Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Elena Buică         Publicat în: Ediţia nr. 431 din 06 martie 2012        Toate Articolele Autorului

NEBUNIILE TINEREŢII
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!


Tinereţea este timpul în care ne minunăm de tot ce e în jur, privim totul plini de curiozitate, suntem plini de delicateţe şi pudoare, uimiţi, ne temem de neghiobiile făcute, apoi iar ne umilim în încercările noastre nu întotdeauna reuşite de imitare a celor pe care îi admiram. Este timpul mai ales al elanului generos al dăruirii de sine şi al iubirii de semeni.
Nici tânărul nu are înţelepciunea adultului, dar nici adultul nu are înflăcărarea tinereţii. Altfel cum să-mi explic la vârsta de acum, acele imagini atât de năstruşnice din timpul tinereţii care-mi răsar înaintea ochilor din ţesătura tainicelor amintiri?  


Cam pe la începutul anilor 1950, modernul oraş Oradea, căruia i se spunea Oradea-Mare, era vestit în toată Europa pentru frumuseţea şi civilizaţia lui, oraş cosmopolit cu înfăţişare occidentală care se mândrea cu un teatru vestit, cu primul observator astronomic din Europa, cu clădiri frumoase, cu aspectul impunător al Primăriei, al Bisericii cu Lună, cu Palatul şi un pasaj pavat cu sticlă care unea trei străzi, cu Vulturul Negru, ca o adevărată emblemă a oraşului, căruia orădenii îi spuneau “şoaşu”, cu un renumit şi aristocrat Corso – strada pricipală a oraşului, cu frumoase ansambluri arhitecturale, terase, cafenele şi magazine – pe unde lumea bună şi tineretul ieşea la plimbare pe înserate, o lume elegantă şi nobilă. Cu pas şi mişcări studiate, vorbind cu ton scăzut şi gesturi măsurate, această lume relaxată, cu ţinută după moda vieneză, intra la spectacole, în restaurante de lux sau în grădini de vară. Unele aspecte ale oraşului – jocurile de biliard, rummy, pocker şi alte jocuri specifice perioadei interbelice dăinuiau şi acum şi îţi aminteau de atmosfera marilor oraşe occidentale. Prefacerile regimului comunist s-au instalat aici cu o oarecare întârziere. Tineretul de azi cred că nu-şi poate imagina parfumul acelor vremuri care pe mine m-au fascinat.
La 18 ani, venită din Bucureşti pentru împlinrea rolului de învăţătoare/profesoară în Ineu de Criş, comună situată cam la 20 kilometri de Oradea, priveam ca fermecată acest oraş. Având o fire de artist, cu încă destule elemente de nonconformism adolescentin, întâmpinând o seamă de dificultăţi greu de înţeles în zilele noastre, nu mi-a fost uşor să găsesc o linie de comportament care să împace cele trei lumi care mă dominau: cea arhaică a comunei unde mă aflam, cea elegantă şi cuceritoare a oraşului Oradea şi cea tumultoasă a Bucureştiului, care-şi pusese şi el amprenta asupra formării mele. Atracţia mea pentru folclor, pentru viaţa plină de înţelepciune a ţăranului cu vorbă cumpanită, care stătea să “cujete” pe îndelete, mă atrăgea şi mă absorbea. Îmi plăceau oamenii aceştia şi îi iubeam, dar pe de altă parte, păstram imagini şi amintiri ale Bucureştiului cu latura lui culturală după care tânjeam. Grozav simţeam lipsa vieţii alerte bucureştene, a concertelor simfonice, dar nu pierdeam din ochi nici frumuseţea vieţii mai domoale, cu ecouri apusene pe care treptat mi le oferea Oradea.
Aveam pe atunci o bună prietenă, profesoară de matematică, Ileana Negruţiu, care era din partea locului, din Tileagd, şi prin ea am putut să mă apropii mai repede de valorile oraşului Oradea şi de cele ale lumii satului ardelean în care mă aflam, atât de diferite faţă de cele din care venisem. Cu ea mergeam în Oradea la promenadă pe Corso, căci numai această plimbare în sine era un spectacol cu o deplină satisfacţie. Pline de importanţă, sâmbăta după-amiază, ne îmbrăcam cu ce aveam mai bun şi plecam cu trenul la Oradea. Noaptea dormeam la un văr al ei. Odată s-a întâmplat să nu ne poată primi. În mintea noastră de atunci, era de neconceput să ne înapoiem în Ineu, cum adică, să venim acasă ca proastele târgului? În rupul capului! Nu aveam bani de hotel, nici măcar pentru mâncare, era imediat după reformele monetare, aşa că am hotărât să cumpărăm pâine şi muştar – cele mai ieftine produse alimentare – şi să stăm pe o bancă în parc până a doua zi în zori. Pe atunci nu ne pândeau primejdii de noapte, nici miliţienii nu circulau noaptea prin oraş. Azi parcă nu-mi vine să cred că au existat aşa vremuri, dacă nu le-aş fi trăit. Simt şi acum gustul pâinii cu muştar şi aud şi acum în urechi hohotele noastre de râs care ne-au umplut timpul cu veselia exuberantă a tinereţii noastre pentru că ne aflam într-o situaţie cu totul deosebită. Ne imaginam conversaţia cu oarecare năduf a celor care ne credeau la mare distracţie. Ca să ne mai treacă timpul, am plecat pe jos la gară, am stat vreo două ore, dar a trebuit să plecăm ca să nu sosească oamenii din Ineu pentru trenul de noapte şi să ne vadă acolo. Am făcut iarăşi drumul pe jos la banca din parc unde am aşteptat ivirea zorilor. În timpul zilei am făcut plimbări prin oraş şi apoi am plecat cu acelaşi tren ca în zilele bune, dar înţelese să păstrăm secretul acestui episod rămas taina noastră şi de care ne-am amintit cu umor de-a lungul vieţii.
