Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Vizual > Mobil |   


Autor: Vavila Popovici         Publicat în: Ediţia nr. 24 din 24 ianuarie 2011        Toate Articolele Autorului

Muzeul metropolitan
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Fragment din „Jurnal American” - 21 septembrie 2006, altă zi la New-York  
 
 
„Natura este creaţia lui Dumnezeu, iar cultura a omului”.  
Sombart  
 
Astăzi vrem să vedem Opera Metropolitană şi să vizităm Muzeul Metropolitan al Artei, şi din nou, dacă ne rămâne timp, Parcul Central al oraşului. Cel mai mare spaţiu dedicat artelor dramatice, muzicii şi dansului este Centrul Lincoln, reînnoit în 1960 şi care include clădiri de locuit, Teatrul, Societatea muzicală, Societatea de filme, Filarmonica, Opera Metropolitană, Jazz, Biblioteca, Şcoala de balet.  

Opera Metropolitană (The Metropolitan Opera) a fost fondată în 1880, având o altă locaţie faţă de cea prezentă. De-abia în 1966 s-a mutat în noua casă a Centrului Lincoln. Este formată din câteva clădiri, iar clădirea principală din mijloc include sala spectacolelor; a fost denumită ”Bijuteria oraşului, comoara naţională şi internaţională”. Lumea intră, probabil se cumpără bilete. Intrăm şi noi. Nu facem decât să ne uităm la arhitectura acestui mare hol de la intrare, după care ieşim. În faţa clădirii este o fântână arteziană, pe marginea căreia se aşează turiştii pentru odihnă sau filmare. Ne fotografiem lângă panourile din faţa Operei; privim afişele de pe aceste panouri. Premiera sesiunii de toamnă este în data de 3 octombrie: Faust de Charles Gounod. Citim: „Production Andrei Şerban”. Ne mândrim cu acest nume, care aduce un plus imaginei ţării noastre aici in America! Ştim că regizorul român Andrei Şerban este inteligent, dotat cu o imaginaţie debordantă. Va fi o nouă montare a operei „Faust” în regia lui. De la începuturile Operei Metropolitane şi până acum, s-au realizat şase astfel de montări, deci premiera va avea o semnificaţie specială în istoria operei newyorkeze. Până la editarea acestui jurnal, am aflat că spectacolul a fost „furtunos, devastator”.  

Ne îndreptăm spre Muzeul Metropolitan de Artă (The Metropolitan Museum of Art) situat într-o enclavă a Parcului Central. Muzeele sunt locuri în care operele din vremurile trecute au devenit mituri, iar artiştii care le-au produs reuşesc să bulverseze, cu adevărat, sufletele noastre. Pe frontispiciul clădirii vedem scris: „De la Cezanne la Picasso”. Începând cu data de 14 septembrie a acestui an şi până la data de 7 ianuarie 2007, pot fi văzute aici şi alte lucrări aduse din alte muzee. Expoziţia este dedicată lui Ambroise Vollard, de origine franceză, colecţionar, scriitor, şi susţinător al artiştilor tineri din vremea sa, sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX. Muzeul este deschis din 1872, are o colecţie de două milioane piese, ele datând din antichitate, din perioadele următoare şi ajungând până în zilele noastre. Forma muzeului este rectangulară, având o cale de acces în trepte, situată la mijlocul clădirii.  

După urcarea treptelor, pătrundem printre coloane, în Sala Mare (The Great Hall). Aici sunt expuse pliante, se vând bilete se odihnesc cei care au parcurs muzeul. Biletul costă 20$. Sunt două intrări în sălile Muzeului, una în partea dreaptă şi alta în partea stângă. Întrăm şi vizităm primul etaj. Primele săli care se deschid ochilor noştri sunt cele ale Artei greceşti şi romane; din arta greacă vedem sculpturi în marmură, piatră, lut, bronz, aur, argint, sticlă, lemn, fildeş, vase din ceramică neagră cu figuri roşii şi ceramică roşie cu figuri negre, obiecte din bronz. Arta romană – sculpturi, bijuterii, giuvaere, pietre nestemate, obiecte din bronz, sticlă, tapiserii, manuscrise, fildeşuri, din perioada căderii Imperiului roman şi până la Renaştere. Prima figură care se dezvăluie privirilor noastre este Statuia de marmură a Războinicului rănit (Marble statue of a wounded warrior). Se presupune că este a primului grec care a păşit pe pământul Troiei - Protesilaos, fiul regelui Thessaliei. El ar fi ignorat avertizarea oracolului şi ca atare a fost primul om ucis în bătălie, de către Hector. În fiecare dintre sculpturi poţi întrevedea sau ghici mai bine zis, un foc interior, o tensiune interioară care încearcă să se exteriorizeze, este ca şi cum ar fierbe un lichid în interiorul trupului şi vaporii sunt gata să se năpustească asupra cuiva din apropiere… Iar tu eşti încordat, pregătit să primeşti vizual materializarea forţei din interiorul statuii. Vedem statui romane distruse de barbarismul acelor vremuri. Şi astăzi se mai distrug statui, în numele unui alt barbarism…

Ne impresionează statuia din marmoră a unei Amazoane rănite (Statue of a wounded Amazon); este o copie romană a celei originale greceşti. Ştim că în arta greacă amazoanele erau femei războinice din Asia Mică, descrise ca eroice luptătoare, întocmai ca Heracles, Achile şi Tezeus. Această statuie reprezintă o refugiată care şi-a pierdut armele în luptă şi sângerează dintr-o rană sub sânul drept. În ciuda situaţiei grave a trupului, faţa ei nu arată durerea, reţinerea emoţională fiind caracteristică artei clasice a secolelor V şi IV î.e.n. În partea opusă acestei statui este Statuia lui Diadumenos (Roman Diadoumenous Statue) din marmură, copie a celei greceşti din bronz, din anul 430 î.e.n. Statuia a fost extrem de populară în perioada romană. Reprezintă un tânăr împodobindu-şi capul cu o bandă, după o victorie într-o competiţie atletică. Sculptorul grec Polykleitos of Argos a fost unul din remarcabilii artişti ai lumii antice, care a acordat o deosebită atenţie proporţiilor corporale, frumuseţii şi armoniei. Următoarea statuie în faţa căreia ne oprim este Afrodita, zeiţa dragostei şi a frumuseţii, asimilată de romani cu Venus. Mă gândesc şi zâmbesc, cât de grea este această statuie şi cât de uşoară ar fi în braţele unui bărbat… ca o luntre pe apă…
 

Grecii surprind uimitor de frumos prin formele statuilor mişcările trupului; mişcări pline de graţie, mândrie şi frumuseţe. Trupurile frumoase ale femeilor şi bărbaţilor au fost reprezentate cu mult interes, migală şi dragoste de către sculptorii vremii. Admirăm statuia din bronz Atena cu bufniţa (Bronze Athena with owl), din perioada 460-450 î.e.n. Atena ţine o suliţă în mâna stângă şi din mâna sa dreaptă o bufniţă se revoltă. Pe chipul fiicei lui Zeus şi a lui Metis, protectoarea artelor frumoase, meşteşu­gurilor, literaturii, agriculturii, se poate citi moştenirea forţei tatălui şi înţelepciunea mamei. Atena poate fi recunoscută prin coiful speci­fic unui războinic: iar bufniţa este simbolul înţelepciunii – la greci. La alte popoare buf­niţa este simbolul morţii. Se spune că statuia Atenei – luptătoarea – era atât de mare încât marinarii atenieni aflaţi departe pe mare puteau vedea coiful şi lancea zeiţei strălucind în lumina soarelui. Oricum, relaţia dintre om şi divinitate vădeşte umanismul sui-generis al culturii elene. Ne mirăm şi nu este pentru prima oară, cum un popor atât de mic, dar atât de dotat, şi-a dobândit un loc unic în istoria dezvoltării omeneşti, cum filosofia lui a stat la baza întregii civilizaţii şi culturi europene. Însă, spre sfârşitul secolului al IV-lea î.e.n., Antichitatea greacă a dat semene de oboseală…Războaiele au slăbit-o! Capul zeiţei (Marble head of a goddess), din secolul IV. î.Hr., este executată din marmură. Se presupune că este al zeiţei Afrodita (zeiţa dragostei şi a frumuseţii). O privim, parcă ar vrea să ne spună ceva, poate să ne dăruiască din bunătatea ei, dar, în cele din urmă, strălu­cirea marmurei reci ne îndepărtează…  

Ne oprim în faţa a două statui din bronz, una repre­zintă un Portret al nepotului lui Augustus Caesar (Portrait of the Grandson of Augustus Caesar), statuie superb realizată, şi alta Capul unui atlet (Marble head of an athlete), ambele copii după sculpturi greceşti antice. Acestea, ca şi multe altele din acest muzeu, au fost achiziţionate de către Jacob S. Rogers, un om extrem de bogat care a murit în 1901, şi care şi-a lăsat întreaga avere ca donaţie Muzeului Metropolitan. Averea lui s-a constituit într-un fond ce-i poartă numele – „Rogers Fund“. Muzeul beneficiază şi de alte fonduri care poartă numele diverşilor donatori.  

