Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Carti > Mobil |   


Autor: Corneliu Leu         Publicat în: Ediţia nr. 571 din 24 iulie 2012        Toate Articolele Autorului

Corneliu LEU - PROLOG LA VOLUMUL „CÂINELE ÎNŢELEPTULUI”
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Sunt un dezamăgit, ştiu; sunt un bătrânel dezamăgit, care dă din cap cu oarecare tristeţe. Pentru că, de protestat, nu mai are el, la vârsta asta şi la experienţa asta de viaţă, vlaga să protesteze. Şi, pesemne, nici prea mult chef, mulţumindu-se, ca orice bătrân, dacă se mai poate mângâia cu mici şi puţin costisitoare tabieturi. Dar, oare numai bătrânii se mulţumesc dacă li se respectă cât de cât tabieturile care le asigură o oarecare comoditate stabilă, sau majoritatea oamenilor?... Cât de banală o fi, eu cred că asta e o întrebare esenţială pentru cei mai mulţi dintre cetăţenii lumii, care sunt mai mulţumiţi cu răul în care trăiesc, dar pe care l-au deprins şi s-au obişnuit, decât cu imprevizibilul unei schimbări care ar putea să aducă cine ştie ce deranj în asemenea tabieturi...  
 
Această comoditate resemnată dă curaj dictatorilor profitori şi îl scoate pe om din efortul de a gândi la soarta sa, făcându-l o fiinşă care primeşte prosteşte ce-i ajunge sub nas, dacă asta asigură o asemenea comoditate. Şi rămâne astfel, cam nemulţumit, cam cârtitor, dar fără prea mare chef de a schimba ceva şi fără idei în această direcţie, cel mult visând la a da o ţeapă. O singură ţeapă, care să-i schimbe soarta; nu un efort bazat pe ceva idei. Iar, fiindcă de cele mai multe ori ţeapa nu reuşeşte sau, nici măcar nu ajunge să fie dată, asemenea oameni afişând de multe ori doar o falsă iniţiativă, îi acuză pe majoritarii comozi care nu-i susţin, cum că ar fi conservatori, resemnaţi sau nostalgici. Cum e cazul cu situaţia noastră de criză, instabilitate şi foame în care am ajuns, furaţi şi minţiţi de nişte netrebnici aventurieri ai politicilor contemporane pe care, uneori ne amăgim cu sentimentul libertăţii şi le uităm. Dar, la necaz, când ajunge să ne cam sufoce năduful, tot răbufnim şi zicem că era mai bine pe vremea cealaltă, a dictaturii... Nu credem nici noi sută la sută lucrul acesta; dar îl zicem. Cum să nu-l zicem, când nevoile la zi sunt cele care ne-nţeapă şi ne strâng şi ne storc şi ne fac să le-njurăm, la cele trecute fiind dispuşi să privim cu mai multă îngăduiţă de vreme ce nu ne mai dor. Dar, să ajungem în starea prostească de a fi chiar nostalgici?!... Parcă e prea mult.  
 
Omul e o fiinţă ciudată; pe care-o-mpunge-n fund prezentul, o doare sau o bucură prezentul, îi place să se răsfeţe în acest prezent şi să blesteme toate piedicile acestui prezent, să facă pe oricine vinovat de prezentul său şi, dacă e cazul, chiar să mintă cu neruşinare lăudându-se cu un trecut chiar dacă nu i-a fost deloc glorios, numai ca să arate că ştie el ce are de făcut în viitor. Să se mintă, adică, pentru că, de fapt, ca fiinţă, el a fost robul propriului său trecut iar, în materie de viitor, habar n-are cum va fi acesta. Şi, mai ales, cum şi-l va face; fiindcă statutul lui e unul de fiinţă care foarte greu vede mai departe de lungul nasului. Astea sunt datele noastre, asta-i situaţia obiectivă: Cam nasoală!... Dar n-o să ne dăm foc, acuma, dintr-un asemenea motiv!  
 
Din păcate, însă, sunt unii care ne-ncalecă, şi care profită de o asemenea situaţie obiectivă, şi care nu se dau în lături să ne facă viaţa mai grea, numai ca lor să le fie bine. Pentru că aceia ştiu că omul are şi calitatea de a se mulţumi cu puţin. Şi, atunci, îi  
 
dau lui puţin, luând pentru ei tot ce este mai mult. În schimb, se laudă că-i asigură echilibrul. Adică comoditatea unui trai prost, dar obişnuit, confirmându-i tabieturile lenevoase pe care omul le are atât de bine înşurubate, încât de cele mai multe ori se lasă chiar subjugat, înjosit, numai să fie sigur că acestea i se satisfac, iar grija zilei de mâine nu e atât de acerbă, când cineva îi dă asigurări că va fi la fel de rău ca şi azi.  
 
