Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



nebunul din vis
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

NEBUNUL DIN VIS  

 

Copilăria e un tărâm al visului.  

Eram cam de cinci ani,un copil mic şi fricos; mergeam adesea prin pădurea Piscului cu cei de seama mea să culegem flori sau să explorăm acel tărâm necunoscut al codrului care-ţi dă sentimentul că te afli într-o altă lume. Mă duceam adesea şi cu vitele la păscut şi intram în adâncul pădurii singur, având grijă de doi boi şi o vacă ce era cam plimbăreaţă şi căreia nu prea-i ardea de păscut. În acele clipe gândurile mele zburau aiurea la fel de fel de fantezii, unele mai năstruşnice decât altele. În pădure mişună fel de fel de vietăţi; prin frunzele uscate sunt muşuroaie de furnici, şopârle, şerpi, fel de fel de gândaci, cu coarne, fără coarne, printre tufişuri stau pitiţi iepuraşii, bursucii, căprioarele, porcii mistreţi şi, iarna, chiar lupii. Primăvara păsările sunt o adevărată încântare, ele populează toată verdeaţa, cântă, fluieră, zboară după gâze, îşi fac cuiburi, se hârjonesc în soarele dulce al zilei ca nişte fiinţe fericite ale cerului…  

Într-o astfel de primăvară, după o zi de plimbare cu animalele prin pădure, m-am întors acasă obosit şi, dup masa de seară, m-am culcat să mă odihnesc. Dormeam pe prispă cu luna şi cu stelele şi cu luceafărul în capul meu, în valea Bucovului cântau brotăceii, un adevărat concert în luncă, undeva prin vecini la o casă părăsită cânta o cucuvea care mă speria de câte ori o auzeam, iar pe uliţele satului flăcăii cântau doine din fluier sau din gură. Deşi eram obosit de alergătura de peste zi, adormeam greu. Gândurile mele fugeau aiurea, explorând cerul cu minunăţiile lui sau viaţa de noapte a naturii care parcă se deschidea misterelor…  

Într-un târziu am adormit şi m-am visat în pădure. Era tot noapte, o noapte slinoasă, plină de mister, fără lună şi fără stele, eu singur mergeam spre miezul pădurii după văcuţa pe care o pierdusem. Undeva într-o poiană, m-am întâlnit cu un om îmbrăcat în alb, avea parcă un cearceaf pe el şi pe cap purta ca domnitorii o căciulă aurită. <Unde mergi tu, fiul meu?>- mă întreabă el cu un glas blând şi binevoitor. <Dar cine eşti, tu?>- l-am întrebat eu, speriat de făptura lui în miez de noapte. <Eu sunt Dumnezeu!>- îmi răspunde el. Am rămas înmărmurit, cum adică eu să mă întâlnesc cu Dumnezeu? <Dacă eşti tu, Doamne, du-mă pe tărâmul tău să văd visul plaiurilor cereşti!>- l-am rugat eu. Şi m-a luat de mână şi m-a urcat la ceruri pe scări de mătase printre îngeri şi serafimi care ne înconjurau cu tot alaiul lor…< Am să te las să trăieşti o viaţă, mi-a spus Domnul; dacă o vei trăi în pace şi linişte sufletească ai să vii pe aceste meleaguri, dacă nu, te voi duce în iad…> Şi ce-am văzut eu acolo: un Nou Ierusalim, insuliţe de flori, ape curgătoare, dealuri înverzite, biserica Domnului cu şapte petale care se desfăceau în razele soarelui, cu şapte uşi prin care veneau şi ieşeau oamenii, închinându-se şi minunându-se de acea frumuseţe…Şi-am mai văzut pe Mântuitor, răstignit pe o mare cruce… Şi când m-a văzut, a coborât de pe acea cruce şi mi-a zis: <Copile, bine ai venit în Raiul Domnului, tu eşti hărăzit de Domnul, care te-a adus pe aceste meleaguri să trăieşti o viaţă aparte, să cugeţi şi să te îndoieşti de tot ce vezi, dar nu uita că totul cade, se dărâmă, e vânare de vânt…Pe mine m-au răstignit romanii, m-au vândut lor prietenii mei, m-au schingiuit şi m-au spânzurat, dar iată, ei s-au dus, i-a înghiţit timpul şi eu încă mai trăiesc; trăiesc prin tine, prin acest popor care renaşte în faţa Domnului… > Şi Domnul care mă urcase la ceruri a dispărut şi eu am rămas singur, admirând acele meleaguri de vis.  