Statuile greceşti, în special, reprezintă imaginea omului ideal : frumos, virtuos, curajos şi îndemânatec. Ca să înţelegem reprezentările acestor minunate sculpturi, ne amintim de istoria artei greceşti, de cele patru perioade : cea homerică, cea arhaică, cea clasică şi cea elenistică. Statuile din perioada homerică erau pictate şi decorate cu motive geometrice ; în perioada arhaică erau reprezentate chipuri de zei lucrate din lemn şi imagini fantastice de centauri, sfincşi, gorgone. Totuşi în această perioadă s-au creat imagini de zei şi de eroi din mitologie, după chipul oamenilor reali; în perioada clasică s-au creat sculpturi cu chipuri pline de măreţie, de eroism şi să nu uităm că, din punct de vedere arhitectural, în această perioadă a fost construit Partenonul pe Acropole – dealul care domină Atena. În perioada elenistică se adânceşte cunoaşterea omului, care este de multe ori reprezentat în anumite momente de acţiune (ex. Marsias în supliciu este imaginea unui corp deformat prin supliciu). Am în imagine grupul statuar Laocoon, aflat în Muzeul Vatican din Roma şi care exprimă suferinţa în lupta cu moartea. A fost inspirată din legenda preotului cu acest nume, care s-a opus introducerii calului troian în cetate. Supărată, zeiţa Atena ar fi trimis doi şerpi care l-ar fi omorât pe Laocoon şi pe cei doi fii ai săi.  

În general sculpturile sunt aşezate aici pe piedestaluri înalte, ceea ce le amplifică măreţia. Recunosc această măreţie, calitatea compoziţiei acestor sculpturi, admir amănuntele anatomice ale corpului omenesc, armonia lor, frumuseţea, dar mă întristează! Le privesc şi parcă aştept… Cineva scria atât de inspirat, despre fericirea celor care pot auzi sculpturile vorbind…  

În partea destinată Artei romane mai aflăm bustul din marmură al unui Om cu barbă (Man with beard) şi Împăratul Augustus (Emperor Augustus). Privesc cu atenţie chipul împăratului. Lungimea nasului este egală cu înălţimea frunţii, ceea ce dovedeşte calităţi precum eleganţa, independenţa şi puterea de fascinaţie. De remarcat şi nasul romanului care pare a întregi frumu­seţea chipului. Sprâncenele au o linie aproape dreaptă, ceea ce arată hotărârea şi forţa mentală; ele sunt apropi­ate, lăsate pe ochi – semn al profunzimii de spirit. Lobii urechilor sunt desprinşi de cap, semn de independenţă, energie, generozitate. Se spune că dacii aveau lobii lipiţi de cap, ceea ce ar semnifica o mare adaptabilitate.  

Tot în acest spaţiu găsim chipul unui Negustor Roman (Roman Merchant) din secolul I d.Hr. Genul acesta de sculptură portretistică are un caracter destul de contradictoriu, unele sculpturi romane părându-ni-se pline de măreţie, altele din contră. Împăratul Caracalla (Por­trait of the Emperor Caracalla) ne impresionează prin îndârjire, chipul încruntat, chiar posomo­rât şi dârz. Se vede clar că arta grecească a influenţat arta Romei antice şi mai târziu arta Renaşterii, prin expresivitate. Ne amintim de termele din vremea lui (sec. III e.n.), numite chiar termele lui Caracalla, clădiri cu băi publice, săli de sport, biblioteci, locuri de plimbare, realizate din nevoia determinată de creşterea populaţiei. Ter­mele puteau adăposti trei mii de oameni, spun cărţile.  

Sala cu sculpturi europene are printre alte sculpturi câteva vase cu motive ale toamnei. De dimensiuni foarte mari, aproximativ de trei ori înălţimea unui om, vasele omagiază acest anotimp, bogăţia lui.  

Cupidon şi Psyche (Cupid and Psyche) realizată în 1794 de către Antonio Canova, este impresionantă. Lucrată din metal şi acoperită cu ghips, statuia Zeului dragostei, fiul lui Venus, străluceşte fermecător; mâinile ridicate ale lui Psyche, încolăcite deasupra capului lui Cupidon şi împreunate cu aripile sale, seamănă cu două perechi de aripi ce se pregătesc pentru îndelungatul zbor al dragostei… Cuvântul «psyche» în limba greacă înseamnă suflet; gestul semnifică dragostea, năzuinţa spre voluptate, spre fericire!” Alt exemplar, aflăm că se găseşte la Sankt Petersburg. Ne amintim povestea vieţii acestei tinere vestite pentru frumuseţea ei; părăsită de părinţi pe un munte, a fost dusă de vânt într-un palat unde se iubea numai noaptea cu un necunoscut al cărui chip nu avea dreptul să-l vadă. Încălcând interdicţia, aprinzând la un moment dat un opaiţ, l-a văzut pe zeul dragostei; acesta, supărat că i-a încălcat legământul, o părăseşte; Psyche îl caută. În final, capriciosului zeu i se face milă de soarta ei, o iartă şi iubind-o totuşi, fiindcă iertarea nu este posibilă fără iubire, o ia în ceruri, o face nemuritoare şi trăieşte veşnic cu ea.

Privind această statuie înţelegem cum acest sentiment al iubirii poate triumfa asupra orgoliului şi răzbunării! Dragostea, eterna dragoste, fără de care nu putem trăi! Şi gândul ară ca un plug şi răstoarnă memoria şi dă la iveală cuvintele lui Gabriel Garcia Marquez : „Dumnezeul meu, dacă aş mai avea o bucăţică de viaţă… le-aş demonstra oamenilor cât se înşeală crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neştiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc… ” O altă sculptură înfăţişează dragostea dintre un copil şi un animal, bunătatea şi înţelegerea copilului faţă de lumea necu­vântătoarelor. Statuia exprimă tristeţea unei frumoase copile şi ne­voia ei de a avea în preajmă un animal iubitor. Masa amorurilor (The Demidoff Table) executată de italianul Lorenzo Bartolini, în anul 1845, este superbă în amănuntele ei sculpturale şi chiar în expresivitate. Albul sclipitor al marmurei ne încântă privirile. Pe fundalul unei frumoase tapiserii, lucrată în cele mai variate şi vii culori, următoarea sculptură reprezintă o femeie întinsă pe o canapea, frumoasă, graţioasă, cu o mână sub cap, iar cealaltă dispusă graţios în prelungirea trupului, un picior ridicat puţin din genunchi, celălalt întins – atitudine clasică a nudului. Am trecut prea repede pe lângă ea şi nu sunt sigură a cui sculptură este. Seamănă însă cu cea a lui Antonio Canova – Paolina Bonaparte, una dintre lucrările sale comandate de familia imperială a Franţei, imaginând-o pe Paolina Borghese în Venus, întinsă graţios pe perne.  

Păşim sfios printre alte sculpturi romane, vase din argint şi ceramică, bijuterii, giuvaieruri, bronzuri. Admirăm ceştile din argint cu decoraţiuni în relief şi vasele din ceramică – artă greacă arhaică (Terracotta neck-amphora) aparţinând „stilului liber” adoptat de antici în care personajele nu mai sunt situate pe aceeaşi linie, ci pe mai multe planuri, ceea ce le dădea posibilitatea realizării unor teme cu sentimente profund omeneşti. Amforele erau vase cu două mânere pentru vin şi untdelemn, mai existau şi Hydria – vas pentru apă, Craterul – vas deschis la gură pentru amestecarea vinului cu apa, Lecitul – cu o singură toartă, vas mic pentru păstrarea uleiului. Vasele de aici sunt şi cele de început, cu desene negre pe fond roşu şi cele mai târzii, cu figuri roşii pe fond negru. Ne dăm seama că dragostea de frumos este una dintre trăsăturile nepieritoare ale firii omeneşti. Obiectele acestea, sortite unor întrebuinţări obişnuite, arată că, din străvechi timpuri, îndemnul pentru frumos al omului exista şi el făcea opere de artă chiar din obiecte familiale.  

