Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 278 din 05 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

Ne-am întâlnit pe internet, 14
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Capitolul XIV 
  
E greu să ne mântuim? 
  
Septembrie plin de căldură, ca un cireş bogat. Ca o iubire împărtăşită, ajunsă la maturitate. Cu bunici care ies ca primăvara gâzele la soare. 
  
Octombrie ne ia însă prin surprindere cu vânt subţire care ne aduce aminte de odiseea cămării, niciodată îndestulată. 
  
Covor de frunze, peste care călcăm ca peste propriile noastre vise şi, pe care nici nu mai credem că le vom vedea împlinite. Cu multe răni cicatrizate dar şi cu altele noi, proaspete, încă deschise. 
  
Urmează un noiembrie molcom şi blând ca un balsam, peste o durere de suflet, cu care ai convieţuit fără să ştii. Haine groase, mâini bătucite şi renunţare. 
  
Lumea satelor îmbătrâneşte din ce în ce mai mult. Dintre cei tineri, rămân numai cei care reuşesc să prindă câte un post la primărie, la şcoală, la vreun privatizat. Restul aleargă după pâinea cea de toate zilele la oraş. 
  
Pământurile se strâng încet încet în jurul noilor fermieri. Bătrânii se văd daţi deoparte şi de viaţă şi de semeni. Nu mai au chef să ia pe nimeni de piept, nu mai au chef să ceară nimănui socoteală pentru înfrângerile lor cu gust de cenuşă. 
  
Sănătatea, atât câtă mai este şi, cu mila Domnului hamuri, noi pentru jugul cel vechi. Putere şi resurse din ce în ce mai puţine. Să le ajute Domnul celor tineri să-şi ia zborul cum ne-am luat şi noi la timpul nostru. 
  
Cei care au vii, nu vor să renunţe la ele şi să planteze soiurile comunitare. 
  
Să facă asta fermierii că s-au umplut de bani ca ciocoii altădată. După ce mor, să facă ce-o vrea cine-o veni după mine. Dar nici ăla n-o să facă ce vrea el, ci cum l-or sili ăştia noi. 
  
Cazanele de ţuică vor dispare şi ele, chiar dacă este vorba numai de producţie pentru consumul propriu. 
  
Lasă că n-am trăit noi numai cu ţuică. Să le ia şi pe astea, că şi ceilalţi au vrut să ia totul. Şi averea care nu era a lor, şi pământul, şi munca. A noastră, nu a lor. 
  
Şi pe-ăla dinainte l-au împuşcat că-i alerga pe oameni pe stradă să le dea locuri de muncă şi locuinţe gratuit. 
  
Nici atunci nu erau toate rele, nici acum acum nu sunt toate bune. Ba chiar deloc. Asta e! 
  
Dintre toate acestea şi mai bune şi mai rele, mă desfăt, nu mai mult decât câteva zile, cu o cură de must, o adevărată ambrozie cu care nu ajunge să se compare nici o altă băutură. Dar numai câteva zile, că mustul acesta pe care îl simţi ca pe un cal pur sânge muşcându-şi zăbala să scape din frâu, începe să fiarbă şi se transformă în vin. 
  
Îmi amintesc că acum câţiva ani, pe când mă aflam într-o perioadă de căutări şi limpeziri, în două rânduri mi s-a dat şi mie să zăresc lumea prin glanda pineală, dar nepregătit fiind, m-am speriat şi am dat cu obstinaţie la o parte, mâna care îmi oferea darul. De fiecare dată, acestea s-au petrecut dimineaţa la trezirea din somn, înainte să aprind lumina dar şi înainte să se lumineze de ziuă. Pur şi simplu, mi-am dat seama că vedeam prin semiobscuritate nu cu ochii ci cu această glandă fixată în mijlocul frunţii. 
  
Dar cum fusesem bombardat cu tot felul de avertizări că orice dar care iese din comun, vine de la cel rău, am procedat ca un neghiob, închizând şi deschizînd ochii de atât de multe ori, până când imaginea aceea argintie care semăna cu a unui caleidoscop mirific, a dispărut şi abia apoi am început să văd normal, ca orice om. 
  
