Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 258 din 15 septembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Ne-am întâlnit pe internet 4
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Capitolul IV 
  
E şi nu e 
  
Au trecut una peste alta, aproape zece zile de pândă reciprocă. Nu mă îndoiam că încearcă să mă fiarbă puţin, măcar din cochetărie, la foc mărunt şi că, mai devreme sau mai târziu, voi primi şi răspunsul pe care acum trebuie să recunosc, îl aşteptam. Şi într-una din zilele următoare a sosit şi suna cam aşa: 
  
Bună ziua domnule Sebastian, 
  
Acesta este exact tipul de răspuns pe care îl aşteptam. Şi nu v-am scris mai degrabă pentru că l-am ţinut în faţa ochilor şi l-am citit în fiecare zi de mai multe ori până când l-am învăţat pe dinafară. 
  
Mustraţi-mă că merit, dar să ştiţi că n-am purtat niciodată rochii cu guleraşe sau volănaşe. Bunica mea avea aşa ceva şi când lipsea de acasă, îi umblam prin garderobă, mă îmbrăcam în hainele ei şi mă admiram ceasuri întregi în oglindă, închipuindu-mă mare cucoană. Cât despre vârstă, nu vă mai complexaţi că diferenţa dintre noi nu este chiar aşa de mare cum vă închipuiţi Dvs. Ce aţi zice dacă aţi afla că nu intraserăţi încă la liceu când eu eram în clasa întâia? 
  
Vă cer scuze cu toată sinceritatea pentru impoliteţea de a vă fi întrebat de sănătate. Recunosc că am şarjat să vă epatez, dar se pare că nu v-am surprins şi v-aţi dat seama, mult mai devreme decât speram eu, cum am ajuns, fără voia mea, în posesia acestor amănunte care vă privesc. 
  
Nu ştiu ce îmi spune mie, că sunteţi un fel de lup singuratic şi pe care nu e bine să-l superi niciodată. 
  
Eu lucrez ca graficiană la un institut de proiectări, sunt perioade când şomăm din lipsă de comenzi dar avem şi perioade de lucru până peste cap, că ne mai luăm şi în geantă pentru acasă. 
  
Bănuiesc că Dvs nu lucraţi. Nu vă simţiţi mai bine ca noi, robii pâinii de fiecare zi? 
  
Credeţi-mă că sunt în stare să stau şi în genunchi pe coji de nucă, numai să ştiu că m-aţi iertat. Căpriana 
  
L-am citit şi eu de mai multe ori, dar nu ca să-l învăţ pe dinafară. Şi am zâmbit observându-i persiflarea subţire din prima parte a scrisorii, amestecată cu o undă de înţelegere şi duioşie, să nu spun chiar compasiune din cea de a doua parte a ei. 
  
Şi oricât ar părea de ciudat, îmi trecuse toată supărarea. 
  
Nu-i mai purtam nici un fel de ciudă acestei Căpriana care, mi se păruse mie, ţinea morţiş să păstrăm legătura. În definitv ce ar fi rău în asta, din moment ce nu dăunează nimănui? 
  
Aşa se face că din această zi, am început să ne scriem cu regularitate, fără să ne mai sinchisim de altceva. Şi cu fiecare din mesajele schimbate, am început să ne cunoaştem ceva mai bine, în limitele unei bune cuviinţe care nu a fost niciodată pusă în cauză şi, fără ca vreunul din noi să dorească a-l întâlni pe celălalt. 
  
Doi străini care vor să-şi trimită gânduri bune unul celuilalt, să se ajute prin telepatie şi în mod cu totul dezinteresat. Şi încetul cu încetul, această corespondenţă a trecut pe primul plan în preocupările mele cotidiene. Urmăream ca un şcolar, cu ochii minţii cuvintele aruncate în eter dar cu adresă precisă, bucurându-mă dinainte nu pentru ce avea să-mi răspundă, ci pentru că avea să-mi răspundă. 
  
Trăiesc ca un refugiat pe o insulă pustie, de multă vreme şi nu sufăr nici de sindromul singurătăţii, nici de cel al inutilităţii. M-am obişnuit cu dedublarea pe verticală a personalităţii, dacă pot să mă exprim astfel, eu jupânul, eu sluga şi afară de doi câini şi mai multe pisici, nimeni nu-mi tulbură liniştea universului meu domestic. Lumea se opreşte pentru mine la poartă. Şi chiar strada se opreşte la poarta mea, la modul propriu. Iar pe strada pe care locuiesc, nu se mai află nici o altă casă, ceea ce îmi dă un aer de falsă suficienţă. Adevărul este că aşa am cumpărat cu mai mulţi ani în urmă casa, aflată pe o fundătură, poziţie care mi-a convenit de minune din cauza liniştii dar şi a peisajului reconfortant pe care-l oferă. Din timp în timp primesc ce e drept câte o scrisoare, dar pentru asta am o cutie poştală la poartă. Nu sunt prieten cu televizorul şi ascult de regulă numai ştirile la radio, emisiunile care îmi stârnesc interesul fiind şi acestea din ce în ce mai puţine. Şi dacă nu ar fi fost nevoie să ies după cumpărături, să admitem o dată la două zile, aş fi întrerupt cu plăcere şi această legătură cu lumea exterioară. Nu mă deranjeaza că vecina mea este atât de curioasă, că atunci când mă cheamă cineva la poartă, se apropie ghemuită cât poate, fără să fie văzută, credea ea, să ştie şi cu cine stau de vorbă şi, dacă se poate şi ce discutăm. Aveam însă grijă ca după ce rămâneam singur, mă aplecam şi eu căutând-o cu privirea, îi făceam semn cu mâna, odată am vrut să îi strig chiar: cucu, aicea sunt! 
  