În Sala Artei Medievale, chiar la intrare, este expusă Fecioara cu Pruncul (Virgin and Child), executată în 1420 de către franco-olandezul Claus de Werve. Statuia este din stâncă poleită cu aur. Străluceşte ca formă şi ca expresie. În partea dreaptă descoperim multe camere cu obiecte de artă engleză şi franceză din palatele europene, aparţinând secolelor XV-XVIII: mobilier, ceramic şi sticlărie, lucrări din metal, tapiserii şi pânzeturi. Expoziţia se continuă cu arta secolelor XVII şi XVIII, sculpturi din Spania şi Italia. Aici ne oprim privirile în faţa imensului tablou care ocupă o parte din perete, o tapiserie lucrată cu migală, în culori diafane, reprezentând o scenă mitologică. Ne dăm seama că este Diana, divinitate italică, identificată cu Artemis, zeiţa vânătorii, fecioară sălbatică, singuratică, ce cutreiera pădurile însoţită de câini, dăruiţi de zeul Pan, inventatorul naiului. Artemis ucidea animalele cu arcul şi săgeţile. În tablou este înconjurată de câini şi în mână are arcul. Mai descoperim diverse ornamente, porţelanuri de Meissen, obiecte din argint, ceasuri. Protejată de sticlă, putem vedea Evanghelia luminată (Illuminated Gospel), un manuscris realizat într-un centru monahal din regiunea Amhara – Etiopia. Conţine 178 de foi care descriu viaţa lui Iisus şi portrete a patru evanghelişti care prezintă conţinutul capitolelor acestei cărţi sfinte. Ne amintim că Noul Testament a fost tradus din greacă (greek), limba Etiopiei, iar începuturile civilizaţiei etiopiene sunt semnalate din secolul VI, când imigranţii din Arabia au fuzionat cu grupuri indigene şi au dezvoltat regatul lui Aksum, creştinismul datând din secolul IV.  

Sculpturi din perioada Renaşterii italiene - secolele XV-XVI: Michelangelo! După ce am citit „Agonie şi extaz“ a lui Irving Stone, biograf al acestei personalităţi renascentiste, dorinţa de a vedea Italia a crescut. Cu ocazia lecturii cărţii, l-am reîntâlnit pe Michelangelo şi l-am iubit. L-am iubit pentru personalitatea sa faustiană, în sensul căutării adevărului şi a dragostei, dar şi pentru sonetele şi madrigalurile scrise. În Capela Sixtină, printre chipurile pictate în Judecata de Apoi, a fost descifrată şi fizionomia lui Michelangelo, în figura Sfântului Bartolomeu; acest chip este jupuit de piele, semnificând destinul artistului genial, detaşat şi înălţat din mediocritatea timpului, suflet furtunos, sensibil şi frământat. Le reproduc copiilor un pasaj dintr-o carte: În clipa morţii, privind la uimi­toarea operă lăsată în urmă, Michelangelo ar fi putut şopti: «Opreşte-te clipă, eşti atât de frumoasă!» Piet, sculptură în marmură, făcută în anul 1499, când Michelangelo avea doar 24 de ani, este impresionantă prin gestică: Maria ţine în braţe trupul fiului său, după crucificare. Despre sculptura şi poezia sa, s-a spus că au fost scăldate în sinceritate. Într-un sonet scria: „…trebuie să suferi, pentru a pricepe moartea mai înainte.“ Mi-a plăcut nespus de mult sonetul în care gândirea sa este cristalizată: „Când focul mă va părăsi, înaltul,/ muri-voi! El, salvarea şi dulceaţa!/ Căci mă hrănesc din flăcări şi-mi iau viaţa/ din ceea ce e moartea pentru altul…“ Într-o scrisoare îi scria unui prieten: „…nu vă mărturisiţi nimănui, decât lui Dumnezeu!“ Poate că avea multă dreptate! David se prezintă în măreţia lui; admirăm frumuseţea trupului şi forţa care o emană, gata în orice moment de o pasiune puternică. Este o sculptură fascinantă, imitând creaţia divină. O studiem cu răbdare, încercând să-i descoperim defectele despre care au scris unii: mâna dreaptă puţin prea mare, gâtul prea lung, piciorul stâng mai lung decât cel drept, asimetria feselor… În general, Michelangelo nu a fost preocupat de studiul proporţiilor, afirmând că artistul „trebuie să aibă compasul în ochi.

Acest simţ al proporţiilor mulţi l-au asimilat cu simţul muzical cu care te naşti. Poate şi cel al poeziei! Şi întotdeauna harul dă dimensiunea înfăptuirilor artistice! Dacă priveşti cu atenţie constaţi că aşa este! Sunt nişte disproporţii! Dar nimic din toate acestea nu-i reduce farmecul. Forţa, energia şi măreţia bărbătească pe care o emană David, splendida lui siluetă, musculatura, nările palpitând de viaţă, cutele frunţii arătând puterea de concentrare, linia senzuală a buzelor şi multe alte amănunte ale expresiei, au determinat celebritatea acestei statui. Cioplită într-un bloc de marmură şi având o înălţime de patru metri, a fost nevoie de trei zile pentru a fi transportată în Piaţa Signoria din centrul Florenţei. Mai târziu, pentru a o proteja de intemperii, am citit că originalul a fost mutat într-un muzeu, iar în locul ei, a fost pusă o copie. Executată între anii 1501-1504, atunci când Michelangelo avea doar 26-29 de ani, şi odată terminată, comenzile pentru copii au curs fără încetare. Nu fusese zadarnică strădania lui Michelangelo de a pune mâna pe cheia de la camera mortuară, înmânată cu o mare discreţie de către stareţul Bichiellini… La lumina lumânării, cu o foarfecă şi un cuţit de bucătărie, făcuse disecţii după ce reuşise să-şi stăpânească emoţiile şi temerile. Bucuria cunoaşterii trupului i-a folosit! Talentul, ambiţia şi forţa acestui artist m-a impresionat şi nu sunt singura care mă închin în faţa acestui „Titan al artei“.
 

Despre Crearea lui Adam (The Creation of Adam) pe care am admirat-o în altă sală, pictură realizată la începutul secolului XVI, ne amintim că reprezintă una dintre cele nouă scene biblice pictate pe Capela Sixtină: Dumnezeu desparte lumina de întuneric, Crearea aştrilor, Dumnezeu desparte apele de pământ, Crearea lui Adam, Crearea Evei, Păcatul originar şi Izgonirea din rai, Jertfa adusă de Noe lui Dumnezeu, Potopul şi Beţia lui Noe. Acolo Michelangelo a creat cincizeci de trupuri goale de bărbaţi şi câteva de femei, dând drumul pasiunii sale dominante… Iar nudurile sunt atât de frumoase! Dar şi atât de viguroase şi atletice, exprimând energie, vitalitate, viaţa însăşi. Irving Stone descrie frumos gândirea lui Michelan­gelo, convins că el trebuia să-l creeze pe Dumnezeu la fel de convingător cum îl crease Dumnezeu pe om, căci Michelangelo credea în Dumnezeu cu toată puterea sufletului! „El purtase din copilărie imaginea unui Dumnezeu viguros, inteligent şi iubitor al universului.“ Trebuia să-l înfăţişeze „cu trup frumos, gândire nobilă şi spirit blând… tot ce era mai desăvârşit în cer şi pe pământ.“  

Ne îndreptăm paşii spre o altă sală cu sculpturi şi picturi din restul Europei, din secolul XVI şi până în secolul XIX. Ne oprim în faţa imensei sculpturi a lui Auguste Rodin Burghezii din Calais (Burghers of Calais) – lucrată în bronz, asamblată pentru prima oară în 1885 la Paris şi zece ani mai târziu, în holul primăriei din Calais. Sculptor, grafician şi pictor francez, Rodin a revolu­ţionat sculptura la începutul secolului XX. Statuia reprezintă cinci ostatici ale căror straie strălucesc, iar chipurile sunt foarte expresive. Este prins momentul din timpul asediului oraşului Calais de către englezi în secolul XIV. Conducătorii oraşului, desculţi, în haine umilitoare, sunt obligaţi să predea cheile cetăţii înainte de a fi spânzuraţi. Pe chipurile lor se pot citi durerea, înfrângerea, dar şi nobleţea resemnată. Sculptura ne inspiră sentimentul de admiraţie. Am citit undeva un interviu luat lui Rodin: „– …Aţi avut duşmani? – Ei nu m-au împiedicat să lucrez. – Şi gloria? – M-a obligat să lucrez… – Şi prietenii? – Au cerut lucru de la mine. – Şi femeile? – Lucrul m-a făcut să le admir…“ Scriitorul Rainer Maria Rilke a fost pentru un timp scurt secretarul lui Rodin. Lui Auguste Rodin, parizian de origine modestă, îi plăcea să se prezinte: „născut din popor şi rămas în popor“. Anul 1907 este anul când Brâncuşi a început să lucreze în atelierul lui Rodin împreună cu Henry Coandă. Am aflat târziu că H. Coandă a avut şi alte preocupări în afară de ştiinţă, printre care şi sculptura. După foarte puţin timp însă, Brâncuşi părăseşte acest atelier, spunând: „Rien ne pousse a l’ombre des grandes arbres“. (La umbra marilor copaci nu creşte nimic). Mişcarea formelor sau formele în mişcare a fost obsesia lui Rodin. În testamentul său scria: „Orice viaţă se naşte dintr-un centru, apoi încolţeşte şi creşte dinăuntru în afară. La fel, în sculptura frumoasă se ghiceşte un puternic impuls interior. Este secretul artei antice.“