Multe au fost năzbatiile noastre. Una mai acătării ni s-a tras de la îmbrăcăminte. Am făcut amândouă economii severe pe o perioadă de un an şi jumătate ca să ne facem câte un deux pieces ultramodern, la un croitor de lux din Oradea care lucrase în Viena la unul din saloanele de mare lux. Am fost foarte fericite când am văzut ce elegante eram şi chiar am făcut şi un taior alb dintr-un material splendid. Aceste piese vestimentare de mare rezistenţă, cu mâneca lungă, chimono, cu o croială impecabilă, m-au însoţit cu mult succes de-a lungul a 20 de ani. Ba chiar şi fiica mea, ajunsă adolescentă, le-a purtat cu mult succes. Dar atunci, în anii aceia, când aveam salariile de mizerie şi garderoba extrem de sărcăcioasă, un asemenea lux era o adevărată sfidare, o teribilă extravaganţă. În Ineu nu puteam să le folosim, erau complet nepotrivite cu simplitatea rochiilor din stambă, obţinută şi aşa cu mari eforturi, ori cu portul tradiţional al sătenilor. Pentru mediul în care trăiam, îmbrăcămintea noastră se potrivea ca nuca în perete şi s-au aprins comentarii, ieşisem din tiparele cunoscute de ei. Pe atunci la sate şi în micile oraşe, învăţătorul, preotul şi doctorul aveau un statut special, erau personajele cele mai respectate în comunitate, erau personalităţi de necontestat de care toată lumea asculta şi se ruşina, erau modelele de urmat, ori, pe noi, cine ne mai putea urma în ceea ce priveşte îmbrăcămintea?
Şi de-ar fi fost măcar astea singurele ieşiri din front.
Nevoia de artă m-a îndemnat să pregătesc pentru serbările de la Căminul cultural un număr special de balet cu fetiţele din clasă. Nu aveam unde să fac repetiţiile, spaţiul din sala de clasă era complet ocupat de bănci, aşa că, am făcut balet… pe bănci. Muzica era…vocea mea. Mi-amintesc ce surprins a fost directorul şcolii care m-a găsit la ora de curs făcând balet cu elevii pe bănci. După spectacol, sătenii care nu ştiau că există pe lume şi baletul, având în faţa ochilor fetiţe cu picioruşele dezvelite până sus, îmbrăcate cu fustiţe de-o palmă din hârtie creponată, făcând mişcări de care nu mai văzuseră, ce uimiţi au fost şi ce comentarii au făcut, ca de întâmplări venite din poveşti. Pe atunci nu erau televizoare, nu aveau nici radio, nu au văzut niciun spectacol la oraş, îşi duceau viaţa în lumea lor arhaică, păstrând cu străşnicie obiceiurile străvechi. Pentru că în multe privinţe eu eram altfel decât localnicii, se amuzau pe seama năzbâtiilor mele, dar mă priveau cu înţelegere şi chiar cu duioşie, simţeau că le dărui cu caldură năvala avântului meu tineresc. Respectul şi dragostea reciprocă s-au păstrat şi până în zilele de astăzi, deşi ne aflăm la mari distanţe.
Cred că tinereţea nu este neapărat o perioadă a vieţii, ci mai degrabă o stare de spirit, de intensitate a trăirilor, un efect al vârstei. S-au scurs de-atunci aproape 60 de ani, dar valurile înnoirii au tulburat până în adâncuri viaţa noastră şi ne-au creat senzaţia că toate acestea s-au petrecut cu mai mult de 100 de ani în urmă, că de atunci ne desparte un abis. Nebuniile tinerilor de acum nu mai au nimic din ceea ce pe atunci însemna ieşirea din contingent. Eu fac parte din ultima generaţie martoră a acestor vremuri acum apuse, ce ne par că aparţin lui “a fost odată, ca niciodată”.
Timpul parcă s-a prăbuşit peste noi, încât îmi vine să mă întreb, oare toate astea nu sunt numai nişte scorneli ale minţii mele? Nu cumva memoria îmi joacă feste creând legende ale unei lumi atât de deosebite şi m-a aşezat pe mine în mijlocul lor?  


Elena Buică - Buni
Toronto - Canada  

Referinţă Bibliografică:
NEBUNIILE TINEREŢII / Elena Buică : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 431, Anul II, 06 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Elena Buică : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Elena Buică
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!