a secolului al XVI-lea, icoane ce arată dezinvoltura, talentul cu care meşterii locali au introdus inovaţii stilistice, prin nota de autentic si expresivitate. 
  
În comuna Domneşti, judeţul Argeş, se află un număr mare de icoane, adevărate opere de artă, chiar capodopere, create sub influenţa artei bizantine. Au fost identificate 94 icoane dintre care 16 mari, împărăteşti şi 78 icoane de dimensiuni obişnuite. 
  
O parte din icoanele mari sunt create in Ţara Românească, o parte sunt ruseşti, dar nu excludem şi creaţii de import din Serbia sau Grecia.  
  
Icoanele mai mici sunt din cele care împodobesc casele creştinilor mai mult sau mai puţin înstăriţi. Şi acestea au stiluri şi provenienţă diferită, unele cu ţinută artistică remarcabilă, altele create în serie şi unele pe care le putem numi naive, ţărăneşti. În patrimoniul comunei mai există şi un număr de 16 pristolnice şi cruci de mână, vechi, unele remarcabil realizate  
  
Icoanele acoperă o perioadă foarte lungă de timp, începând cu secolul al XVI-lea, până în secolul al XX-lea. Putem concluziona că este vorba de o colecţie adunată în timp şi cu discernământ  
  
Provenienţa lor este enigmatică. Cea mai veche biserică din Domneşti a fost semnalată ca datând din anul 1777, construcţie din lemn, dispărută, pe locul ei fiind zidită o altă biserică în anul 1863, su perb pictată, dar icoa nele împărăteşti se află la locul lor, în biserică. Preoţii care ar fi putut să furnizeze unele date au intrat în ne fiin ţă, iar doc umente scrise nu există. Ştim doar că icoanele au fost păstrate într-un muzeu al Bisericii „Buna Vestire”, până când au fost trecute în cus todia Bibliotecii Publice ,,Luca Paul,, Domneşti, unde se află şi în prezent. 
  
Cine putea să adune laolaltă un număr impresionant de icoane, de mari dimensiuni şi dintr-o perioadă atât de înde lungată, unele de o valoare excepţională ? Cercetând, am aflat răspunsul: doctorul în teologie, preot Ion Radomirescu. 
  
Dintre icoanele mari se detaşează una prin ve chime si valoare artistică deosebită. Este o icoană uni cat în ţara noastră. Icoana poartă numele de ,,Sfântul Ioan Botezătorul şi Maica Domnului cu Pruncul” şi a fost remarcată de A. Efremov. Doamna Ana Dobjanschi de la Muzeul Naţional de Artă, pornind de la valoarea icoa nei, s-a îngrijit de restaurarea şi consolidarea picturii, în vederea prezentării lucrării în cadrul expoziţiei Arta Ţării Româneşti - secolele XIV-XVI din martie-iunie 2001. 
  
De altfel, pe coperta voluminosului catalog editat cu această ocazie este reprodus un detaliu din această icoană. Acelaşi detaliu este reprodus pe afişul expoziţiei şi pe invitaţii. Aceasta arată importanţa capodoperei, ea fiind reprezentativă pentru începutul secolului al XVI-lea, când putem vorbi de o cristalizare sau maturizare, a artei icoanelor în Ţara Românească. Fecioara, înveşmântată cu rochie si bonetă, albastre, este drapată într-un maforion roşu-vişiniu închis, poartă Pruncul pe braţul stâng, iar cu mâna dreaptă arată spre textul filacerului şi spre vasul cu capul tăiat al Sfântului Ioan Botezătorul. Chipul Fecioarei este redat clasic, dar cu talent şi expresivitate, degajă blândeţe şi mâhnire, trădând o intensă trăire emoţională. Pruncul are o figură, am spune, maturizată. Sfântul Ioan Botezătorul ţine un toiag înalt terminat cu o cruce şi un filacter pe care este scris în limba slavonă următorul text: ,,În zilele noastre, în care ( ... ) (a fost) martirizat ( ... ) din cauza ( ... ) şi capul meu a fost tăiat, ca o piatră ( ... ) în prăpastie. Astfel ( ... ) a căzut, căci capul meu l-au tăiat”. 
  
Sfântul Ioan Botezătorul are o înfăţişare ascetică, trupul este longilin, întrevăzându-se mai mult structura osoasă decât cea musculară. Vestimentaţia, atent realizată, sugerează volumele corporale oarecum neglijate. Siluetele şi figurile personajelor au o atitudine solemnă, chiar gravă şi intensă trăire emoţională, interiorizată. Ana Dobjanschi reia ipoteza lui A. Efremov care susţine că semnificaţia temei ilustrate s-ar lega de un element tragic din familia domnitorului Neagoe Basarab. Tot Domnia-sa consideră această icoană drept una din lucrările reprezentative din vremea lui spre definirea particularităţilor stilistice ale picturii valahe din secolul al XVI-lea.  
  