Alături de sculptura lui Rodin se află Heracles arcaş (Heracles archer), sculptura francezului Antoine Bourdelle, precursor şi el al lucrărilor monumentale, caracterizate prin rigoarea formelor. Bourdelle a lucrat şi el în atelierul lui Rodin, fiind mai tânăr cu vreo douăzeci de ani ca precursorul său. Prin această lucrare, scriu unii autori, a vrut să arate ura şi dorinţa de răzbunare împotriva asuprito­rilor. Ce deformare a realităţii! Unii spun că a vrut să-l înfăţi­şeze pe vestitul erou grec, neîntrecut în forţă şi vitejie, cel zămislit din unirea Alemenei cu Zeus şi purtat zece luni în pântecul ei… Sau a vrut să arate una dintre cele douăsprezece fapte de vitejie ale lui Heracles? Parcă ar semăna cu a şasea muncă dată de către zei, cea de distrugere a păsărilor de pradă, pe care le-a ucis cu săgeţile lui otrăvite… Este cumva ante-faţa geloziei şi mâniei Herei? se întreabă alţii. Admir încordarea trupului, moment necesar oricărui luptător, oricărui sportiv şi redat cu mare măiestrie. Sculptura este frumos realizată, dar intenţiile artistului în această sculptură, ţin totuşi de sentimentul răzbunării. Pentru a înfrunta tenebrele sufletului său, artistul a trebuit să elibereze nişte forţe şi a folosit ideea şi lumina materială, dar în sufletul său, sunt convinsă, tenebrele au rămas, cel puţin pentru un timp... Iar mesajul transmis nouă este răzbunarea învăluită în lumina materială a bronzului fascinant şi în lumina care pătrunde generos dinspre Parc, prin ferestrele mari ale galeriei. În cele din urmă recunosc că lucrarea este executată cu mare măiestrie, acest pictor reuşind în viaţa sa să facă busturile câtorva oameni iluştri: Beethoven, Rembrandt bătrân, Anatole France şi alţii. Mă despart eliberată de dilema avută şi de bronzul galben al statuii. Minunate sunt două sculpturi: Faun tachinat de doi copii (A Faun Teased by Children), executată în secolul XVII de către Gian Lorenzo Bernini, sculptor şi arhitect italian din secolul XVII şi Nimfa şi Satirul petrecând (Nymph and Satyr Carousing), executată de francezul Claude Michel în secolul XVIII. Prima este din marmură, având dimen­siuni mai mici, de aproximativ un metru şi jumătate şi a doua din ceramică, având aproximativ 60 de centi­metri, dar sunt minuţios lucrate.
 

Admirăm Camera cu tapiserii din Cromme Court (Tapestry Room from Cromme Court), realizată în secolul XVIII. Tapiseria şi mobila sunt acoperite cu goblenuri manuale franceze şi engleze. Coloritul este elegant, predominând cărămiziul, maroul şi galbenul.  

Coborâm pe nişte scări la mezanin şi vedem colecţia Robert Lehman, dispusă în mai multe încăperi, cu picturi, artă decorativă, desene, picturi italiene începând cu anul 1300: Petrus Christus, Goya, Ingres, Rembrandt, Boticelli, impresionişti şi postimpresionişti, emailuri, ceramică în glazuri multicolore, sticlă veneţiană, bronzuri; arabescuri, statui, colonete, nervuri, lanţete, pietre preţioase, semipreţioase, toate acestea pe vase de sticlă, vase din metale nobile, pe mobilier din lemn, din metal, pe bijuterii din aur şi argint; totul încărcat, dantelat, armonizat, găurit, aurit... Atâta aur! Erau conştienţi de faptul că aurul este o condensare a luminii solare şi că această lumină este însăşi viaţa, forţa? Cineva scria:„Pentru profan cuvântul aur corespunde unei percepţii reduse, pentru iniţiat este indicaţia filiaţiei solare”. Minunate şi uluitoare lucrături făcute de mâna omului! Ce fel de oameni au fost? De unde atâta răbdare, atâta timp, atâta dragoste de frumos, atâta măiestrie, atâta ambiţie, atât profesionalism? Acum trăim alte vremuri şi nu vom mai fi în stare să mai realizăm ceea ce au realizat oamenii Renaşterii, perioadă de înflorire culturală şi artistică, din secolele XV-XVI. Nu fiindcă nu vom fi în stare, ci pentru că trăim în alt timp, avem alte priorităţi, alte gusturi, alt ritm al vieţii... Omul Renaşterii (Homo universalis renascentista) şi-a găsit timp pentru creaţie, a avut multă răbdare şi a avut şi dorinţa de a înfrumuseţa obiectele din jurul său; el rămâne în memoria noastră caracterizat prin agerime, un om deschis oricăror idei, cu simţ deosebit al frumosului, cu dorinţa de afirmare şi dobândire a unui renume. A dorit să se exprime, a avut dragoste faţă de armonia formelor, a dorit şi a reuşit să îmbine utilul cu frumosul. Desigur utilul acelei epoci! Chiar manuscrisele erau împodobite cu picturi şi decoraţiuni din aur şi argint. Astăzi, ne minunăm în faţa capodoperelor plămădite de acei creatori şi pe undeva spiritele noastre se intersec­tează în vibraţii… Acţiunea lor de atunci a devenit contemplare şi înţelegere pentru noi. Sfânta contemplare!

Dacă toţi aceşti artişti au reuşit pentru o clipă din eternitate să fie zei, printr-o străfulgerare, spiritele noastre simt şi ele înălţarea… Iată avem arta, pentru ca realitatea urâtă din jur să nu acapareze totul, să nu ucidă spiritele noastre! Şi totuşi nu pot să nu mă întreb: Câte vieţi au avut aceşti artişti? În primul rând omul s-a regăsit în toată frumuseţea făpturii sale fizice şi spirituale, aşa cum au zugrăvit-o cu penelul pictorii de atunci, sculptorii: Michelangelo, Rafael şi mulţi alţii… Ne fug privirile spre tabloul lui Jean-Au­guste-Dominique Ingres Prinţesa de Broglie (Pauline Eleanore de Galard de Brassac de Bearn), pictură în ulei pe pânză. Coafura este de o sobrietate marcantă, trăsăturile feţei delicate, privirea atât de adevărată, iar rochia colorată în albastrul unui cer spălat de nori, albastrul adevărului... Atent la toate elementele ce compun lucrarea, pictorul francez a fost un reprezentant al neoclasicismului secolului XIX. Pieter Bruegel este prezent aici cu Secerătorii (The Harvesters), lucrare datată din anul 1565. El era pictorul cu cele două porecle: „Bruegel al ţăranilor“ şi „Breugel cel ghiduş“. Opinia scriitorului Maugham cu privire la opera lui Breugel coincide cu opinia mea. Impresia lui era că Breugel îşi vedea semenii în mod grotesc, că viaţa pentru el era constituită din întâmplări caraghioase şi sordide, subiecte care se pretau la râs. Şi culmea, mulţi au încercat să-l imite, probabil pentru latura sa profund umană, pentru sentimentul de respect pe care l-a avut pentru oamenii satelor. Cu toate acestea îmi amintesc de pictura lui Ţara trântorilor, tablou în care oamenii dorm întinşi pe pământ şi imaginea tabloului îmi revine ori de câte ori văd oamenii dormind în timpul zilei, pe locul unde au de făcut lucrări… Pe unde o fi expus acest tablou? La München se pare! Ar trebui făcute copii şi distribuite în multe ţări. Prevăd că în curând vor apărea picturi cu oameni stând la rând pentru un job!
 

Intrăm în Sala Armelor şi Armurilor: arme euro­pene, islamice din secolul XV, arme turceşti din perioada Imperiului Otoman, japoneze şi altele. Nu mă pasio­nează! Toate aceste arme şi armuri dezvăluie ura şi dorinţa de răzbunare a oamenilor din acele vremi, dar şi fantezia lor. În vremurile noastre avem alte arme, alte armuri… Fantezia omului lucrează în continuare! Pictori tineri, veniţi din toate colţurile lumii, stau pe jos şi fac diferite schiţe şi nu numai în această sală.  

Ieşim şi ne îndreptăm spre stânga, trecând din nou printre sculpturile greceşti şi intrăm în Sala Colecţiilor africane şi americane: sculpturi în lemn, în piatră, obiecte din aur şi argint. În prelungire – cofetăria şi restaurantul. Intrăm în cofetărie, servim în grabă o prăjitură cu cremă de ciocolată, bem o cafea. Mai prindem putere!  

