Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 639 din 30 septembrie 2012        Toate Articolele Autorului

Ne-am întâlnit pe internet (29)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Ne-am întâlnit pe internet (roman)  

Şi morţii au nevoie de linişte - cap- XXIX  

---------  

 

Am fost zguduit de o altă întâmplare tristă. Întâmplare care m-a făcut să mă gândesc încă o dată cât de orb poate să fie destinul uneori.
Nicu lu' Dragavelea lucra la o fabrică de cherestea şi când venea acasă după schimbul doi, ajungea tîrziu, cobora din autobuz o staţie mai devreme şi tăia de-a dreptul prin cimitir. Ca să-şi facă mai mult curaj, luase obiceiul când trecea pe lângă mormântul lui Neacşu să strige din mers, fără să se uite înapoi:
- Bună seara, Neacşule, ce mai faci, cum o mai duci?
Azi aşa, mâine aşa, povestea şi altora cum de nu se teme el să treacă el noaptea prin cimitir până într-o zi când s-au hotărât doi tineri să-i joace o festă. S-au ascuns după un nuc bătrân şi când l-au văzut trecând şi strigând:
- Bună seara, Neacşule, ce mai faci, cum o mai duci? - unul din ei l-a strigat: pe nume:
- Vino-ncoace măi Nicule, să mai stăm şi noi niţel de vorbă. A tăiat-o la goană, nu s-a mai oprit până acasă, a spus şi alor săi, cu sufletul la gură ce i s-a întâmplat, a tras o sperietură nemaipomenită, nu a mai avut poftă nici de mâncare, nici de băutură, s-a îmbolnăvit, a căzut la pat şi i-a fost din ce în ce mai rău. Tinerii s-au speriat, i-au făcut o vizită şi au încercat să-i explice:
- Nene Nicule, noi doi te-am speriat, ne-am pitit după nucul ăl bătrân, nu am vrut să-ţi facem nici un rău şi eu am strigat după dumneata:
- Vino-ncoace, să mai stăm şi noi niţel de vorbă, aşasă ştii, că noi am fost.
- Mulţumesc măi copii, eu ştiu că voi vreţi să mă ajutaţi. Dar nu aţi fost voi. Ştiu sigur pentru că i-am recunoscut vocea. El a fost şi m-a chemat la el. Asta e.
Şi când a căpătat convingerea că nimeni nu îl mai poate întoarce din acest drum, nici un doctor, nici o reţetă din lume nu l-au mai putut ajuta.
Şi nu s-a mai putut face nimic.
Morţii cu morţii, viii cu viii.
Îmi amintesc, eram mic de tot când am auzit o întâmplare asemănătoare, doi elevi de şcoală militară au făcut un pariu, care din ei are curaj să meargă noaptea în cimitir şi, drept dovadă să înfigă baioneta la un mormânt oarecare. Au bătut palma, unul din ei şi-a luat inima în dinţi şi ajuns la cimitir, s-a aplecat înfigând cu sete baioneta în pământ.
Dar când a vrut să se ridice, şi-a dat seama că nu mai poate şi, fiind convins că mortul îl trage cu putere la el, a făcut infarct şi a murit pe loc. Ce se întâmplase în realitate? Aplecându-se şi fiind întuneric, şi-a înfipt baioneta prin propria lui manta, care apoi l-a împiedecat să se mai ridice. Voilà!
Şi morţii au nevoie de liniştea lor iar noi trebuie să le-o respectăm.
Citesc despre faţa nevăzută a Lunii, despre care se scriu cele mai fanteziste lucruri, sau mai bine zis nu se scrie nimic serios. Despre faţa nevăzută a Lunii şi despre acel misterios satelit de diamant (!) care o înconjoară şi asupra căruia se păstrează o tăcere stânjenitoare. De ce ne arată Luna în permanenţă o singură faţă a ei? Nu pentru a stimula curiozitatea noastră cea de toate zilele? Câte calcule ar trebui să facă cineva să ajungă la o cât de sumară înţelegere a principiilor care permit Lunii să ne ascundă mereu una din feţele ei? Statele care dispun de tehnologie cosmică, fac experiment după experiment dar şi pregătiri pentru instalarea unei staţii orbitale interplanetare, în stare să devină operaţională în numai câţiva ani. Sigur că sunt foarte importante cercetările de explorare a cosmosului, dar şi dorinţa marilor puteri de a muta în cosmos hegemonia celui mai puternic, este cât se poate de transparentă.
Dar cui nu i-ar plăcea să călătorească până la bordul unei astfel de staţii şi, mai departe să petreacă un sejur de câteva zile în cosmos şi să privească Pământul de la câteva sute de chilometri depărtare?
Pentru zborul după care tânjeşte de când s-a născut, omul nu are la dispoziţie decât fantezia şi gândul care îl poate duce instantaneu, în orice punct al universului doreşte. Dar rămâne cu handicapul unei cunoaşteri aproximative şi iarăşi se întoarce de unde a plecat. Iată de ce îmi place să închid ochii şi să mă închipui zburând în cosmosul care ne înconjoară cu atâtea şi atâtea incitante mistere. Pentru că una este să citeşti descrierile cosmonauţilor, cenzurate şi ele, sau ale scriitorilor de science-fiction şi alta să vezi, şi eu îmi închipuiam că văd cu ochii minţii, de sus, această Terră bântuită de tot felul de răutăţi şi meschinării, dar pe care se ţes şi cele mai cutezătoare idei de zbor.