Nu am apucat să văd decât un fel de tunel de culoare argintie şi alte amănunte nu îmi mai amintesc şi, parcă ceva elemente prismatice, dar încăpăţânarea mea a fost mai mare decât generozitatea şi bunăvoinţa care mi se arătase. 
  
Şi aceasta s-a petrecut în două rânduri. Iar eu tot în două rânduri am procedat la fel, aşa că acum nu mai am decât cuvinte de regret pentru purtarea mea nesăbuită. Regrete care, oricât de sincere ar fi, nu mai pot compensa ocazia pierdută. 
  
Retragerea mea la ţară, pare să îmi ofere, măcar acum, pe ultima sută de metri, condiţiile cele mai bune pentru odihnă şi lectură. Pe scurt, mă simt la fel ca peştele în apă. 
  
Am mai mult timp liber din cauză că, paradoxal, mi-a rămas mai puţin. 
  
Nu sufăr de singurătate, nu mă simt deloc claustrat în această lume cu care mă aflu într-o stare de conflict, de când mă ştiu. Adică ne ignorăm, dispreţuindu-ne cordial, dacă pot să mă exprim astfel. Reciproc şi vice-versa. 
  
Au fost odată trei fraţi care au hotărât să se retragă din lume, pentru meditaţie şi să-şi închine viaţa Domnului. După ce şi-au vândut averea părintească pe care au împărţit-o săracilor, unul s-a dus la o mănăstire, altul a devenit preot iar al treilea s-a retras în pustiu, cât mai departe de larma deşartă a lumii. 
  
După câtva timp, primii doi s-au întâlnit, întrebându-l fiecare pe celălalt cum îi merge, dar nici unul dintre ei nu era deplin mulţumit de sine. Şi atunci au hotărât să meargă împreună la cel de al treilea, să se dumirească ce şi cum. Dacă au greşit undeva şi, unde anume. 
  
Acesta i-a ascultat, primul crezuse că în mănăstire nu va mai avea parte de nici un fel de ispite, al doilea că toţi enoriaşii îi vor asculta cuvântul, urmându-i pilda şi, uite că lucrurile nu au decurs aşa cum s-au gândit ei. Şi atunci al treilea, care era şi cel mai vârstnic dintre ei, i-a condus la o baltă, avea un vas mare de sticlă pe care l-a umplut cu apă şi i-a întrebat: 
  
- E bună apa asta de băut? 
  
- Nu poţi să bei aşa ceva, uite cât e de mâloasă. 
  
Şi-au continuat discuţia şi după un anume timp, fratele cel mare i-a întrebat din nou: 
  
- Acum e bună apa asta de băut? 
  
Între timp impurităţile se depuseseră la fundul vasului şi apa se limpezise bine de tot. 
  
- Da, au recunoscut ei. Acum apa se poate bea. 
  
- Cam aşa s-a limpezit viaţa mea, fraţilor, după ce m-am retras în pustiul acesta unde mi-a mânat Domnul paşii. 
  
Păstrând proporţiile povestirii, eu am făcut mult mai puţin decât oricare din aceştia trei, dar abia aici, departe de vacarmul stresant al vieţii citadine, am ajuns să mă mir câtă energie vitală am consumat, doar ca să supravieţuiesc de azi pe mâine în această junglă modernă pe care o reprezintă astăzi o metropolă, oricare ar fi ea. 
  
Cu ce preţ şi, cu ce câştig? 
  
Vise spulberate, tinereţe arsă prea devreme, sănătate zdruncinată iar despre idealuri, mai bine să nu pomenesc nimic. 
  
Şi cu cât este metropola mai mare, cu atât şi alienarea este mai mare, de cele mai multe ori reîntoarcerea fiind aproape imposibilă.  
  
O junglă care macină nervii şi sănătatea într-un ritm din ce în ce mai rapid şi, în care supravieţuiesc numai cei foarte rezistenţi psihic şi fizic. Printre care, cu amărăciune trebuie să recunosc că nu m-am aflat şi eu. 
  
- Bună ziua vecine, ce mai faci? 
  
- Mulţumesc, citesc. 
  
Aveam în faţă un teanc de reviste pe care le răsfoiam, căutând numai ce mi se părea că poate să mă intereseze. 
  