Urcăm la etajul doi, considerat inima acestui muzeu. Aici este expusă arta din secolul XV până în secolul XIX, copii după Goya, Dürer şi Rembrandt. În această sală a sculptorilor şi pictorilor europeni privim: Moartea lui Socrate (The Death of Socrates), pictura lui Jacques-Louis David (1787), cel care la sfârşitul vieţii sale, a considerat că tabloul istoric este singurul vrednic de apreciere. Alături de valoarea estetică sunt exprimate ideile politice şi valorile morale. Ne oprim la distanţă şi comentăm. Am putea crede că Platon este cel care ridică mâna argumentând, dar nu! El nu a asistat la moartea maestrului său. Este chiar Socrate căruia i se oferă otrava… Toată istoria filosofiei greceşti este dominată de numele lui şi până la apariţia creştinismului, omenirea occidentală a trăit cu gândirea sa, „Cunoaşte-te pe tine însuţi“. L-a folosit şi Cicero „Nosce te ipsum”. A fost mesajul principal, pentru ca omul să nu se piardă în ceea ce este în jurul său, să nu uite de propria sa fiinţă, dar în acelaşi timp cred că omul Antichităţii greceşti înţelesese atât puterea, cât şi slăbiciunea lui. Acest mesaj poate fi suprapus mesajului creştin, cunoaşterea de sine fiind o deschidere către misterul divinităţii. Sau cum spune un gânditor român: să nu piară „idealul de a face spiritul să pătrundă în carne“. Mi-a plăcut povestea citită demult despre Xantipa, soţia lui Socrate. Venind cu faţa scăldată în lacrimi i-a spus că judecătorii l-au condamnat la moarte. Socrate i-a răspuns ceva cu o indiferenţă stoică. Atunci Xantipa îndurerată şi revoltată a revenit: „Dar eşti condamnat pe nedrept!“ „Ţi-ar plăcea mai bine, a răspuns atunci Socrate, să fi meritat condamnarea?“ A murit ca un înţelept întru spirit, văzând în moarte o întâmplare necesară, ceva natural, ca multe alte întâmplări din natură. El spunea: „E frumos pentru cel care crede în nemurirea sufletului, să creadă; asta îi va întări sufletul, îl va ajuta să privească demn moartea…“ „Căci tot ce ţine de spirit se situează în afara timpului şi a spaţiului...“, ne spun filosofii. Socrate a murit între prieteni, ca un om eliberat de frica morţii, prin raţiune. Şi totuşi… pe patul de moarte fiind, stând cu ochii închişi, de sub una din pleoape, scrie Josef Toman, i s-a prelins o lacrimă. La intrarea Mirtei, când aceasta îi spune că nu are pe nimeni pe această lume care să o iubească precum o iubeşte el, când se miră de lacrima sa şi-i şterge obrajii cu buzele ei, Socrate deschide ochii, îi spune că se află într-un moment de nespusă fericire şi o întreabă: „Lacrimă? Păcat că nu sunt mai multe ca să mi le ştergi pe toate cu sărutările tale!

Mai privim Cina cea de taină (The Last Supper), pictură, tempera pe ipsos, realizată în secolul XVII, după pictura lui Leonardo Da Vinci. Opera monumentală, executată în tinereţea talentatului pictor surprinde multe mişcări şi emoţii ale Apostolilor, figurile sunt frumos colorate, învăluite în lumini şi umbre. La masă se află şi o femeie, Maria Magdalena. Spunea cineva despre geniul lui, că s-ar fi datorat imensei energii mentale. Dumnezeu i-a dat Talantul, dar el l-a conştientizat şi l-a folosit! Mi-a plăcut schiţa tabloului Alegoria planetelor şi continentelor (Allegory of the Planets and Continents), ulei de pânză, a italianului Giambattista Tiepolo, exe­cutat în 1752. Imaginea este superbă, realizată cu doar câteva culori. Nuanţele, iar despre nuanţe! Este minunat să constaţi că alături de efectele de o zdrobitoare măreţie a acestor tablouri, există şi delicateţea extremă a nuanţelor.
 

Ne abatem spre Sala Desenelor şi Printurilor. Aici ne oprim în faţa tabloului intitulat Lacul Zug (The Lake of Zug), executat de englezul Joseph Mallord William Turner în 1843. Vederea tabloului mi-a amintit de priveliştea lacului Sfânta Ana din ţara noastră… Veneţia de pe terasa Madonei din Salute (Venice, from the Porch of Madonna della Salute) tot a lui Turner, este realizată în 1835. A fost un copil talentat, un artist precoce, mai târziu devenind artistul despre care se spunea că avea aerul de birjar beţiv şi neglijent. A pictat mult timp în acuarelă şi a continuat cu vopsele de ulei, rămânând fidel naturii, cu subiecte din care puteai vedea neputinţa omului în faţa dezlănţuirii naturii. Am privit, am închis ochii şi mi-am zis: Iată cât de necesar ne este în viaţă sentimentul umilinţei. Ce am putea face cu orgoliul în faţa naturii, în faţa lui Dumnezeu? Se spune că a colindat prin Europa Occidentală, ajungând în cele din urmă în magica Veneţie. Frumoasă mi s-a părut gravura Adam şi Eva (Adam and Eve), reprezentare ideală a celor doi, influenţată de Renaşterea italiană, realizată de pictorul german Albrecht Dürer în 1504, pictor şi grafician german, cu sute de gravuri în lemn şi cupru. Nudurile sunt foarte armonios executate.  

Ne întoarcem spre sălile cu picturile europene. Superbă este şi pictura lui Giovanni Paolo Pannini (secolul XVIII, ulei pe pânză), Vedere a Romei Moderne (Wiews of Modern Rome), o lucrare originală prin încorporarea ingenioasă a peisajelor, elemente cu desen arhitectural şi scene pictate, o întoarcere la natură şi un interes deosebit pentru perioada trecută, romană. Şi coloritul este superb: pe un fond albastru predomină roşul şi cărămiziul, mai mult ultimul, din amestecul roşului cu galbenul, amestecul iubirii cu înţelepciunea. Minuţio­zitatea lucrului, a picturii, ne face să ne oprim mai mult timp în faţa tabloului, să căutăm şi să regăsim opere de artă demult uitate. Alt tablou al italianului Tiţian, Venus şi cântăreţul cu lăuta (Venus and the Lute Player), pictată în timpul vieţii sale, 1560; trupul femeii are gingăşie şi graţie, formele sunt pline şi par atât de adevărate, prin faptul că sunt puţine culori folosite, dar contrastul lor este evident. Există totuşi o frenezie a culorii la Tiţian! Şi se mai vorbeşte despre acel glasiu pe care îl folosea – culoare clară şi transparentă aplicată pe o culoare mai densă, pentru crearea clarobscurului. Tiţian este ma­iestuos în toate genurile de picturi: carnaţiile femeilor, trupurile copiilor, costumele fastuoase, pământul cu vegetaţia sa, marea, cerul. El ne convinge că ideea are nevoie de formă pentru a deveni materie şi viaţă. Toaleta lui Venus (The Toilet of Venus) a francezului Francois Boucher, datează din 1751.

Despre acest pictor se spune că toate femeile pe care le-a pictat semănau între ele, că nu aveau nimic distinct. Poate aşa erau şi în mintea lui! Este aici mai multă formă şi mai puţină idee? Totuşi ne place gestica elegantă! Dar ce este ideea? O fulguraţie, o intuiţie care porneşte de la imaginar, aşa cum li se întâmplă poeţilor? Este scânteia divină? Dar restul? Restul este formă. Şi forma din acest tablou ne place. Poate aici, acum să găsim explicaţia nuanţelor în artă; cât de diferite pot fi ele? Mă gândesc la spusele lui Octavian Paler: „Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru şi pot vedea ceva total diferit“. Boucher a fost pictorul preferat al doamnei de Pompadour. Expresia feţei şi poziţia trupului arată că femeia este conştientă de menirea ei, de a exprima graţia şi frumuseţea carnală, sănătatea fizică, echilibrul interior. Este mulţumită, nimic nu pare să o tulbure! Femeia fără complexe! Oh, ce bine ar fi să fie aşa şi în realitatea vremurilor noastre! Şi totuşi îmi pare că istoria se repeta! Mi s-a părut superbă pictura Madona şi Copilul (Virgin and Child) a italianului Francesco Granacci, (1520), ulei pe lemn, iar despre pictor ştim că a fost elevul care a lucrat în atelier cu Michelangelo. În acest tablou a plasat figurile într-o cameră plină de lumină. Chipul Fecioarei este frumos şi trist, trist deoarece se presupune că intuia soarta acestui copil născut de ea, predestinat să fie dăruit lumii.
 

