Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 262 din 19 septembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Ne-am întâlnit pe internet 7
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Capitolul VII 
  
Acarul Păun 
  
Iarnă aspră dar fără vânt. Zăpadă nu mai mult de circa treizeci de centimetri. La primăvară trebuie să cumpăr o plită nouă, că la cea pe care o am acum, îi mai lipsesc din cercuri şi, indiferent cu ce aş încerca să o acopăr, scoate fum. Pereţi afumaţi, odaie de copil neajutorat. Noroc că seara mă bag în aşternut mai devreme, adorm mai devreme, dar mă trezesc noaptea şi-mi rămâne timp să reflectez la cele de peste zi care mi-au scăpat. 
  
Condamnă lumea comunismul şi întrebarea care stă acum pe buzele tuturor, este aceasta: ai colaborat cu securitatea? Nu meriţi să-ţi mai dau nici bună ziua. Iese cineva mai în faţă şi ameninţă să facă subit carieră? I se scoate un dosar, real sau contrafăcut şi aleargă reporterii şi pe străzi să ceară cele mai diverse păreri: - Mai este cutare demn să aspire la un loc în viaţa noastră politică? 
  
Treceam odată pe Dorobanţi şi la vitrina unui magazin în renovare, îmi sare în ochi o hârtie lipită de curând. Merg şi citesc. Fotocopie xerox a declaraţiei unui om de litere, fruntaş politic, preşedinte de partid, în care acesta se oferise înainte de '89 să divulge organelor, sub numele de cod Vally, tot ce interesa securitatea statului, de la locul său de muncă. 
  
Plăcute sau nu, acestea sunt lucrurile şi pace bună, mi-am zis eu plecând mai departe. Întâmplarea face să cumpăr o carte a respectivului, îmi doresc ca tot omul un autograf, pentru că îmi plăcea cum scrie, să rămână după mine într-un raft undeva şi dau fuga la sediul partidului cu pricina. 
  
- Sărut mâna, doamnă. 
  
- Bună ziua. 
  
Am cumpărat şi eu o carte a maestrului, şi o arăt. Dacă mi-aş dori un autograf, aş putea să o las la dumneavoastră şi să vin mai târziu după ea? 
  
- Sigur că da. Dacă treceţi peste o săptămână, cred că va fi în regulă. 
  
Întinde mâna, i-o dau, merg mai departe şi îmi văd de treburile mele. Soseşte scadenţa, mi se restituie cartea cu autograf şi din curiozitate mă opresc pe scări să citesc, deşi acolo nu puteau să fie decât câteva cuvinte de circumstanţă, absolut convenţionale. Nici nu speram la mai mult. 
  
Surpriză! 
  
Dedicaţia era scrisă de o altă mână decât cea de pe denunţul incriminatoriu. Uite Sebastiane că îmbătrâneşti, învaţă şi tu cum se scriu unele din filele istoriei noastre post-decembriste. 
  
Vin lupii tineri, care ştiu să se bată, riscă să iasă în faţă şi au un dosar curat? Trebuie să li se pună şi lor nişte obstacole pe culoarul fiecăruia, dacă aceştia nu se află în cărţile acelui cabinet ocult, care hotărăşte pentru fiecare pion în parte, ce distanţă va străbate şi, mai ales, care va ajunge pajul reginei.  
  
Opinia publică este şi ea divizată, că nu se poate altfel: 
  
„Să se scoată dosarele tuturor, la lumina zilei. Să vedem cine ne turna pe noi, că şi aşa de-abia ne duceam traiul de pe o zi pe alta.” 
  
„Ce dosare dom'le? Prafuri, perdea de fum în care nu mai crede nimeni. Dar cine nu ştie că înainte de '89, politica ţării se punea la cale doar în bucătăria cabinetelor unu şi doi? Şi nici aceştia nu puteau să facă chiar ce voiau ei în ţară?! Principalul este să avem doar motive de zaveră între noi, asta e”. 
  
Sigur că trebuie să mai curgă destulă apă pe Dunăre până când se vor limpezi lucrurile, (foarte multe din dedesubturile acestora nici nu se vor limpezi vreodată), până când vom re-ajunge măcar la nivelul lui '89 când s-a produs ruptura, de unde putem să sperăm că generaţiile viitoare vor beneficia de un trai mai bun. 
  
Dar asta e cu mult mai puţin important decât supravieţuirea păturii de jos, că nici o soluţie de scoatere a ţării la liman, nu se întrevede încă.  
  