Când eram mai tânăr, mă fascinase ideea unei motociclete zburătoare, o miniavionetă de două locuri, folosită în Australia pentru paza turmelor de oi, şi care, deşi nu se ridică la o înălţime prea mare, nici nu dezvoltă viteze sonice, avea o ţinută zveltă şi graţioasă iar la înălţimea la care zboară, nu o paşte nici un fel de pericol, nu e nevoie nici de permise şi nici de alte autorizaţii birocratice cum ar fi cea de survol, nici de aeroporturi pentru decolare sau aterizare şi aşa mai departe. Şi ce ciobăniţă frumuşică îi făcea reclamă probând-o în rulaj, în zbor şi readucând la un loc mioarele care se depărtau prea mult de grosul turmei.
Atunci mi-am dorit cu adevărat să devin şi eu cioban în Australia. Dar n-a fost să fie. Deşi nu ştiu dacă m-ar fi primit din cauza studiilor.
Un timp iarăşi m-au pasionat aparatele de zbor ultrauşoare, cu aripă delta şi cărora la nevoie le puteai opri motorul, plutind timp îndelungat după curenţii de aer din atmosferă. Nu vă mai spun că în tinereţe m-am înscris la şcoala de zbor cu motor de la Strejnic, dar din cauza vederii a trebuit să abandonez.
Mai târziu visam că vehicolele individuale de zbor pe pernă de aer, care nu mai sunt de mult o minune a tehnicii şi nici nu puteau să coste prea mult, aveau să coboare de pe planşetele proiectanţilor şi de pe pistele de probă, în vitrinele magazinelor de specialitate şi, să devină accesibile oricărui amator.
Dar nici asta, n-a fost să fie.
Când mă ambiţionam mai mult, promiteam solemnn (!) să proiectez şi să contruiesc un avion personal super-uşor pe care la nevoie să-l poţi plia într-un geamantan obişnuit. În schimb mi s-a întâmplat de mai multe ori, să mă visez zburând, cu mâinile întinse şi, la fel ca sportivii la triplu salt, făceam în aer mai mulţi paşi continuându-mi astfel zborul şi simţind o satisfacţie pe care nu o pot descrie în cuvinte.
Am reuşit, am reuşit! - strigam eu triumfător, după care mă trezeam decepţionat că nu zburasem decât în vis.
Şi ca de fiecare dată după atâtea escapade şi tentative de evadare în spaţii eterate şi la altitudine, cobor din nou cu picioarele pe pământ, unde câinele pare că mă iubeşte din ce în ce mai mult. Mă latră alarmat ori de câte ori ies din curte şi se bucură atât de expansiv când mă apropii de el, încât trebuie să îi acord în fiecare zi un timp din ce în ce mai mare pentru discuţia noastră în doi.
Hămăie, dă din coadă, îmi linge mâinile, mă sărută pe obraji, scheaună – el de fapt îmi vorbeşte – şi nu stă o clipă locului.
Ar fi în stare să ţopăie nu ştiu cât timp în jurul meu, ca să-mi facă plăcere, intru şi eu în jocul lui dansând, deşi numai de dans nu-mi arde mie acum şi mă pretez chiar de mai multe ori pe zi la acest fel de dialog.
- Măi cuţule, eu sunt mai prieten cu tine decât cu vreun om. Aşa e?
- Ham, ham.
Ori de câte ori îl întreb ceva, se bucură ca un copil pe care îl tratezi ca pe un om mare, dă din coadă, mă priveşte în ochi încercând să ghicească ce mi-ar place sau ce ar trebui el să răspundă.
- Mi-ai acoperit cea mai mare parte din singurătatea mea năroadă, iată sunt atâţia ani de zile de când nu te am decât pe tine.
- Ham, ham, ham.
- Ţie pot să-ţi spun măi cuţule, dar altora nu. Nimeni nu trebuie să ştie dacă mi-a fost sau nu greu. Şi cât de greu. Mă mai descarc şi eu de supărări în faţa ta, că nu am pe altul.
Se copilăreşte înduioşător şi se arată atât de temător să nu mă supere cu ceva, că-l simt totdeauna gata să se plece, la orice gest mai brusc al meu, căutându-mi în permanenţă mâinile pe care să-şi depună omagiul supunerii sale totale.
La fel cum îl vedeam pe Charlie Chaplin din perioada filmelor mute, care după fiecare ispravă care stârnea hohotele de râs ale spectatorilor, scotea inevitabil pălăria din cap, semn al bunelor sale intenţii şi bunăvonţei sale de nedezminţit.
Nu plec fără să dau bună ziua şi celuilalt, bătrânul.
- Tu ce mai faci măi, martalogule?
- Ia uite cine vorbeşte!
- Ai dreptate. Suntem doi martalogi de care nu mai ţine nimeni cont.  

 

 

Referinţă Bibliografică:
Ne-am întâlnit pe internet (29) / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 639, Anul II, 30 septembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!