Ne deplasăm, mai mult plutim, realizând o mişcare de translaţie pe luciul marmurei de culoare deschisă… Din nou sculpturi, picturi şi artă decorativă europeană din secolul XIX, printre care Tânăra domnişoară cu un papagal în 1866 (Young Lady with a Parrot in 1866), a francezului Edouard Manet (ulei pe pânză), căruia Charles Beaudelaire îi spunea „pictorul zilelor noastre“, deoarece a ştiut să îmbine tradiţionalul cu modernul. Descoperim tabloul Domnişoara Victorine în costum de toreador (Victorine in the Costume of a matador), tablou realizat în 1862, ulei pe pânză. O pictură frumoasă! Iată o colecţie specială cu picturi din secolele XIV-XVI: El Greco este prezent cu mai multe lucrări. Privim îndelung un tablou de o gravitate impresionantă, Christos ducând crucea (Christ Carrying the Cross). Pictura este ulei pe pânză, executată în 1580. Chipurile în mişcare, înclinate, răsucite, supradimensionate ale lui El Greco din Viziunea Apocalipsei – ruperea celei de a cincea peceţi –, (The opening of the Fifth Seal of the Apocalypse) ne creează o viziune stranie. O lumină albă, mistică luminează aceste chipuri, pământeşti şi cereşti. Nici o privire a personajelor din tabloul lui nu se intersectează cu privirile noastre, ca şi cum aspiraţiile personajelor s-ar îndrepta spre alte lumi. Liniile frânte, curbe se întretaie şi în alte tablouri religioase pe care le ştim, personajele sunt stilizate şi completează viziunea mistică. În toate tablourile lui figurile sunt alungite, ca şi cum ar tinde să se înalţe la ceruri, sub forma unor flăcări luminoase. Culorile iau locul luminilor, uimesc prin varietatea şi intensitatea lor.  

Vorbim despre culori. Ele au fost întotdeauna o formă a expresiei. La chinezi, de exem­plu, focul era roşu, apa – neagră, lemnul – verde, metalul – alb şi pământul – galben, din punct de vedere esoteric, ei atrăgeau atenţia asupra diferitelor stadii de condensare a materiei. Notează Junger într-un jurnal al său: „Ochii trupului ni se vor usca aşa cum se usucă cordonul nostru ombilical; vom fi dotaţi cu un nou văz. Şi după cum aici vedem culorile în ceea ce e divizat, dincolo le vom vedea esenţa în lumina nedivizată, desfătându-ne în chip mai înalt.“ Frumos este şi tabloul Vederea oraşului Toledo (View of Toledo); un oraş sub un cer de furtună, în care formele norilor par nişte flăcări de lumină şi întuneric, prevestind parcă o nenorocire pe pământ, sau poate arătând neliniştea din sufletul El Greco? Poate că norii au fost gândurile şi sentimentele care i-au ascuns soarele dătător de lumină şi speranţă. Poate! Iată şi Cardinalul Fernando Nino de Guevara, (Portrait of a Cardinal), personalitate marcantă în acele vre­muri, preşedinte, pe atunci, al Sfântului Oficiu din Toledo şi mai târziu devenit inchizitor. Degetele mâinilor par ghearele unei păsări de pradă. Privirea lui nu iartă, răceala privirii chiar te înspăimântă. Roşul cardinal străluceşte a putere, detaliile îm­brăcămintei fasci­nează. Pictura este ulei pe pânză, datând din 1600. Nu lipsesc Rem­brandt, Goya, Ingres, Jan van Eyck, Poussin, Raphael, Van Dyck, Velasquez, Renoir, Veronese şi alţii. Ne scăldăm privirile în culorile şi imaginile acestor picturi. Autoportretul lui Rembrandt (Self portrait) tronează pe peretele central al sălii, îl poţi privi chiar înainte de a intra în sala respectivă. Faţa sa ovală, fizionomia, exprimă sentimente alese, inspiraţie, intuiţie. Ochii lui negri, destul de apropiaţi, ca şi cum l-ar interesa mai mult să privească în interiorul său decât în cel al lumii, privirea vie, pătrunzătoare, fruntea înaltă, puţin bombată, exprimă imaginaţie excepţională, sete de cunoaştere. Pentru Rembrandt omul era un abis al profunzimilor sufleteşti, realizat cu jocul de umbre şi lumini, iar „carnea este noroiul pe care lumina îl preschimbă în aur“, după cum îi plăcea să spună. Mai descoperim şi al doilea autoportret, deci unul făcut în 1659 şi altul în 1660, apoi Aristotel contemplând bustul lui Homer (Aristotle with a Bust of Homer), realizat în 1653. Exclam: „Ador imaginile tablourilor prin care se alunecă în valul ideilor!“ Mai aflăm că Muzeul a achiziţionat acest tablou cu suma de 2,3 milioane de dolari.

Meditaţia este prezentă în multe picturi ale lui. Îmi place nespus de mult şi tabloul Filosoful meditând (The Philosopher in Meditation), pe care nu-l vedem aici. Îmi plac tablourile lui Rembrandt „la nebunie!“, nu numai pentru lumina pe care o foloseşte cu măiestrie, plămădită parcă dintr-un foc lăuntric ci şi pentru, iată, ideile picturilor lui. Octavian Paler spune că bătrânii pictaţi de Rembrandt, tot mai mulţi pe măsură ce rămân singuri, „sunt luminaţi de soarele din amurg. Aproape toţi absorbiţi de gânduri.“ Şi îi numeşte inspirat „filosofi fără nume“… Fac o comparaţie cu cele citite într-o carte a lui George Călinescu, despre obiceiurile unor triburi de negri din Africa, care-i suiau pe bătrâni în copaci, scuturau copacul şi dacă se ţineau bine erau lăsaţi să trăiască, dacă nu, erau mâncaţi. Bătrânii slăbiţi fizic nu mai erau buni de nimic, după gândirea lor primitivă… Iată şi Lecţia de anatomie a doctorului Tulp (Anatomy Lesson of Dr. Nicolaes Tulp), pictura din 1632, care i-a adus celebritatea. Se spune că în acest tablou pictorul regizează disecţia unui cadavru, pune în scenă actul respectiv… Aşa este! Expresivitatea chipurilor, forţa lor interioară străbate trupurile şi ajunge până la noi, cei ce privim „de departe“, aşa cum îi plăcea lui Rembrandt să recomande celor ce-i priveau tablourile. Mi-a plăcut mult tabloul lui Marie-Denise Villers Fată pictând (Young Woman Drawing), ulei pe pânză, 1801; un chip diafan, cu îmbrăcăminte tot atât de diafană! Fata este surprinsă pictând în lumina care pătrunde prin fereastră şi care îi învăluie întregul trup. Unii spun că în acest tablou poate fi recunoscută pictoriţa lucrând. Toate detaliile indică gingăşia tinerei fete. Încercăm să dăm o explicaţie culorii violet-pal a rochiei şi ajungem la concluzia că ea semnifică sacrificiul fetei; preferă arta, respectiv pictura, trăirii intense a vieţii materiale.

Şi încă o dată am simţit acea înfiorare pe care ţi-o transmite arta! Pierre-Auguste Renoir (1841-1919), pictorul impre­sionist, prieten cu Claude Monet, este prezent aici, în muzeu, cu tabloul Pe pajişte (In the Meadow).
Coloritul tabloului este plin de lirism şi căldură. Pictorul nu s-a limitat numai la redarea fidelă a naturii ci şi la sentimentele pe care le-a simţit în faţa naturii; acum ni le transmite nouă, privitorilor. Două tinere stau pe o pajişte, le vedem din spate, una dintre ele are în mână un bucheţel de flori de câmp, culese. Toate culorile sunt vii, având în ele lumina soarelui. A debutat ca pictor de porţelanuri şi evantaie… şi mai târziu a realizat frumoase picturi, nuduri de o remarcabilă senzualitate. Alt tablou al lui, Fată tânără pieptănându-se (Young Girl Combing her Hair), realizat în 1894. O lumină odihnitoare cade pe chipul fru­mos, curat al tinerei fete şi gestul ei simplu capătă preţiozitate. Celălalt tablou al lui Pierre-Auguste Renoir După baie (After the Bath) – ulei pe pânză, este realizat în 1895. Lirism, senzua­litate? Şi una şi alta! O tânără goală stând pe o piatră de la marginea unui râu, în jurul ei îmbrăcămintea arun­cată, cu care începe să-şi îmbrace trupul. Francezul Edgar Degas are un tablou frumos pictat în 1874, intitulat Clasa de dans (The Dance Class). A pictat multe tablouri cu balerine, remarcate prin claritatea şi echilibrul formelor. Este foarte mult alb în tablou, balerinele cu rochii albe şi cu poante, sunt ca nişte păsări (lebede) care se pregătesc să-şi ia zborul: coloritul este diafan, expresia este a tinereţii şi suavităţii.  