Aşa am petrecut eu toată noaptea, îmbiindu-mă cu acest vis frumos. Când m-am trezit, soarele se rostogolea la orizont într-un incendiu apocaliptic ca o roată de căruţă incendiată, luminând toată zarea cu puterea lui. Doar luceafărul de ziuă mai pâlpâia neputincios la apus şi luna care parcă se topea în mierea acelei zilei.  

-Hai, maică, scoală-te că e timpul să te duci cu vacile la păscut!- a venit mama peste mine şi mi-a dat la o parte colţul plapomei. Am ieşit din căldura plapomei, m-am spălat, am mâncat, am luat animalele şi am plecat cu ele la păscut în pădure. Gândul meu însă rămăsese la acel vis mistuitor care mi se deschisese noaptea…  

Întrând în miezul pădurii, vaca mea cea năzdrăvană s-a rătăcit şi a trebuit să fug după ea şi s-o caut. Coborând o vale prin poieniţa plină de flori ca să o găsesc, am dat de un om bizar, un bătrân care îşi îmbrăcase nişte haine albe şi se înfăşurase într-un cearceaf, stătea jos în iarbă şi se ruga. Visul meu, mi-am zis, şi m-am închinat. Văzându-mă, s-a ridicat şi a venit la mine:  

-Ce e cu tine, feciorul meu, aici în viul pădurii?- m-a întrebat el, văzându-mă îngrijorat.  

-Am pierdut o vacă!- i-am răspuns eu scurt, tremurând de frica necunoscutului. Dar dumneavostră cine sunteţi?- am insistat eu.  

-Eu sunt Dumnezeu!  

Auzind acestea, am înlemnit. Am făcut legătura cu visul meu de azi noapte şi pur şi simplu m-am zăpăcit. Semăna exact cu făptura din vis, care-mi populase imaginaţia toată noaptea. Nu ştiam dacă mai trăiesc în realitate sau mi se continuă visul.  

-Da, da, Dumnezeu!- repetă el. Stai tu jos aici să vorbim…Vaca ta am găsit-o eu şi am legat-o de o tufă lângă poiană, aşa că nu mai fi îngrijorat!.  

Am privit printre lăstărişi şi mi-am zărit vaca, rumega la umbra tufanului.  

-Şi ce cauţi aici în pădure, Doamne?- l-am întrebat eu. Nu mi-a răspuns; l-am privit mai atent şi semăna cu un om din sat. Avea o barbă albă până la brâu, un păr lung până peste ceafă şi înfăşurat în acel cearceaf, părea un schimnic rătăcit pe pământ.  

-Am grijă de păsările cerului!- îmi răspunde el şi se uită în sus. Acolo, în vârful unui copac i-am zărit pătuiagul în care locuia, un frunzar la care se suia pe o scară. Hrănesc păsările cerului!- îmi repetă el. Copiii mei s-au transformat în aceste păsări! <Dumnezeu…copiii mei…>- gândii eu, acest om trebuie să fie vreun nebun al satului rătăcit pe aici. Şi mi s-a făcut o frică de moarte; acest om poate să mă omoare, să mă spânzure, să facă ce vrea cu mine…  

-Nu te speria că nu-ţi fac nimic rău! Tu ai o minte crudă, vei ţine minte ce-ţi spun; peste timp trebuie să povesteşti ş tu copiilor şi nepoţilor tăi despre mine. Ia stai lângă mine să-ţi spun o poveste!  

-Bine dar am boii lăsaţi în pădure!  

-Nu-i nimic, am eu grijă de ei! Vezi cele două păsări?  

-Da, le văd!  

Erau două păsări pe pătuiagul lui care se răsfăţau în soarele verii.  