Şi atunci, de bine de rău, îmi făcea şi ea semn cu mâna că m-a văzut şi se retrăgea mormăind. Nu mă mai deranja că trăim timpurile care le trăim, că bucuriile vieţii se împuţinează pe zi ce trece şi că în viitorul apropiat nu se întrezărea nici o ieşire din criză. Mă aflam în situaţia călătorului care traversează un pustiu, fără nici un fel de ţintă de jur împrejur, pustiu în care iată, pe negândite, a răsărit soarele şi recunosc dintr-odată şi drumul dar şi punctele cardinale iar de ţintă nu mă mai plâng. Viaţa însăşi căpătase alte dimensiuni şi devenisem imun la cele mai multe din mizeriile mărunte ale cotidianului. Făceam abstracţie şi de faptul că uite unde a ajuns civilizaţia noastră, să „elibereze” cu sila ţări care nu vor să fie „eliberate”, iar oamenii din ţările ocupate nici nu-şi dădeau seama cât de „liberi” deveniseră ei dintr-odată! „Eliberare” care ucide oamenii nu cu miile sau cu zecile de mii, ci cu sutele de mii... Şi sângele acestora strigă întruna către cer pentru dreptate. 
  
Evenimentele din '89, schimbarea stăpânilor, bucuria noastră, ne-au luat prin surprindere, cu garda jos, ţara a dus lipsă de o generaţie de oameni politici în stare să o scoată la liman. Semn că pentru îndepărtarea noastră de Dumnezeu, mai avem încă de îndurat destulă suferinţă. 
  
- Und te duci nea Ilie? 
  
- La poştă să pun nişte bani băiatului. 
  
- Păi nu spuneai că lucrează şi stă pe picioarele lui? 
  
- Aşa este, dar mi-a zis că nu se descurcă şi-i mai trebuie. 
  
Oftat prelungit de ambele părţi.  
  
- În rest văd că arăţi bine, tot verde, tot verde. 
  
- Vai de verdeaţa mea, taică! 
  
- Dar de ce eşti cătrănit? 
  
- N-am pace de la vecin. De la Mănăilă. Îl cunoşti. Ăla care vorbeşte tot timpul. Care îţi intră în curte, în casă, ţi se bagă în suflet să vadă ce ai, ce nu ai şi pe urmă umple satul cu tot felul de prostii. 
  
Îl ştiam. Trecea prin fundul grădinii să vadă dacă am plivit sau nu buruienile şi mă arăta cu degetul că sunt leneş. 
  
- Mi-a venit până la poartă, s-a uitat prin uluci, doar să vadă ceva de care să râdă. Pusesem mâna pe cazma, scosesem un pui de vişin care răsărise chiar în mijlocul bătăturii şi pe care l-am plantat mai departe. Eh, pentru gropiţa aia de o palmă pe care nu o mai astupasem, a fost în stare să-mi spună în faţă:  
  
- Ai săpat în curte, la fel ca ăia proştii care fac câte o groapă, îi întreabă lumea de ce sapă şi ei răspund: Să vedem dacă ne mai rabdă pământul. Şi începe să râdă singur ca un nărod ce este. 
  
- Lasă-l în pace. Dacă nu a învăţat până la anii ăştia cum să se poarte, slabă speranţă să se mai dea pe brazdă de acum încolo. 
  
- Da, dar nu m-a răbdat inima să tac din gură şi i-am zis şi eu: - Auzi mă' vecine, mie nu mi-au plăcut în viaţă drumul lung, omul prost, femeia bleagă şi paharul gol. Să ştii că măgarul moare întotdeauna de drum lung iar prostul, de grija altuia. Mai bine tăceam. Acum îmi aruncă în curte ba o pisică moartă, dacă taie o găină, îmi azvârle măruntaiele peste casă. 
  
- M-ai văzut pe mine că ţi le-am aruncat eu? Şi iar n-am avut ce face. M-am coborât la mintea lui. Le-am luat şi i le-am agăţat noaptea de clanţa uşii. Aşa cum erau pline de ţărână şi de sânge. Acum vrea să ne judecăm, am primit citaţie că nu-şi poate îngriji sănătatea din cauza mea că-l terorizez cu maţe de găină. 
  