Dar de ce să ne dăm noi seama cum stăm în realitate şi să nu ni se distragă atenţia în cu totul altă parte ca să avem o permanentă motivaţie a zâzaniei dintre noi? A venit odată ordin de sus să se vadă de ce intreprinderea cutare nu-şi îndeplineşte niciodată planul de producţie şi, de vină a fost găsit moş Gheorghe, paznicul. Pe furnizori îi ţinea prea mult la poartă pentru control, pe beneficiari la fel şi gata: acarul Păun!  
  
Întrebarea: cine este de vină pentru instalarea comunismului, nu este după părerea mea concludentă în sine. Nu este nevoie de ţapi ispăşitori, cutare sau cutare şef de stat pentru a le veşteji amintirea. Aşa a bătut vântul istoriei la timpul respectiv. Şi acestui vânt nu i-a putut sta nimeni împotrivă. Utopia comunistă cred că a fost doar calea prin care au fost pedepsite atâtea popoare pentru neascultare faţă de Dumnezeu. Nedreptăţile de tot felul, destrăbălarea adulterină, dopajul absolut sistematic administrat tinerilor în sensul libertinajului total: sexul e al meu şi fac ce vreau cu el, explozia avorturilor şi, demografii apreciază la aproape 20 milioane de copii avortaţi după '89, deci încă o dată populaţia ţării(!), pierderea noţiunii de iubire faţă de semeni, egoismul căruia i-au căzut victimă cei mai mulţi dintre noi şi, încă multe, multe altele, acestea le consider eu adevăratele cauze ale suferinţelor provocate de comunism. 
  
Şi cu cât această neascultare se va extinde, noi şi noi suferinţe se vor abate asupra oamenilor. Fie că vorbim de persoane particulare sau de popoare ori de continente întregi. 
  
Şi acum urmează paradoxul soartei: am trăit rău din cauza sărăciei. După ce istoria va reintra în matca ei, cu siguranţă că oamenii vor câştiga din ce în ce mai bine şi normal ar fi ca ei să trăiască şi din ce în ce mai bine. Dar dacă omul va continua să meargă împotriva lui Dumnezeu, ne vor paşte iarăşi suferinţele! 
  
Mai mari! Însă de altă natură. 
  
Orice stăpânire ne poate şi mângâia apărându-ne, dar ne şi poate pedepsi ca un bici al lui Dumnezeu, după caz. 
  
Pentru că orice stăpânire, oricât ne-ar fi de greu să înţelegem sau să acceptăm, vine tot de sus. 
  
Am făcut bine că am intrat în NATO? 
  
Facem sau nu facem bine, că intrăm în UE? 
  
E prematur să spunem acum, dacă în perspectivă, este sau nu benefică participarea la aceste blocuri. Aşa bate astăzi vântul istoriei şi acestui vânt iarăşi nu i se poate opune nimeni. 
  
După amiază am vrut să-i fac o vizită lu' Fane Spânu dar pe drum m-am întâlnit cu Ilie şi iarăşi am mai zăbovit la taifas: 
  
- Ce mai e nou? 
  
- Mănăilă, mare pacoste: ţine calea fetei când vine de la şcoală unde predă geografia la a şaptea şi a opta: „Aurico, m-au oprit copiii pe drum şi mi-au spus că eşti o... împuţită. Aşa vorbesc ei despre tine, să ştii”. Ăsta toată viaţa o fi umblat cu traista de murdării după gât? Stropeşte pe cine apucă, apoi tot el: „Uită-te la tine ce murdar eşti, ha, ha”. Stropeşte mai departe pe altul şi la fel.  
  
- Află că sunt unii oameni care pângăresc şi aerul pe care-l respiră, şi pământul pe care calcă. Să-ţi fie silă şi de cămaşa pe care o poartă. E bine să ne ferim de astfel de oameni, că altminteri nu o poţi scoate la cap cu ei. 
  
- Ce se mai aude cu procesul? 
  
- Moare de ciudă. Când m-a dat în judecată, era negru de furie şi nu i-a mai trecut prin minte că noi suntem vegetarieni. Am adus doi martori care au confirmat că noi nu mâncăm carne de nici un fel. Aşa că de proces am scăpat. Doar de beleaua asta de vecin nu mai scap cât oi trăi. 
  
Fane era şi el supărat foc. Mi s-a plâns de factura la curent. A avut lumina întreruptă din cauza neplăţii şi acum la reconectare, îmi arată că are de plată numai pentru radio şi televizor pe cinci luni, două milioane şi ceva de lei. 
  