Icoana cu aceeaşi temă de pe Muntele Athos ar putea fi prototipul pentru asemenea teme, precum şi icoana în discuţie, după cum chipul Sfântului Ioan Botezătorul de la Biserica Mănăstirii Argeşului din 1517 ar fi putut fi inspirat de icoanele amintite.  
  
Colecţia de icoane din comuna noastră cuprinde un număr de 94 exemplare, fiecare având personalitatea şi valoarea ei. Nu vom intra în detalii, re zervând specialiştilor acest privilegiu. Enumerăm doar superbele exemplare pre cum: Sf. Ierarh Nicolae - 99/70 cm, Buna Vestire şi Scene Evanghelice - 81/64,5 cm, Maica Domnului cu Pruncul -64/50 cm, Iisus Pantocrator -39/31 cm, Sf.Ierarh Nicolae şi Sf. Filofteia - 31,5/29,5 cm., Sf. Sava, Sf. Ioachim, Sf. Ana şi Maica Domnului - 48/39 şi altele, icoane aflate în bună stare, ele datând în mare parte din sec. al XIX-lea. S-au luat măsuri pentru asigurarea securităţii şi conservării acestor valori, unele dintre icoane au un avansat grad de uzură fizică. Astfel, un număr de patru icoane mari, împărăteşti, necesită de urgenţă o inter venţie pentru stoparea degradării din cauza cariilor care le-au atacat violent şi masiv. 
  
Posibilităţile materiale pentru a putea interveni, momentan sunt foarte reduse. Şi de ce să nu recunoaştem cu părere de rău că nici autorităţile, nici locuitorii comunei nu realizează uriaşa responsabilitate pe care o au în conservarea şi punerea în valoare a tezaurului cultural de care dispun.  
  
VIII. În aceeaşi sală cu vechile icoane pe lemn se pot admira colecţia de medalii, donată de dr.col(r) Ion Donoiu, numismat şi lucrările de metaloplastie, aparţinând artistului Constantin Samoilă. 
  
IX. Muzeul sătesc domneştean are şi o colecţie de artă plastică contemporană (ce a mai rămas din cea înfiinţată în 1972), cuprinzând câteva lucrări ale unor pictori şi sculptori celebri: Petre Achiţenie, Constantin Baciu, Neculiţă Secrieriu, Octavia Vişan, Ioan Gheorghe Vrăneanţu, Lazăr Rodica, Lazăr Iacob, Ion Murariu, Ion Pantilie, Gheorghe Pantelie, Constantin Piliuţă, sculptorii Constantin Schirliu (marmură), Aurelian Bolea (marmură), Alexandru Deacu (gips patinat). 
  
X. Nu lipseşte nici cartea veche, aşezată într-un colţ al Bibliotecii Publice „Luca Paul” Se pot vedea o serie de lucrări tipărite cu multă vreme în urmă, unele imediat după apariţia tiparului pe teritoriul românesc. Cum au ajuns aici? Nu există nicio mărturie în acest sens. Dar cu siguranţă că istoria locului o spune. 
  
Domneştiul este locul prin care negustorii din Braşov îşi purtau mărfurile prin ţinuturile Argeşului, Vâlcei şi Piteştiului, pe unde se făcea legătura între meşterii tipografi din Sibiu, Rm. Vâlcea, Scheii Braşovului şi Târgovişte. 
  
În pelerinajul său cu cărţile ascunse în desagi, Badea Cârţan, vestitul „Cioban cu cărţi”, a poposit aici, împărţind lumină şi îndrumând locuitorii acestor plaiuri: „Citiţi-o şi băgaţi de seamă ce scrie în ea”. 
  
Ca un precursor al său, Ion Duhovnicul (1826-1882) cunoscut şi sub numele de Popa Niţă, prima făclie a spiritualităţii domnişanilor, spunea: „Am dorit ca plaiul nostru să fie satul nostru cu oameni luminaţi, atât bărbaţii, cât şi femeile lor ... Căci, la orice vârstă omul se poate lumina” (26 oct. 1863). La moartea lui Popa Niţă, în biserică, în afara cărţilor uzuale pentru slujbă, s-au găsit peste cincizeci de cărţi religioase, alături de prima carte laică tipărită în limba română în anul 1700, la Snagov, „Floarea Darurilor”. Era prima bibliotecă a satului. 
  