M-a amuzat tabloul pictorului francez Jean-Baptiste Simeon Chardin (secolul XVIII) Baloanele de săpun (Soap Bubbles), ulei pe pânză, în care o tânără este surprinsă în momentul în care se joacă cu un pai în gură, suflând şi formând un balon de săpun. Se pare că anumite gesturi, ale femeilor în special, au o graţie, o drăgălăşenie care trebuie imortalizată. E păcat să se piardă, fiindcă totul în viaţă are unicitatea sa. Dar dacă pictorul a vrut să sugereze dorinţele tinerei, spărgându-se asemeni baloanelor de săpun? Din nou Tiţian redând în tablourile sale frumuseţea nudă, îndrăgostit fiind de formele pline ale femeii şi folosind culori puternice. Toate acestea le vedem în tabloul Danae, femeia cu forme pline, carnaţia ei având gingăşie şi graţie, stând întinsă şi bărbatul la picioarele ei, adorând-o... Alb, albastru deschis, verde cenuşiu şi maro, lumini şi umbre, umbre şi lumini... Femeia se lasă adorată asemenea unei divi­nităţi. Şcoala veneţiană ne aduce desigur în memorie pe Tiţian, Veronese, Tintoretto, Giovanni Bellini şi Giorgione. Bellini este de fapt numele unei familii de pictori veneţieni, dintre care Gentile şi Giovanni au fost cei mai talentaţi. Giovanni se spune că a influenţat întreaga şcoală veneţiană, cu coloritul său şi cu invenţiile sale alegorice. Marte şi Venus uniţi prin dragoste (Mars and Venus United by Love) a lui Paolo Caliari (Veronese), pictură în ulei pe pânză este realizată în 1570. Admirăm aspectul decorativ şi ornamental al subiectului – dragostea dintre Marte şi Venus. Personajele sunt clare, bine conturate, senine, echilibrate, lumina clară pune în valoare contururile, culorile sunt marcante. Privim picturile lui cu interes, ştiind că este considerat ca fiind cel mai mare colorist şi alături de Tiţian şi Tintoretto, remarcabil reprezentant al şcolii veneţiene de pictură din secolul XVI. Comparăm galbenul lui Tiţian, roşul lui Rubens, tentele pământii, dar luminate de undeva din spate, ale lui Rembrandt. Cineva spunea că acesta din urmă picta în lumină, adică aşternea culorile sale pământii pe fondul luminii. Dar câţi alţii nu se alătură acestor pictori geniali!  

Închid ochii şi-mi apare în imagine tabloul Santa Maria della Salute cu domul său dublu... Cupola albă cu volutele-i întortocheate, scara-i pentagonală cu o mulţime de statui; o Evă aproape goală, situată pe înaltul unei cornişe…. O copie a tabloului lui Canaletto care se află în muzeul italian. Şi coloritul alb-roz, până la cărămiziul pal... Peninsula în capătul căreia este situată cu adevărat biserica, se află între cele două mari canale: Giudecca şi San Marco, pe principala arteră de circulaţie a Veneţiei – Canal Grande… Un autor francez spunea că este cel mai minunat loc din lume. Cred! Dar şi pictorul a reuşit să redea pe deplin frumuseţea şi misterul acestui locaş sfânt. Nu degeaba a fost considerat, la începutul secolului XVIII, unul dintre marii poeţi ai Veneţiei!  

Mergem mai departe... Jacopo Tintoretto (Robusti) (secolul XVI) este regele pictorilor puternici, poate chiar violenţi, prin tuşele remarcabile şi ne convingem privindu-i lucrarea Miracolul pâinilor şi al peştilor (The Miracle of the Loaves and Fishes). Tabloul este de o mare expresivitate, culorile incandescente. De fapt, fiecare pictor a folosit culorile, luminile, umbrele, tuşele, spre a-şi exprima iubirea, a-şi face visul nemuritor, într-un mod mai calm sau mai tulburător, mai melancolic sau mai grav, după temperamentul fiecăruia. Gândesc: în poezie, cuvintele trebuie să redea şi culori, şi lumini, şi umbre, şi tuşe. Aparent este mai uşor, dar numai aparent! Iar dacă spuneam că sculpturile mă uimesc şi mă întristează, picturile mă bucură; oricum şi unele şi altele se adresează minţii şi ajung cu rapiditate la suflet. Se poate şi invers! Madona cu copilul (Madonna and Child) este tabloul pictat în tempera şi aur pe lemn, de pictorul italian Duccio di Buoninsegna (secolul XIII); Maica Domnului poartă copilul pe braţul stâng şi îl arată lumii întregi. Icoana are o tentă bizantină, dar şi una mai modernă.

Cu uşurinţă şi graţie pictorul a încercat să ne dăruiască o rază din frumuseţea imaterială, divină... Fecioara Maria o întâlnim sub penelul mai multor pictori, este aceeaşi şi totuşi mereu alta, ne uimeşte şi ne tulbură sufletele. O privim cu interes şi smerenie. Studiul Capul unei femei (The head of one woman) al francezului Jean Baptiste Greuze, pictor sentimental şi apreciat pentru dimensiunea morală a lucrărilor sale, ne place şi îl privim minute în şir… A realizat portrete expresive, apreciate de aristocraţii din vremea sa (secolul XVIII). Ne plac tră­săturile clare şi fru­moase ale feţei, expresia ochilor atenţi şi îndrep­taţi spre ceva (cineva), nedume­rirea (neîncre­derea) privirii sale. În Sala Artei Moderne şi Con­temporane, adică perioada de la 1900 şi până în prezent, vedem lucrări de: Boccioni, Bonnard, Matisse. Privim tabloul Marguerite purtând pălărie (Marguerite Wearing a Toque) realizat în 1918, în Franţa de către Henri Matisse şi sesizăm simplitatea, seninătatea chipului; este pictură în ulei pe pânză. Se spune că pictorul nu urmărea să neliniştească, ci voia să farmece cu lumea creată de el, o lume plină de armonie. Pe chipul Margueritei este o pace a spiritului, spun unii; eu consider a fi lipsită de expresivitate. Este umila mea părere, părerea unei simple privitoare. Pablo Ruiz Picasso (1881-1973), cel ce s-a jucat cu formele, practicând asprimea lor şi în jocul său ajungând până la cubism, este prezent cu multe lucrări, printre care: Portretul Gertrudei Stein (Gertrude Stein), prietena lui Picasso, realizat în 1906 şi Arlechinul (Harlequin) în 1901, picturi în ulei pe pânză. Scriitoarea şi poeta Gertrude Stein, fiinţă foarte instruită, s-a născut în Pennsylvania, fiică a unor imigranţi, intelectuali germani-evrei. A murit în Franţa la vârsta de 72 de ani.

Împreună cu fratele ei a întocmit primul volum despre cubism şi arta modernă. Mai vedem Femeile cu evantai (1905), Domnişoarele din Avignon (1907) şi Cei trei muzicanţi (1921), Mandolina, vas cu fructe şi mâna în ghips (1925). Lucrările cred că sunt aduse de la alte muzee, deoarece a fost o perioadă de expunere a operei acestui pictor spaniol, atât de adorat de unii. Cubiştii preferă natura moartă şi chiar dacă includ şi figuri umane, eu cred că psihologia individului le este indiferentă. Unii l-au considerat geniu, întrucât activitatea sa a fost intensă: pictor, sculptor, desenator, gravor, uneori chiar poet. Un critic afirmă că „timp de patruzeci de ani s-a înverşunat să-şi plănuiască o personalitate pentru a-i face pe unii să creadă că este un geniu.“ Un alt critic spune că „portretele femeilor iubite de el ar putea constitui o minunată colecţie şi crede că a surprins în aceste portrete, profunzimea fiinţei, probabil deoarece ochiul a fost centrul preocupărilor sale”.  

Cu mare interes căutăm sala în care sunt expuse lucrările lui Brâncuşi şi la găsirea ei ne bucurăm ca nişte copii. Găsim trei lucrări ale lui, printre care şi Pasărea în spaţiu (Bird in space) realizată din marmură în 1923. Străluceşte ca şi cum ar fi luminată de o lumină de natură cosmică. Executată cu delicateţe, de culoare albă, albul însumând toate celelalte culori, concepută fără aripi, fără pene, lustruită şi închisă în sine, sculptura lui Brâncuşi radiază în jurul său frumuseţe şi speranţă.  

