Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 637 din 28 septembrie 2012        Toate Articolele Autorului

Ne-am întâlnit pe internet (28)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Ne-am întâlnit pe internet (roman)  

Începutul sfârşitului - cap. XXVIII  

------  

 

 

Draga mea prietenă,
Poate că dramatizez mai mult decât trebuie, dar am nevoie de tonifiantele dumitale îndemnuri. Nimeni nu este curajos în faţa în faţa morţii iar eu vorbesc de moartea mea, nu de moartea unei persoane străine, şi care m-ar afecta mai mult sau mai puţin, aşa de circumstanţă.
Fiecare dintre noi suntem posesorii unei păsări divine închise în această colivie sau cort, care ne este trupul şi, din chingile căruia, ea se străduieşte în permanenţă să evadeze. Ceea ce, trebuie să se întâmple odată şi odată şi, oricât ar părea de paradoxal, nu este o tragedie. Sau nu trebuie să o considerăm noi o tragedie.
Eu văd tragedia numai în măsura în care misiunea pentru care am fost trimişi pe pământ, nu a fost atinsă. Dar aici, nici un caz nu seamănă cu celălalt. Acolo sus, putem să numim asta şi P.C. cum ar fi punctul de comandă sau statul major al unei bătălii să zicem, se ştie şi care este această misiune, dar se ştia de la început şi dacă aceasta va fi sau nu împlinită.
Pentru că omul nu va fi judecat ipotetic, ci concret: gânduri, vorbe, fapte.
Iată ai trei dinari. Mergi şi lucrează cu ei.
Cât despre suflet, acesta a fost şi va rămâne un mister de nepătruns pentru pământeni. Pe de altă parte, oricât am încerca să cunoaştem sau să filozofăm noi oamenii, pe fiecare dintre noi moartea îl va surprinde nepregătit şi, cu multă durere se va despărţi sufletul de trup. În ce mă priveşte, dacă reuşeşte cineva „să vadă” ceva din destinul cuiva, eu voi rămâne la convingerea mea nestrămutată, că acel ceva nu se află sub imperiul necesităţii, nu este hotărât apriori, ci se află la dispoziţia subiectului cu pricina, pentru că paşii omului sunt liberi. Şi omul a fost lăsat liber în faţa sorţii. Absolut liber. Dar mă opresc ca să nu intru pe terenul speculaţiilor:
- Dacă aşa stau lucrurile, cum se face atunci că ele „văzute” se petrec aşa cum sunt „văzute” şi nu altfel?
Pentru mine, explicaţia: acolo sus se ştie cum va proceda omul, îmi este arhisuficientă. Căci altminteri, dacă omul ar fi predestinat unul să ajungă sfânt iar altul criminal, Dumnezeu nu ar mai judeca pe nimeni. A venit momentul să mă cercetez pe mine însumi cum am judecat şi eu la rândul meu pe alţii, greşind: Îmi pare sau nu rău că am făcut nedreptăţi şi altele asemenea pe care puteam să nu le fac? Îmi pare rău că puteam să fac mai multe lucruri bune şi pe care nu le-am făcut? Şi toate la un loc, gânduri – vorbe – fapte: care din ele atârnă mai greu în cumpănă? Măcar să-mi pot face singur o idee despre propria mea şansă de mântuire.
Îmi pare bine că te simt aproape. Mi se ia aproape jumătate din teama aceasta stranie şi de neînlăturat pe care o încerc.
Deocamdată mulţumesc lui Dumnezeu că (încă) este bine. Să vedem ce va urma.
Oamenii continuă să alerge în jurul meu de parcă au venit să se stabilească aici pe pământ, pentru veşnicie. De parcă nimicurile de fiecare zi ale oricăruia dintre noi, ar fi cele mai importante principii din univers.
Şi numai când dau faţă în faţă cu realitatea morţii, au un şoc asemănător cu al meu şi le este greu să-şi mai revină.
Căpriana este oaza mea de speranţă, către ea alerg şi pe aceasta nu mi-o va lua nimeni de lângă mine.
Din cauza dumitale, mă consider fericit în această nefericire a vieţii mele.
Cu toată dragostea, Sebastian

Mă opresc adesea din treburi şi privesc motanul care stă cuminte în faţa sobei, pe un maldăr de dosare vechi cu care aprind focul, semănând cu un mandarin pierdut în meditaţie şi pe care, muritorii nu îndrăznesc să-l deranjeze. Absent la toate, împăcat cu toate.
Ieşit din atmosferă şi rătăcind prin spaţii siderale, de neatins celor de rând. Mă mişc prudent dar nu mă ia în seamă, de parcă amândoi facem parte din universuri incomaptibile.
- Spune, măi şi mie, măcar aşa din timp în timp la ce concluzii ai ajuns, să văd dacă merită sau, dacă pot să te imit.
Mă aude vorbind, clipeşte scurt, semn că nu trebuie să îmi acorde nici o atenţie şi se cufundă din noi în meditaţia lui.
- Tu trebuie să fii un adept al lui Confucius, cu gândul departe de rânduielile lumii acesteia şi dacă ai putea, la ora mesei ai fi în stare să-ţi iei farfurioara cu care să umbli prin vecini după un strop de mâncare. Ce-o fi, numai să-ţi amăgeşti foamea.
Renunţă la dorinţe, ca să te fereşti de dezamăgiri.