- N-ai citit bre, destul la viaţa dumitale, că uite ce ochelari groşi porţi? 
  
- N-am citit destul. 
  
- Ce scrie în revistele alea? Ce vrei să mai afli? 
  
- Orice poate să îi fie omului de folos. Unde ai plecat? 
  
- Am nişte necazuri cu ăla mic că nu prea e cuminte la şcoală şi m-a chemat dirigintele să-l iau de urechi în faţa clasei. E într-a patra. Telefon mobil că deh, are toată lumea, sună la colegi, dă bipuri la fete, e obraznic, ce mai. Cred că şi fumează. Nu se ţine de carte şi pace bună. Ieri mi-a făcut altă boacănă: a găsit pe lângă gard o roată veche de batoză că nici eu nu ştiam de ea, s-a dus până la râpă, i-a făcut vânt şi a pus la pământ gardul lui Mitică Zavu dar, i-a tras şi o brazdă ca lumea culcându-i grâul la pământ, până s-a oprit morişca din viteză. Mi-a făcut-o, ce mai! 
  
Neacşu are un frate bolnav şi îl întreb cum omai duce cu sănătatea. 
  
- Nu e bine deloc. Stă cu ochii în tavan, nu mai are poftă de mâncare, nu-i mai arde de nimic şi mă pomenesc că mă întreabă câteodată: 
  
- Mă' nene, cum o fi dincolo? 
  
- Lasă măi frăţioare că nu eşti tu pe moarte. Ce pot eu să-i spun, să-l mai liniştesc? 
  
- Spune-i că nimeni nu este curajos în faţa morţii. 
  
- Da bre, dar ce să fac să-l mai liniştesc? 
  
- Ca să-l linişteşti... Nici eu nu ştiu cum e dincolo, că nu s-a întors nimeni să ne povestească. Dar ce a considerat Dumnezeu că trebuie să ştie omul în legătură cu viaţa de dincolo, e scris în Carte. În Biblie. 
  
- Măi nea Sebastiane, matale eşti om serios şi cu carte, bre. Frate-meu e pe patul morţii şi dumneata vrei să mai citească Biblia? Acuma?! 
  
- Acum e într-adevăr cam târziu. Chiar prea târziu. Dar aşa pe înţelesul lui poţi să-i zici că, una peste alta, dacă a avut mai multe gânduri bune, vorbe bune, fapte bune decât gânduri rele, vorbe rele, fapte rele, se mântiueşte. 
  
Am făcut bine că i-am spus, n-am făcut bine, nu ştiu... 
  
Cert e că peste câteva zile m-am pomenit din nou cu Neacşu vizitându-mă. 
  
- Ce noutăţi ai? 
  
- Nu e bine. Plânge mereu. Plânge şi se vaită. 
  
- De ce? 
  
- Mă' nene, zice, eu nu m-am gândit niciodată la moarte. Tu ştii că toată viaţa mea am alergat să-mi câştig traiul. Când nu s-a mai putut la câmp, m-am dus la oraş. Cu braţele. Pe mult, pe puţin, pe unde am găsit, unde am putut, ca să-mi ţin familia. Am stat departe de Biserică, de Dumnezeu şi acuma uite că îmi vine rîndul... Şi îmi pare rău. Dar asta nu mă mai ajută cu nimic. 
  
Şi când ajunge aici îl înneacă plânsul, sughite şi nu mai înţeleg ce-mi spune. 
  
- Şi mai departe? 
  
- Plânge şi se aoleşte. 
  
- Ia întreabă-l: dacă i-ar da Dumnezeu să mai trăiască o dată, ce-ar face? Afară de trupul acesta care e făcut din ţărână şi, la soroc, se întoarce în ţărâna din care a fost luat, s-ar îngriji el şi de sufletul său? Că Dumnezeu nu-i cere omului să mute munţii din loc. Ar încerca el să fie mai bun, să ajute după puterile lui, pe cei mai necăjiţi ca el? Îi pare rău de răutăţile pe care le-a făcut şi, pe care putea să nu le facă? De nedreptăţile pe care, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, le-a săvârşit? Îi pare rău că putea să facă mai multe fapte bune şi nu le-a făcut? 
  