Păi cu ce să meargă dom'le un radio şi un televizor dacă n-am lumină? Cu lemne, cu cărbuni? Am eu bani să mă duc la oraş, să plâng pe la uşile grangurilor să-mi facă dreptate? Că, de ce nu am anunţat tăierea luminii, să înceteze abonamentul? Şi ce e aia abonament la curent dom'le? Consum curent, plătesc cât consum şi pace bună. De ce să mai plătesc şi abonamentul? Nu mai am bani, mi-l taie, că reinstalarea tot eu o plătesc. La un ziar, abonament înseamnă costul ziarului. Jecmăneală curată. Talpa ţării a dus-o greu sub toate stăpânirile dom'le. Lui Florin puţin îi pasă. El mi-a înfipt factura în poartă, s-a scărpinat în spate şi a plecat mai departe. 
  
Florin era agentul cu încasările. 
  
De la început observasem că nu are foc în sobă. Pusese reşoul de aragaz pe plită şi o găleată veche plină cu pietre, deasupra. Se plimba prin casă în ciorapi, pantaloni de trening şi o haină mai groasă, dar se auzea şi un fâşâit dubios care nu ştiam la ce provine. M-a surprins uitându-mă curios la instalaţia lui improvizată şi, mai departe s-a simţit dator să-mi explice: 
  
- N-am avut bani să cumpăr lemne şi nu poţi să stai toată iarna în frig că te îmbolnăveşti. Dar aşa, „trag” de o butelie o lună de zile. Măcar să amorţesc aerul. Nici nevastă-mea, nici eu nu mai suntem tineri. Uite, am găsit o găleată care, de găurită ce era, nu puteam să o mai folosesc la nimic, am umplut-o cu pietre care se încălzesc de la flacăra aragazului şi mai aruncă o minciună de căldură prin colţurile camerei, că altminteri când suflă vânjul ăla mare, înţepeneşti, nu alta. Deschid focul cu o oră două înainte să ne culcăm şi, odată ce ne încălzim în aşternut, ne lipsim de foc. Dimineaţa, la fel: îl aprindem cu o oră două înainte să ne dăm jos din pat, iar peste zi îl mai aprindem, îl mai oprim şi... asta este. Când eram tânăr şi nu aveam cu ce mă încălzi, ştii cum făceam? Ţineam toată ziua câteva cărămizi într-un lighean cu gaz, costa doar cincizeci de bani litrul şi seara le dam foc. Flacăra scotea gazul absorbit de cărămizi în timpul zilei şi timp de o jumătate de oră, o oră, mă bucuram de iluzia căldurii. Însă mirosea al naibii. 
  
Inventivitatea omului strâmtorat este inepuizabilă şi probabil tot aşa aş fi procedat şi eu dacă aş fi fost în locul lui, deşi mare diferenţă între situaţia mea fianciară şi a lui, nu era prea mare. 
  
Mai discutăm de una, mai discutăm de alta, mă scarpin în cap nedumerit căci tot nu înţelesesem de unde venea fâşâitul care mă intrigase la sosire şi, până la urmă, fie ce-o fi, mă hotărăsc şi arunc provocarea: 
  
- Mă' Fane, de aici de unde stau eu, se aude un fâşâit, cum se auzeau paraziţii la Vocea Americii altădată, că era bruiat de mama focului. Dar asta numai când te mişti. Dacă stai locului, nu se mai aude nimic. 
  
- Mare pehlivan eşti dom'le. Dacă te-ai prins, hai să-ţi spun că nu-mi e ruşine. Ziua îmi îngheaţă picioarele chiar dacă ţin focul aprins. Şi atunci ce am făcut? Am tăiat o făşie de polietilenă cam de un metru juma'te pe care am înfăşurat-o cum înfăşurau înainte soldaţii moletierele, până sub genunchi. Fâşâie al naibii, dar îmi ţine şi de cald. 
  
- Şi seara când o scoţi, nu simţi un frig subit ca şi când ai avea picioarele goale, scoase dintr-odată afară la ger? 
  
- Aşa e dom'le, de unde o ştii şi p-asta? 
  
- Poate că am văzut la alţii, poate că am încercat şi eu... Corpul omului respiră şi prin piele iar plasticul acoperă ermetic, tăind legătura cu aerul înconjurător. Şi din cauza acestei transpiraţii, poţi să răceşti de mama focului. Mai bine foloseşte tot moletierele că e mult mai sănătos. Orice bucată de stofă, molton, bumbac sau lână este mult mai bună. 
  