-Sunt copiii mei, Gheorghe şi Ioniţă…Două suflete rătăcite, scăpate din Infern. Stai să vezi… Şi zicând <stai să vezi> se descheie la un buzunar şi scoase un teanc de scrisori , învelite într-o hartă mare pe care scria URSS. Această hartă e harta de operaţiuni militare, îmi explică el şi o întinse pe iarbă. Aici e Cotul Donului, puse el mâna pe un firişor de apă desenat pe acea hartă, iar aici e Odesa…Începu să plângă, îi curgeau lacrimile peste obrajii pomădaţi şi se lăsau pe barba sură. Au plecat amândoi să apere o cauză, să întregească România Mare, şi sufletele lor s-au întors sub formă de păsări…  

Despături o scrisoare şi începu să citească: <Dragii meipărinţi,- asta e scrisoarea lui Ioniţă, preciză el cu ochii în lacrimi… Aflaţi despre mine că am ajuns bine la unitate. Am plecat cu trenulde Chişinău şi acum suntem la Odesa. Aşteptăm din zi în zi mareabătălie. De frati-mio, Gheorghe, nu mai ştiu nimic, el a fost dat la cavalerie şise pare că înaintează pe Don. Ce face Maria mea şi fetiţa? Sper săne vedem în curând sănătoşi acasă. De pe câmpul de luptă se-audveşti triste, ruşii s-au întărit şi se pare că încep mareaofensivă…Nemţii trimit întărituri, ne-au băgat pe noi pe linia întâi,hoţii…Mor oamenii nevinovaţi aici, tată şi mamă…am văzut ieri un camarad cum a căzut un brand pe el şi l-a făcut ţăndări…În război azi eşti, mâine nu mai eşti… Când am plecat de acasă, am lăsat în ladă un lănţic de aur pentru fetiţa mea cu un medalion în care am pus fotografia mea; în caz că nu voi mai veni, ceea ce e foarte probabil, să i-l daţi ei să-l poarte la gât toată viaţa pentru a-şi aminti de mine…Acum să-ţi citesc şi ultima scrisoare, adresată nevestei şi fiicei lui: < Dragă nevastă şi dulcea mea copilă,aşa-i zicea el, dulcea mea copilă,am visat un vis azi noapte cu capul pe raniţă în tranşee, se făcea că eram acasă şi tu, Mario, în rochie de mireasă veneai pe valea Bucovului spre casa noastră… De pe deal apare o grupă de soldaţi cu o mitralieră şi încep să tragă în tine; tu fugeai şi mă strigai… Era un cer albastru şi un soare orbitor… Glonţul mitralierei te-a ajuns şi ţi-a străpuns pieptul şi rochia de mireasă a fost inundată de sângele tău. Dar tu n-ai căzut, fugeai mereu către mine şi mă strigai… Erai cu fetiţa în braţe, o strângeai la piept şi plângeai. Eu am încercat să vin către voi, dar nu puteam merge, parcă-mi luase Dumnezeu picioarele…Ce greu îmi e fără voi, dragele mele, şi visul acesta care s-a terminat cu o bombă care a căzut între noi şi ne-a spulberat pe toţi în aerul cald al verii… Mario, tu să ai grijă de fetiţă, dacă nu voi mai veni eu; nu-ţi cer să te călugăreşti, găseşte-ţi alt bărbat şi să-ţi refaci viaţa, dar ai grijă de micuţă…>  

Moşneagul începu să plângă. Îşi scoase tabacherea din sân, îşi frecă o ţigare din ziar, o aprinse şi începu să pufăie.  