Faţă de agresivitatea acestor dictatori mai mari sau mai mici, mai de poliţie sau mai de piaţă, mai de pistol sau mai de tarabă, mai administrativi sau mai financiari, mai aleşi democratic sau mai impuşi totalitar, îmi e clar că apar ca un bătrânel nemulţumit. Cu toate că, nemulţumit eu eram încă din tinereţe, când apucasem să citesc şi să deprind unele adevăruri spuse de filosofii lumii, dar au venit nişte educatori care vorbeau prost limba noastră şi explicau lucrurile cu totul pe dos, în interesul ocupanţilor. Târziu mi-am dat seama că nici ei nu credeau prea mult în ce ne-nvăţau, ca dovadă că unii chiar dintre aceia plecau în occidentul pe care îl numiseră „putred” şi, după ce ajungeau acolo, spuneau că „au ales libertatea”. Dar eu, care naveam rude sau sprijin acolo, nu mi-o puteam alege; iar sufletul meu rămânea torturat în acel pat procustian în care propagandiştii marxisti ne împingeau îndesând tinereţea celor care am fi avut înclinaţia de a gândi filosofic. Din acest motiv, si la tinereţe, când răbufneam şi mai spunem un adevăr, tot un dezamăgit mă dovedeam a fi. Fiindcă mi-am dat seama că, de fapt, tocilar cum eram, celor care voiam să învăţăm ni se înfipsese o pâlnie-n cap şi ni se turnau nişte zoaie marxist-leniniste spunându-ni-se că aia e lumina...  
 
Bucuria vieţii, sau, poate amăgirea mea că aş trăi o bucurie gândind liber, e subţire la mine. Ca un strat într-un sandviş apăsat între cele două felii groase de dezamăgire: cea cu care am început la tinereţe şi cea cu care sfârşesc acum. La tinereţe, dacă mai reacţionam, o făceam numai pentru că nu puteam fi şmecher ca alţii care mimau credinţa în filosofia partidului până-n pânzele albe şi trăgeau unele foloase. Eu nefiind o minte prea speculativă, răbufneam când se spuneau gogomănii prea mari sau se făcea prea multă demagogie iar, prin asta, m-am catalogat drept incomod... Cum, de fapt, sunt şi astăzi, după ce mă luaseră în guvern crezând că o să slujesc interesele lor... Aşa că bucătoaiele alea de pâine groasă şi uscată care constituie gustul fad al sendvişului vieţii mele sunt cam la fel, fiindcă nici azi nu pot să zâmbesc lichelelor politice pe care le văd cum ne fură în vreme ce, prin mijloace mai subtile, care nu mai ajung doar la tocilari, ci la toţi proştii, ni se bagă-n cap o altă prostie grosolană: Că suntem liberi să ne distrăm cum vrem, să furăm cum vrem şi să nu muncim cum vrem!... Asta-i felia de pâine cu conservant şi E-uri de deasupra. Iar straturile din mijloc, cele cu unt şi mezelicuri muiate-n sos aromat, au rămas subţiri, subţiri de tot, cam de atunci, din iarna lui optzecişinouă când au venit ăia la mine zicându-mi că mă consideră un dizident şi m-au îndemnat: „Fă-te că lucrezi”. Şi, apoi, perioada când i-am luat în serios şi chiar am lucrat, am străduit să scot la iveală ideile democraţiei după care, şobolan de bibliotecă fiind, scormonisem toată viaţa.  
 
Am făcut partidul acela entuziast şi cam romantic, plin de intenţii bune. Intenţii care s-au  
 
pierdut pe drum chiar în guvernările la care am contribuit şi am avut funcţii importante... Am avut şi funcţii importante şi discipoli credincioşi care apoi, speriaţi de ce se-ntâmplă aici şi-au luat zborul în lumea largă sau, interesaţi să se realizeze mai bine, au găsit alte găşti şi partide.... Şi n-a mai fost nimeni în stare să pună piciorul în prag, aşa că lecţia de demnitate am primit-o chiar de la Leo pe care eu l-am crescut de când era un ghemotoc pufos, aşa cum îi crescusem şi pe înaintaşii lui. L-am crescut şi l-am învăţat multe când a fost să înfiinţeze ei, statul lor, al câinilor liberi care fugeau de aici pentru că politicienii care, în primii ani se lăudau cu grija umanistă faţă de câini, le-au creat până la urmă o viaţă de câine punând la cale chiar şi o lege a eutanasierii. Aveau, e drept, un sprijin acolo unde bunicii lor plecaseră ca să lupte pentru dobândirea unui teritoriu pe care să-şi înfiinţeze un stat propriu, administrat de ei fără a mai fi la mâna oamenilor. Da, încă bunicii lor se gândiseră cu înţelepciune la asta, unul dintre ei fiind câinele meu  
 