Supărarea mea este aşa de mică la scara universului încât nici nu se vede şi, nici măcar nu trebuie amintită. Şi dacă nici pe alţii nu îi interesează, înseamnă că ea nici nu există.
Supărarea mea nu există!
Trebuie să îmi bag în cap această aserţiune, ca să înfrunt mai uşor viitorul.
Un bob de nisip mai mult sau mai puţin, nu contează.
Şi totuşi viaţa, această candelă plăpândă de sorginte divină, primită ca să o transmit la rândul meu, înainte de a pleca de pe această planetă a suferinţei, care este Pământul, mă înfricoşează la rândul ei pentru eşuarea mea lamentabilă. Dar dacă nu m-am gândit şi nu am fost în stare să fac un pas înainte la momentul propice, acum toate vorbele sunt de prisos. Răscumpărarea nu se mai află la îndemâna mea. Un ins ca mine şi un motan mai înţelept, care stau faţă în faţă, părând a fi de acord asupra lucrurilor care nu pot fi puse niciodată de acord, unul cu celălalt.
Sunt sigur că şi el îşi pune întrebări care, pentru el, sunt poate mai importante decât ale mele şi, la care tot el găseşte, probabil, mai uşor decât mine, răspunsurile. Şi totuşi convieţuim în cele mai bune condiţii. Dar oamenilor cât le va mai trebui să ajungă la concluzia că şi pentru ei, mai important este să trăiască, decât să încerce cei mai puternici, să îi omoare pe cei mai slabi?
Şi acum vine partea cea mai grea, pe care am lăsat-o special la urmă şi despre care nu voiam să scriu nici un cuvânt. Probabil că însemnările mele vor deveni şi ele mai rare de acum încolo, pe măsură ce... trece timpul, să zicem.
De o bună bucată de vreme, mă bântuie o durere de cap pe care nu prea am luat-o în serios. Un fel de... nici eu nu ştiu cum să mă exprim să mă fac înţeles. Închipuiţi-vă ca o adiere de curent care vă străbate capul, mişcându-se agale, dintr-o parte în alta. O simt ba în creştetul capului, ba la ceafă, ba trecându-mi frontal de la o tâmplă la cealaltă. Ca şi cum şi-ar căuta un loc unde să se aşeze. Adiere care s-a transformat cu timpul într-o durere continuă, din ce în ce mai persistentă. Cel puţin până acum eram obişnuit ca de curent să mă doară puţin capul în zona occipitală, de gălăgie sau surmenaj în zona lobilor frontali, iar de supărare în creştet. Şi pentru că întotdeauna am avut mai multă încredere în tratamentul naturist decât în medicina alopată, am încercat să aflu singur remediul, dar nu am reuşit.
Ştiu de când eram copil că durerea de cap trecea aproape instantaneu dacă îmi puneam felii proaspăt tăiate de cartofi pe frunte şi mă legam cu un prosop. Am avut iarăşi situaţii când pentru o durere mai rebelă de cap, era suficient să fac câteva seri, baie fierbinte la cap înainte de culcare. De data asta uşurare nesemnificativă însoţită de ciuda nereuşitei. Am mai încercat frecţie abundentă cu spirt înainte de a mă băga în pat, dar tot degeaba. Mai mult m-am sugestionat că voi reuşi, dar nu a fost să fie. Şi am oroare de remediile cărora li se supralicitează calităţile printr-o reclamă inoportună. Ceea ce nu este nici onest şi, nici nu ar trebui să se întâmple. Dacă mă doare un dinte, iau calmante şi îmi alină durerea doar până când ajung la dentist. Dar cauza durerii, dintele cariat să zicem, rămâne mai departe izvorul altor dureri până când este vindecat sau extras. La ce mi-ar folosi să mă îndop cu analgezice care nu elimină cauza ci doar amorţesc locul, ca să nu mai simt, un timp, durerea?
M-am gândit de unde să fi căpătat eu această durere şi mi-am adus aminte că totul mi se trage de la un pocinog, de la o altă ispravă a mea, petrecută cu un an în urmă pe la sfârşitul lui octombrie. Am fost chemat la o pomană în amintirea tuşii Marilena, de la care cumpărasem casa şi căreia îi port şi acum o pioasă amintire. Toate bune şi la locul lor. Ţin minte ca acuma că înainte de a mă ridica de la masă, am vrut să mai beau un pahar, am auzit în mintea mea: Nu! -, dar n-am dat nici o importanţă, pahar mic, vin cu sifon, oricum nu mă îmbăt şi l-am băut. Ajuns acasă m-am culcat în Soledad, spaţiu deschis, fără nimic pe cap şi, când m-am trezit, mi-am simţit capul prins într-un cerc de răcoare. Răcoare care apoi s-a transformat într-un cerc de frig şi iată-mă aici unde sunt acum. Totul pare o simplă întâmplare, cât se poate de banală, dar uite cum se înlănţuie amănunt după amănunt şi acum...
Au fost oameni care pe front au rezistat gerurilor cumplite de la Stalingrad şi după ce s-au eliberat, la un an sau doi, au răcit într-o staţie de tramvai în Bucureşti, unde temperatura nu este aşa de scăzută. Acelaşi organism care rezistă la o probă de foc, dar care, după ce îşi iese dn formă, se întâmplă să cedeze la o încercare din cele mai minore.
Gata cu lamentările, Sebastiane!  

Referinţă Bibliografică:
Ne-am întâlnit pe internet (28) / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 637, Anul II, 28 septembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!