-Şi acum să-ţi citesc o scrisoare de la un camarad al lui care a scăpat din încleştarea de la Cotul Donului: < Dragă domnuleAndrei, eu am trăit ultimele clipe ale vieţii lângă feciorul dumneavoastră. Era în ajun de Crăciun, l-am întâlnit cu nişte bobine la spinare, întindea firele telefonice să facă legătura cu Comandamentul. Am stat cu el o noapte sub un pod, am împărţit amândoi nişte biscuiţi cu o ceapă şi am mâncat, timp în care mi-a povestit viaţa lui, mi-a spus că are o mândreţe de fată şi se topeşte de dorul ei, îşi iubea nespus de mult soţia şi era îngândurat că o lăsase acasă fără lemne de foc … Îmi povestea că în ultimul timp a dus-o greu, noroaie, mocirlă, ploi, interminabile ploi, şi el cu bobinele la spinare întinzând cablul pe marea câmpie rusească… Dar lasă- zice- vor trece toate şi vor deveni amintiri…Când vom fi bătrâni le vom povesti nepoţilor această aventură a noastră…Ce patriotism, ce libertate, ce dezrobire, ce Basarabie? Te pui cu rusul, zicea el, care trecuse de câteva ori prin botezul focului… Aşa ne-a prins a doua zi, povestindu-ne unul altuia vieţile noastre. Ne băgasem de tot în mantale că ne cuprinsese frigul, aproape că îngheţasem, intrasem într-o groapă şi aşteptam comanda de a doua zi. Nişte şmecheri de la bucătărie nu mai veneau deloc cu marmidele să ne împartă bruma aia de ceai cu biscuiţi, poate ne mai încălzeam şi noi…Pe la ora zece, aterizează un avion românesc şi din el coboară un general. Era înfofolit într-o pătură şi ţurţurii gerului se lăsaseră pe bărbia lui în jos… De-abia mai putea să mai vorbească. <Camarazi, strigă el într-o pâlnie cu vocea lui scăzută, apropiaţi-vă, camarazi!> Noi ne-am strâns pe lângă el să ascultăm ce ne spune. Peste tot erau căruţe, cai, tunuri, arme…Le-am lăsat, dracului să vedem ce ordine mai primim…Stăteam acolo în acea vale şi nu mai ştiam pe ce lume trăim. <Suntem încercuiţi, striga el din pâlnia lui, în-cer-cu-iţi!- repeta el cu o voce care parcă ieşea dintr-o groapă plină cu vată. Într-o oră trebuie să dispărem unde vom vedea cu ochii! Am băgat o unitate de sacrificiu să facă o breşă şi voi trebuie să dispăreţi!> Unde dracului să dispărem, doar nu suntem fachiri ca să dispărem în neant?- ne întrebam noi. Şi după câteva minute, generalul s-a urcat în avion şi a decolat, spre apus, trecând peste apele învolburate ale Donului. Băiatul dumneavoastră atât a mai apucat să spună: <Eu îmi iau bobinele la spinare şi trebuie să întind firul către Comnadament.> M-am uitat după el cum a plecat, l-am urmărit câţiva metri, după care s-a instalat un haos nemai văzut: întâi a căzut o bombă peste noi şi l-am văzut pe Ioniţă cum l-a ridicat în sus acea bombă şi din el n-au mai căzut decât bucăţi de carne, mâini, un picior, capul care-i atârna pe raniţă ca o brezoaie, răpusă de vânt şi sângele care parcă ţâşnea dintr-un mic izvor…După care au început catiuşele : paca! paca! paca!- lătrau ca nişte căţele înfuriate peste noi. Şi s-au amestecat toate, soldaţi, cai, căruţe, tunuri, puşti, maşini…Când am privit mai atent, Donul se înroşise de sângele nostru… Eu am avut noroc cu carul…Am apucat un cal de căpăstru şi am intrat în apele Donului… Dintrodată mi-a îngheţat sufletul în mine, apa era rece şi m-a înfierbântat, parcă m-a trezit odată dintr-un somn adânc…M-am agăţat de coama calului şi am trecut înot Donul…Când am ajuns dincolo şi am privit acel infern, m-am închinat la Dumnezeu şi am căzut în neştire pe nişte paie, la marginea unui colhoz. De acolo m-am trezit în casă la o rusoaică, îmi mângâia faţa cu mâna ei catifelată şi repeta: bolnoi, bolnoi…voda ...voda...  

Moşul se opri din citit şi-şi pironi privirea în cer. Începu să plângă şi mai tare şi să cheme păsările cerului să le arunce grăunţe… Mintea lui trecu de la raţional la un fel de nebunie paşnică, se sculă şi începu să joace, fugi repede la vaca mea care era legată în poiană, se urcă pe ea, confundând-o cu măgarul lui Brăican, şi începu s-o călărească, zicând că el intră în Ierusalim ca un al doilea Cristos. Spre surprinderea mea vaca devenise blândă şi se supunea stoic voinţei lui. El îşi imagina Ierusalimul în acea poiană, făcea nişte plecăciuni ca în faţa unei imaginare mulţimi şi recita tare din Psalmii lui Davidsau deborda cu o memorie uimitoare din Apocalipsă: <Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greşelilor mele…Nu Te depărta de mine, că necazul este aproape, şi nu este cine să-mi ajute…Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea, şi limba mea s-a lipit de cerul gurii mele şi în ţărâna morţii m-ai coborât…>Apoi venind către mine: <Am prea curvit, copile, am înşelat femei, am la activul meu o crimă pe care n-o ştie nimeni, eu l-am omorât pe Baltazar când veneam în iarna aceea de la Silişte, eram notar în acel sat şi mi-a ieşit Baltazar înainte într-o iarnă aspră şi a ridicat toporul asupra mea, zicându-mi să-i las iubita în pace şi eu atunci am sărit din şaretă drept în capul lui , i-am luat toporul din mână şi i l-am înfipt în moalele capului…L-au găsit după o săptămână mâncat de lupi…E pedeapsă de la Dumnezeu ca eu să pătimesc aici în Ierusalim ultimele clipe ale vieţii…Şi tot pedeapsă de la Dumnezeu este moartea fiilor mei…Şi iubita aceea de atunci a lui Baltazar este Păuna, nevasta mea, i-am luat-o şi m-am însurat cu ea că era frumoasă, mândră şi plină de zestre…>  