Urmând cu sfinţenie mesajul Popii Niţă, după care „la orice vârstă omul se poate lumina”, generaţia nouă de învăţători a strâns la şcoală nu numai copii, ci şi oameni maturi. De aici, necesitatea de a se procura mai multe manuale şcolare şi cărţi pentru toate vârstele. Astfel, pentru prima oară în istoria comunei Domneşti apare o bibliotecă publică, pe lângă şcoală. Într-un raport pe care un revizor şcolar îl înaintează Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor, data 1878, se menţiona : „Biblioteca acestei comune e în bună stare, fiind înfiinţată de la 1878 noiembrie 25. Au beneficiat de înfiinţarea ei 80 persoane cu 48 bărbaţi. Sătenii citesc mai cu drag poveşti uşoare i storice şi alte scrieri pe înţelesul lor. Biblioteca are 81 volume din care 43 legate.” Menţiunea reprezintă practic actul de naştere al Bibliotecii Comunale Domneşti, cu douăzeci de ani înainte ca Spiru Haret, Ministrul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, să fi emis ordinul privind înfiinţarea bibliotecilor la sate. 
  
Iată câteva din cărţile vechi ce luminează prin farmecul şi importanţa lor, viaţa zilnică a cititorilor:  
  
Antologhion (tipărit la Râmnicu Vâlcea, 1737); 
  
Mineiul lunii octombrie (tipărit în 1776 la Râmnicu Vâlcea de Ioan Constandin Mihailovici); 
  
Antologhion (tipărit în 1777 la Bucureşti de tipograful Dimitrie Petrovici); 
  
Penticostar (tipărit în 1800, în timpul domniei lui Alexandru Constantin Muruz Vv, în tipografia Mitropoliei Bucureşti); 
  
Vieţile Sfinţilor (tipărită în 1807 în tipografia Mănăstirii Neamţului); 
  
Evanghelie ( tipărită în 1812 la tipografia Universităţii din Pesta, sub patronajul împăratului Austriei, Francisc I); 
  
Minei (tipărit în timpul împăratului Rusiei, Nicolai Pavlovici, după „Izvodul îndreptat” de episcopul Argeşului - Iosif, cu ajutorul mitropolitului Moldovei – Veniamin, în tipografia Mănăstiri Neamţului, în 1832, tipografi Isaiia şi Inocenţiu); 
  
Ceaslov (tipărit a doua oară în vremea lui Mihai Grigore Sturdza, cu cheltuiala mitropolitului Sucevei şi Moldovei – Veniamin , la Mănăstirea Neamţului, în 1835, tipograf Isaiia); 
  
Didahii de Antim Ivireanu (tipărită din orânduirea mitropolitului Moldovei – Veniamin Costachi – în 1832); 
  
Cazanie (tipărită în limba română, la Bucureşti în 1856); 
  
Octoih (tipărit în vremea lui Al. I. Cuza, cu osârdia episcopului Râmnicului, la Râmnic în 1865); 
  
Muzeul este un traseu viu de iniţiere, ierarhic accesibilă în funcţie de interesul şi pregătirea vizitatorului. Iar patrimoniul muzeistic trebuie „răspândit"pentru că are valoarea luminii, răspândit prin studii, afişe, vederi, cărţi de popularizare, mape de fotografii care să-ţi arate sensul istoriei trecute şi viitoare. 
  
Muzeul din Domneşti, fragil şi sincer, ca o fetişcană abia ieşită la măritiş, deşi neîmpărţit corespunzător, cu reguli precise, are constantele percepţiei ce reprezintă un mod de înţelegere aparte, apropiind obiectele de simţirea vizitatorului. 
  
Obiectele se explică prin ele însele, nimic nefiind majore sau minori, ci unice, subtile, iradiind frumuseţea utilităţii. Mai ales cele etnografice, făcute de omul tradiţional, de omul nededublat, care nu „produce”, ci naşte obiecte, adică simboluri emotive pentru noi (Horia Barnea). 
  
Un muzeu mic, la Domneşti, dar creat pentru a menţine memoria românească vie şi aplecarea spre cultură şi lumină. 
  
________________ 
  
Bibliografie: 
  
Baciu, George, Hiru, C. Ion, Domneşti. Doameni de ieri şi de azi, Ed. Rottarymond, Râmnicu Vâlcea, 2004 ; 
  
Hiru, C. Ion, Baciu, George, Domneşti. Arc peste timp. Crâmpeie de monografie, Ed. Alfa, Iaşi, 2009 
  
Ionescu-Muscel, Petre, Albumul istoric al comunei Domneşti, judeţul Muscel, ediţia a III-a, Editura Revista Positivă penală, Bucureşti, 1942; 
  
*** Revista Istorică a comunei Domneşti – judeţul Muscel, anul 1, nr.1, 1940, nr.2-4, 1941 
  
Prof. George Baciu 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
NECESITATEA UNUI MUZEU SĂTESC / George Baciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 292, Anul I, 19 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Baciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Baciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!