Stimată domnişoară, 
  
E drept că eu am mai mult timp liber, pentru că de fapt, mi-a rămas mai puţin. Nu sunt încadrat pe motive de sănătate şi am avantajul să-mi fac singur programul de dimineaţa până seara. De venituri nu mă plâng, ca omul care s-a obişnuit să nu protesteze niciodată, că tot degeaba o face, iar de înnădit, oricum trebuie să-şi înnoade traiul, treaba lui cum. Secretul supravieţuirii şi pe plan individual dar şi social. Ceea ce ar trebui să înveţe prima dată politicienii. 
  
Ziua în care primesc răspunsul dumitale, soarele răsare, te rog să mă crezi, mai devreme şi pe mine unul mă încălzeşte mai prietenos ca în alte dăţi. Mi-am înjghebat în curte un adăpost acoperit cu polietilenă, seamănă cu o gheretă de pază la frontiera unei ţări, în care nu a mai rămas aproape nimic de furat şi în care mă retrag cu predilecţie când plouă. 
  
Cantilena picăturilor îmi fură visarea spre ţinuturi pe care sper să le descopăr odată şi odată. Dacă în februarie pe jos este zăpadă iar cerul însorit, îmi place să mă închid în această rezidenţă pe care eu am numit-o Soledad, fără să ştiu prea bine de ce şi în care, prin efectul de seră, se face mai cald ca în casă. 
  
M-am bucurat şi continui să mă bucur ca un copil de această improvizaţie ca de o realizare cu totul ieşită din comun. Dar cel mai important este că aici îmi place să citesc mesajele dumitale atât de optimiste şi pline de viaţă. 
  
Dumneata urci, eu cobor. 
  
Dumneata ai în faţă o planetă de cucerit, spre care de-abia ai început să zbori, în timp ce eu zburând prea aproape de o lumină puternică, mi-am ars aripile. 
  
Dar lumea nu începe şi nu se termină cu mine şi totul curge mai departe. „Amăununte” de care optimismul meu încearcă să nu ţină cont. 
  
Te rog să zâmbeşti. Încearcă şi vei reuşi. Sebastian 
  
Duminecă după ieşirea de la biserică, am trecut să caut o elevă din clasa a şasea, Georgeta Secariu, căreia îi apăruse o poezie într-una din revistele literare, la poartă au ieşit ambii părinţi explicându-mi că mititica fusese noaptea trecută la bar, acum nu era decât amiaza şi ei înţelegători o mai lăsau să-şi facă somnul.  
  
Clasa a şasea! Fără comentarii. 
  
La Sâmbureşti, sat vecin cu al nostru, veniseră după inundaţii ajutoare din Italia pentru sinistraţi şi care s-au distribuit sub stricta supraveghere a primarului, că el era gospodarul obştei. Se striga o listă, fiecare venea cuminte, cu mâna întinsă, mai dorea şi altceva ce nu se poate, mormăia şi pleca mai departe. 
  
- Altul la rând. 
  
- Dom' primar... 
  
- Ce e mă', nu-ţi convine ce-ai primit? 
  
- Dom' primar ... uite ce-am găsit aici şi arată cojocul nu prea elegant pe care-l încerca, fără prea mare tragere de inimă. 
  
- Ce-ai găsit mă' ? 
  
- Uite bre, ai naibii italieni au trimis un cojoc în care am găsit buletinul dumitale înăuntru. Mari pişicheri, bre, macaronarii ăştia şi face cu ochiul spre cojocul arătos, aproape nou al primarului. 
  
Nu mai e nevoie de nici un comentariu. 
  
Dumneavoastră cum aţi primit moda buricelor goale, că la noi şi cele slabe şi cele plinuţe, au adoptat-o fără să clipească? S-a dus perioada în care oamenii foloseau îmbrăcămintea ca să-şi acopere goliciunea trupului. Acum tinerii sunt învăţaţi să o folosească pentru dezvelirea ei. Şi ei cred că fac un lucru bun, demn de toată lauda. Dacă „progresăm” în ritmul ăsta, nu m-ar mira să vedem într-o zi nu prea îndepărtată, perechile mergând pe stradă în lenjerie intimă transparentă sau chiar fără. 
  
Spunea un bătrân mai hâtru: 
  
- Ascultaţi-mă pe mine taică, îşi bate dracul joc de cine poate şi nu duce niciodată lipsă de clienţi. Aşa să ştiţi.  
  
Sau v-a fost dat să auziţi un dialog ca acesta: 
  
- Bunico. 
  
- Ce e mă'? 
  
- Ai dat în mintea copiilor, umbli şi tu cu buricul gol?! 
  
- Hai sictir că nu ştii ce vorbeşti. 
  
Iar puştiul începea să sară şotronul în urma ei de mai mare hazul şi o arăta din spate celorlalţi cu degetul, având grijă să întrebe de fiecare dată: 
  
- Bunico, umbli şi tu cu buricul gol? 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Ne-am întâlnit pe internet 4 / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 258, Anul I, 15 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!