Mai departe i-am recomandat baie fierbinte seara la picioare, alternând cu una de foarte scurtă durată rece, nu mai mult de două trei secunde şi din nou apă fierbinte cât poate să suporte, numai până la glezne, de mai multe ori la rând. Mai târziu avea să-mi mulţumească pentru întinerirea circulaţiei, zicea el şi, care l-a pus pe picioare. 
  
Acasă primesc vizita unui cumătru, care se jeluieşte că nevastă-sa este târâtă fără voia ei într-un proces de calomnie cu vecina. Ca martor. 
  
- Auzi domnu' Sebastian, nu are nevastă-mea ce face şi se duce într-o zi pe la cumnată-sa Lilica, dar nimereşte când nu trebuia. Că tocmai o chemase pe Lilica la gard, o vecină, Filica lu' Gheorghe Surdu. Şi, zice ea că i-a făcut semn Filica să vină mai aproape şi, fără să-i spună nimic, a luat-o de păr şi i-a dat cu o tigaie în cap de mai multe ori, în acelaşi loc. În creştet adicătelea. Ţipete, încăierări, vorbe trimise una alteia, lasă fă' că te pun eu pe tine cu botul pe labe, taci fă' potcă, nepoata lu' Tureac, nu vezi c-ai făcut spume la gură?! 
  
Râdem amândoi, aduc două păhărele, îmi mai rămăsese nişte rachiu vechi primit de la un prieten al meu, se mai linişteşte cumătrul şi mă întreabă cam ce-ar fi de făcut, că dacă nu se duce la proces, se lasă cu amendă. 
  
- Nevasta dumitale era la poartă când a avut loc tărăşenia? 
  
- Păi nu spusei?! 
  
- Şi a auzit ea... toate „complimentele” pe care şi le-au spus ele? 
  
- Ce deştept eşti dom'le! Păi cum s-audă chiar totul? Ce mai, n-a auzit nimic şi gata! 
  
- Bine, dar eu ştiu că nevasta dumitale purta un timp şi vată în urechi că era răcită şi o durea capul. 
  
- Gata, asta e soluţia: vata din urechi! 
  
Nu eram prea mândru de ce-i sugerasem, mai bem câte un păhărel şi îşi aduce aminte de un alt proces, cu mulţi ani în urmă în care două ţaţe îşi vărsau tot felul de lături în cap în faţa instanţei şi, la ieşirea din sală una din ele este întrebată de o cunoştinţă: 
  
- Tu n-ai fă' vreun avocat bun că-mi trebuie şi mie la proces? 
  
- Auu, ţi-l dau p-al meu fă' că ăsta pentru doi poli e în stare să mănânce orice rahat. 
  
Nu ai cum să te bucuri când auzi aşa ceva, ca întreaga avocăţime, să fie terfelită de o femeie nu mai zic de mahala ci din cartier, care cu siguranţă că nici să citească nu ştia. Meseria de avocat este una de cinste, dar nu toţi membrii acestei bresle lucrează pentru buna ei reputaţie. Şi dacă e să judecăm drept, câţi avocaţi nu îşi necinstesc cu o nonşalanţă demnă de o cauză mai bună profesia, acceptând să pledeze pentru sumedenie de găinării, pe care se străduie să le prezinte fapte onorabile? De câte ori nu am auzit de avocaţi care se străduie şi unii chiar reuşesc să prezinte răufăcători sau canalii patentate, drept oameni cinstiţi? Deci ei, avocaţii au început primii să terfelească imaginea propriei lor profesii şi de-abia atunci când ocara se întoarce ca un bumerang împotriva lor, încep şi ei să se revolte: Eu sunt avocat dom'le, am făcut o facultate şi vreau să fiu respectat ca atare. 
  
M-a întrebat cineva dacă ştiu vreun avocat, măcar un singur avocat, care să-şi fi refuzat un client, un singur client, pentru că acesta vinovat fiind, el avocatul refuză să pledeze nevinovat. Pentru că una este dreptul la apărare pentru omul cinstit care a dat de un necaz şi se trezeşte în faţa instanţei şi, alta este complicitatea voită a avocatului cu cel vinovat şi atunci, din punct de vedere moral, eu îl consider pe avocat la fel de vinovat cu infractorul, dacă nu şi mai vinovat, infracţiunea acestuia fiind una calificată. 
  
Nu am ştiut ce să-i răspund. Dumneavoastră cunoaşteţi un astfel de avocat?! 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Ne-am întâlnit pe internet 7 / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 262, Anul I, 19 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!