mai înainte. Dar ei, câinii din contemporaneitatea noastră, şi-au dat seama că acel politician de la noi care câştigase cândva capital politic făcând-o pe apărătorul lor era un demagog; cu simţul lor olfactiv-politic l-au mirosit mai bine decât noi care-l răbdam cu toate miciunile sale.  
 
Ajuns la falimentul politicii de promisiuni demagogice cu „să trăiţi bine” şi lipsit de răspunsuri faţă de înfomentarea populaţiei, el a dat vina pe câini şi pe cheltuielile mari pe care ei le produc, ajungând până la Curtea Constituţională cu o lege care prevedea să-i eutanasieze. Atunci, mai deştepţi decât oamenii care încă sperau, câinii s-au organizat în frunte cu Leo, sau dezis de politicile noastre nefaste şi au emigrat în masă... Da: Leo i-a condus spre aceasta; Leo pe care eu l-am format, aşa cum îl formasem şi pe bunicul său. N-aş fi crezut că va ajunge la o gândire atât de înţeleaptă atunci când l-am luat în braţe ca un mic ghemotoc pufos ce scâncea... N-aş fi crezut că acel căţeluş docil va deveni marele gânditor care va continua compromisele mele aspiraţii. Învăţăcelulul meu, căţelandrul deştept crescut şi educat de mine în sensul celor mai frumoase aspiraţii democratice, devenise câinele rasat cât doctoranzii mei cu înalte studii politologice, în aşa fel încât eu personal l-am rugat să nu-mi mai spună „stăpâne”, cum se învăţase de mic, ci „maestre” precum toţi ceilalţi studenţi la care ţineam. Şi tot el mi-a dat adevărata lecţie de demnitate politică. Pentru că, în vreme ce noi oamenii, cu toate că, an de an constataserăm cum suntem tot mai mult înşelaţi şi furaţi, dar răbdam corupţia politicienilor şi, chiar dacă ne dădeam seama că suntem înlăturaţi, cum era cazul meu, încă mai credeam că vom putea îndrepta lucrurile, Leo, discipolul meu, s-a pus în fruntea întregii sale rase canine şi, cum fusesem eu cândva, doar formal şi pentru scurt timp, un lider de care-şi va aminti istoria democraţiei de la noi, el a devenit cu adevărat. Crezut temeinic, chiar dacă acolo, în mintea lui ameninţată cu pistolul, erau ideile mele, el a devenit un lider mult mai mare decât am fost eu vreodată. A devenit liderul lor de opinie, dând o palmă guvernării şi părăsind această ţară coruptă. Aşa îmi trebuia: Să primesc lecţia chiar de la acela pe care eu l-am format în temeinicia unor asemenea convingeri care în lumea noastră nu ţineau; ba chiar ajunsesem să mă ia unii peste picior, drept naiv şi lipsit de simţ practic, belfer bun de speculative prelegeri academice şi nimic mai mult!...  
 
De aici porneşte starea mea de astăzi care mă face să nu arăt a fi mai mult decât un bătrânel dezamăgit, să fiu nesocotit de oficialităţile care s-au schimbat şi nu mă mai iau în seamă, să n-am nici măcar cui striga protestul meu care sună astfel: „Dar, inculţilor, câţi bătrâni dezamăgiţi nu are omenirea?!?... Are milioane şi milioane!... Dar nu toţi sunt  
 
minimalizaţi cum se-ntâmplă la noi... Poate că lumea, lumea normală îşi dă seama că bătrâneţea este ea însăşi o dezamăgire, sau o zonă în care ne retragem dezamăgiţi...  
 
Va urma,  
 
CL (LXXX)  
iulie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Corneliu LEU - PROLOG LA VOLUMUL „CÂINELE ÎNŢELEPTULUI” / Corneliu Leu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 571, Anul II, 24 iulie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Corneliu Leu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Corneliu Leu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!