Au trecut iar câteva zile până când ne-am văzut din nou. 
  
- Ori de câte ori vin la dumneata, mă aşteaptă nerăbdător de parcă tot mai speră, ca un om rătăcit în pustiu, să găsească drumul. 
  
- Acum sunt şi eu la fel de nerăbdător ca şi el, dacă vrei să ştii. 
  
- Mi-a decalarat nici mai mult, nici mai puţin, că dacă ar mai trăi o dată, s-ar călugări. Şi plânge. Plânge mereu. Nu e bine. 
  
- Eu zic din contră, că ăsta e un semn bun. Spune-i că Dumnezeu citeşte în inima fiecăruia dacă se căieşte cu adevărat sau vorbeşte numai cu gura. Omul care ajunge să se mântuiască, se mântuieşte numai prin mila şi iubirea lui Dumnezeu şi nu prin meritele lui. Că Dumnezeu ne judecă iubitor ca un Părinte şi nu ca un tiran fără îndurare. Adu-ţi aminte de tâlharul de pe cruce că acesta a fost primul om care a intrat în Rai. El era crucificat şi nu mai putea să facă nici un fel de fapte bune. S-a căit numai de viaţa lui risipită în răutăţile lumii acesteia şi, care se aseamănă foarte bine cu lumea noastră de astăzi. Şi Dumnezeu a văzut căinţa lui sinceră şi l-a mântuit. 
  
- Mai departe? 
  
- Mai departe să se spovedească preotului ca să îşi uşureze sufletul şi să se roage neîncetat, aşa cum ştie el să o facă, sau cum îl învaţă preotul. Un om care se spovedeşte, scoate din inima lui toate cele rele, adică tot ce a greşit el faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, indiferent în ce condiţii le-a săvârşit. Şi pentru toţi aceştia există speranţă de îndreptare, deci şi de mântuire. Şi invers: un om care nu îşi mărturiseşte păcatele la spovedanie sau le ascunde în inima lui, acestea puiază acolo, în aşa măsură, că inima lui se va transforma, nici mai mult, nici mai puţin, decât într-un cuib de vipere. Şi la acesta, ce speranţe de mântuire să mai existe?! 
  
- Altminteri nu se poate? 
  
- După câte ştiu eu, nu se poate. Dacă dumneata mergi pe drum şi vezi un om care a căzut într-un într-un şanţ cu noroi, întinzi mâna ca să-l scoţi afară? 
  
- Sigur. 
  
- Dar dacă el te respinge, îţi vorbeşte urât şi te goneşte, ce faci? Îl scoţi cu sila? 
  
- Nu. 
  
- Hai să-ţi mai spun ceva. Doi oameni oarecare au fost condamnaţi la moarte, fiecare pentru altceva. Întâmplarea face ca amândoi să fie graţiaţi de preşedinte. Unul dintre ei a plecat fericit mulţumindu-i lui Dumnezeu că i-a salvat viaţa în ultima clipă în timp ce al doilea se obişnuise cu gândul morţii şi a spus: - Nu sunt de acord cu nici o graţiere. Eu vreau să mor.  
  
Încurcătură, singurul caz din istorie când s-a întâmplat aşa ceva! 
  
Au fost chemaţi cei mai buni jurişti care au spus: - Graţierea este atributul constituţional al preşedintelui şi nu poate fi revocat de nimeni.  
  
Condamnatul refuza însă cu încăpăţânare să semneze de luare la cunoştinţă şi atunci au fost chemaţi alte somităţi în materie. Nimic asemănător în jurisprudenţă. Aceştia au invocat drepturile omului în toate chestiunile care îl privesc. Graţierea se oferă, nu se dă cu sila. Dacă nu vrea să semneze de bunăvoie, nimeni nu îl poate sili să o facă. Seamănă cu subiectul unei piese de teatru absurd şi fără ieşire. 
  
- Sunt aşa de curios... 
  
- A fost executat. Şi mai departe, ţine minte că nici doctorul nu te vindecă dacă nu vrei, nici Dumnezeu nu te mântuieşte cu sila dacă tu nu vrei, ca să ieşim din acest cerc vicios. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Ne-am întâlnit pe internet, 14 / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 278, Anul I, 05 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!