Se lăsase seara, uitasem să plec acasă cu vitele, am luat boii şi vaca şi m-am depărtat de Nebun, l-am lăsat plângând pe malul apei. Când am ajuns acasă, i-am povestit mamei această întâmplare şi m-a rugat să nu mai spun la nimeni…< Nica Stancu , zice,este unchiul tău, i-a luat Dumnezeu minţile din cauza celor doi fii pierduţi în război şi acum s-a mutat acolo în pădure, vin la el mereu două păsări, zice-se că sunt sufletele celor doi copii, pe care le hrăneşte cu grăunţe furate de-acasă…Acum pe foametea asta el cară grâul din hambar şi-l răspândeşte-n pădure la păsările cerului…>  

M-am culcat pe prispă să adorm, închideam ochii, dar mi-apărea Nica Stancu sub pleoape , povestindu-mi viaţa lui…Priveam cerul înspuzit de stele, priveam luna cum se furişa printre firişoarele de nori, alunecând pe bolta albastră, ascultam susurul izvorului, glasul naturii, şi parcă toate acestea se petreceau într-un basm repovestit de cineva străin mie. Adormeam în această muzică a naturii care mă învăluia cu susurul ei şi mă legăna în dulci şi amăgitoare iluzii.  

Când m-am trezit dimineaţa, am auzit zarvă mare pe drum. Am ieşit să văd ce se întâmplă. Nebunul din vis, călare pe măgarul lui Brăican, furat de la grădina de zarzavat, cu un toiag în mână, intra în sat, în Ierusalimul lui imaginar, urmat de o droaie de copii care se amuzau de figura lui. <Veniţi la mine, striga el, veniţi să vă dau pacea şi liniştea, veniţi să vă dau să mâncaţi, oropsiţilor, Dumnezeu mi-a dat darul proorocirii, va veni peste noi o mare nenorocire, Ruşii ne vor fi luate pământurile, se vor face colhozuri şi ne vor da să mâncăm la gamelă…Stupul va rămâne fără regină şi se va bezmetici, vom trăi ca barbarii, ni se vor dărâma bisericile…Va veni apocalipsa… Dumnezeu ne încearcă cu acestă secetă… Rugaţi-vă, oameni buni, rugaţi-vă la Dumnezeu…Mi-a trimis vorbă Ioniţă, băiatul meu, că vor veni timpuri grele… O juma de secol poporul va trece prin grele încercări… Se vor scula noi idoli şi se vor război cu Dumnezeu… Închinaţi-vă şi rugaţi-vă, Doamne, Dumnezeul nostru, iartă-ne şi izbăveşte-ne pe noi de rele!…> Ieşeau oamenii şi femeile şi copiii pe la porţi şi se închinau şi se rugau şi priveau la el cu milă… <Iartă-l, Doamne, ziceau ei, scoate-i din cap toate bazaconiile acestea, că a fost om la locul lui… Ce-ai făcut din el, Doamneee?>  

Apoi a venit Milea, şeful se post şi l-a arestat. <Trebuie trimis la balamuc, zicea el, nebunul acesta face propagandă antisovietică, avem ordin să-l ducem la balamuc>.  

Nica Stancu a revenit târziu în sat. Era tăcut, parcă-i luase Dumnezeu gura. Pusese pozele celor doi băieţi în perete lângă icoana Maicii Precesta şi se uita toată ziua la ele. Păuna, nevasta lui, blestema mereu războiul ăsta care trecuse peste ei şi le luase mândreţea de băieţi şi se războia cu bărbatul care tăcea întruna, fără să mai scoată un cuvânt.  

Nebunul din vis a stăruit în mintea mea mult timp şi m-a marcat pentru toată viaţa.  

 

 

Ion Ionescu-Bucovu 1995  

 

 

Referinţă Bibliografică:
nebunul din vis / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 660, Anul II, 21 octombrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!