Îmi amintesc de cele aflate de la Petre Ţuţea, anume că Brâncuşi ar fi fost întrebat de cineva care a fost ideea pentru înfăptuirea lucrării „Măiastra” şi Brâncuşi ar fi răspuns: „Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă şi când am constatat că nu o pot afla, m-am oprit. Parcă cineva mi-ar fi dat peste mâini.“  

Obsesia vieţii lui fusese taina zborului. Zborul spiritului, transcendenţa… Într-o revistă am găsit scris: „...Se tot ducea şi după aceea cu mieii, dar neputând înota, privea cerul, urmărea zborul păsărilor spre înalturi. A rămas toată viaţa cu visul de-a zbura, cu dorinţa de a afla taina zborului.“ Dacă pe Eminescu l-a urmărit din copilărie legenda luceafărului, pe Brâncuşi îl chema înaltul cerului, dorind să afle taina zborului… În fotografie am surprins imaginea, ca dintr-o poveste, a Păsării şi a Luceafărului… şi mi-am imaginat-o de cum am intrat în sală… Încerc să-mi temperez emoţiile, întrucât acest maestru îmi evocă amintirea locului unde mi-am petrecut o parte din copilărie, printre flori, fluturi şi dragoste… Apoi, vremea trecând, împodobind casa, tot cu fluturi, cu flori şi dragoste… Mă aşez pe o băncuţă şi recit în gând, ca pe-o rugăciune, versurile lui Eminescu, învăţate în adolescenţă, căci ceea ce înveţi atunci, nu uiţi o viaţă întreagă: …”Cobori în jos, luceafăr blând…” Stăm mai mult timp în preajma acestor piese ale lui Brâncuşi şi ne bucurăm de faptul că ele se află aici în acest mare muzeu, că spiritualitatea artistului este recunoscută şi preţuită. În imediata apropiere se află Muza adormită (Sleeping Muse) lucrată în bronz, sugerând visul. De data aceasta muza visează cu ochii deschişi… Interesant! Se spune că portretele lui de copii au anticipat visul muzelor adormite, dar modelul acestei muze i-a fost o baroneasă, prietenă a lui Rodin… Erau de fapt nouă muze, fiice ale lui Zeus, inspiratoare ale artelor care în mitologia romană purtau numele de Camene.

Faptul că în această sculptură muza este adormită (care dintre ele?), poate sugera supliciul la care este supusă arta, fără a-şi trăda suferinţa în afară, poate chiar din mândrie, pe suprafaţa obrazului neaflându-se nici o cută… Pentru Brâncuşi emoţia e trăită în adâncul sufletului şi nu în expresia obrazului, emoţie pe care trebuie s-o descifrezi din gestică, din dramatismul mişcării, semnul supliciului fiind exprimat prin înclinarea capului. A treia sculptură pe care o vedem este Portretul lui Nancy Cunard lucrată tot în bronz. Văzând-o de la distanţă, rămân contrariată pentru câteva clipe: nu este cumva Negresa blondă sau Pasărea de aur – bronzul din 1933? Nu, nu! Este Nancy Cunard, poeta pe care a întâlnit-o Brâncuşi, prietenă cu Tristan Tzara. Părul ei strâns la ceafă, nasul caraghios, încli­narea capului asimetrică faţă de trup, totul simplu, sugerând o figură comică, nostimă, originală, nici nu ştiu cum să o caracterizez. Poate sufletul unei poetese este mult prea bogat, prea frumos pentru a fi şi înfăţişarea la fel? Ştiu doar că despre ideea din spatele formei exterioare vorbea Brâncuşi, despre „esenţa lucrurilor”. Henry Moore, un novator al artei, vorbea despre diferenţa dintre frumuseţea expresiei şi forţa expresiei, prima plăcând simţurilor şi a doua spiritului, ori Brâncuşi tocmai asta a reuşit, transformând anticul în modern. El a cunoscut legendele străbunilor noştri, dar şi mitologia greacă, ceea ce i-a aprins imaginaţia. Cu adevărat însă, simplitatea în artă nu este un scop, după cum spunea cineva, „la ea ajungi fără să vrei, trecând printr-o pădure deasă, fără prea multe raze de lumină şi ieşind din acel desiş, neaşteptat, simplu, te simţi de îndată gol, înveşmântat în lumină…“ Simplitatea era doar aparentă! Brâncuşi cunoştea mai mult decât ne-am fi închipuit la acea vreme. El căuta verticala, direcţia spiritului, îl căuta pe Dumnezeu Însuşi, dorea să atingă centrul universului…. Oricare dintre lucrările lui, sunt convinsă că le începea cu fiinţa-i impregnată cu dragoste, puritate, înţelegere şi căutare. O viaţă interioară intensă clocotea în el şi începea să se manifeste prin gesturile sculptorului, dăltuirea materiei în care se concentrau toate forţele spiritului să
 
 
În altă sală găsim expusă: Arta Cipriotă, Arta Asiei Centrale şi Islamice, Arta Coreeană, Japoneză; apoi urmează Sala Instrumentelor Muzicale, de la apariţia lor şi până la cele existente în zilele noastre. Din balconul Sălii Artei Asiei Centrale şi Artei Islamice se vede Parcul Central în aria căruia se află muzeul. Îl vedem prin peretele din sticlă prin care pătrunde lumina în grădina cu statui, amenajată în interiorul Muzeului, la parter. Înainte de a coborî, privim frumuseţea statuilor din grădină. Se spune că modelul grădinilor ar fi grădina fer­mecată, iar modelul grădinii fermecate, ar fi paradisul... Vedem ultima, impresionanta sculptură în lemn pictat şi aurit Sfântul Ioan Botezătorul (Saint John the Baptist) realizată în Spania, în secolul XVII, de către Juan Martinez Montanes: Sfântul Ioan arată cu degetul, atrăgând atenţia asupra sosirii lui Iisus. Statuia este pictată, lemnul aurit, iar sfântul este îmbrăcat în haină din piele de cămilă care este simbolul tradiţional, făcând aluzie la simplitatea vieţii din care a provenit acest mare sfânt, venit a doua oară pe pământ, pentru a-şi îndeplini misiunea de a-l boteza pe Iisus Hristos.  

Coborâm cu liftul la „Ground floor“ şi vizităm Sala Artei Egiptene, în care sunt expuse mumii şi sarcofage. Sigur că este trist, macabru să le priveşti, dar este totodată interesant; deschizi ochii bine şi gândeşti, îţi explici cum s-a dezvoltat această artă. Arta egipteană a putut fi urmărită de la sfârşitul mileniului IV î.e.n., când se pun bazele statului egiptean şi până în anul 525 î.e.n., când Egiptul a fost cucerit de perşi. Arta a fost legată de religie, iar cultul morţilor constituia baza religiei egiptene. Chiar Herodot, istoricul grec, spunea că egiptenii ar fi fost primii oameni care au vorbit despre nemurirea sufletului. Preocuparea vieţii lor a fost credinţa puternică în nemurirea sufletului, cultul soarelui şi cultul morţilor. Sunt multe săli şi intrăm într-una din ele. Privim figurile drepte, în picioare, având părţile corpului perfect simetrice faţă de mediana care le traversează. Egiptenii credeau că sufletul (parte a fiinţei) pe care o numeau ka, continuă să trăiască şi după moartea tru­pului şi că se poate întoarce în trup. De aceea îmbăl­sămau trupurile, pentru a nu putrezi şi mai puneau în morminte statuia celui mort pentru a fi înlocuit trupul, în cazul putrezirii. Aşa s-a dezvoltat sculptura şi pictura lor, având un caracter religios-funerar. Arta sculpturii se manifesta prin sarcofagele ornate cu figuri variate, adică portretele defuncţilor şi diferite medalioane. Culorile folosite erau galbenul pentru femei şi maroul pentru bărbaţi. Doar capul era sculptat cu mare atenţie, pentru a reda cât mai bine trăsăturile feţei. Intrăm în alte săli. Basoreliefurile şi picturile de pe pereţi înfăţişează povestiri din istoria Egiptului. Sub domnia lui Amenophis III au fost create numeroase capodopere ale artei egiptene. Artiştii egipteni acordau culorilor o semnificaţie anume, ele fiind simboluri religioase.  

Înainte de plecare mai vizităm templul egiptean restaurat – Templul lui Dendur, construit din stânci de mare, de către romani, în cinstea zeiţei Isis, la ordinul împăratului Augustus. Este expus în acest muzeu din 1978. Numele de Isis se traduce prin „Regina tronului“, ea fiind zeiţa magiei şi a vieţii. A fost soţia şi sora lui Osiris, pe care fratele cel rău a vrut să-l ucidă, urzind un complot…. cufăr, fluviu, înec… Dar Isis prin practici magice îl găseşte şi îl readuce la viaţă. Astfel a putut da naştere lui Horus, fruct al celei de-a doua vieţi a lui Osiris. În textele piramidelor se poate citi fraza: „Sora ta Isis vine la tine, fericită de dragostea ta: tu o aşezi pe falusul tău şi sămânţa ta o pătrunde.“ Alt mit detaliază aventurile zeiţei după naşterea lui Horus. În fine, Isis încearcă să-şi prote­jeze fiul de mânia zeului Seth, uciga­şul lui Osiris. Ea îl salvează pe Horus din multe primej­dii şi îl vindecă chiar de înţepătura letală a unui scorpion. În cele din urmă, Horus ajunge la vârsta maturităţii şi învingându-l pe Seth, preia tronul Egiptului. Cultul lui Isis s-a răspândit peste graniţele Egiptului. Cu toată recunoaşterea magiei şi a riturilor ei pornografice care puteau să reprezinte un pericol pentru moralitate, împăratul Augustus a dispus construirea templului în cinstea zeiţei. Templul măsoară 25 metri până la poarta din dreptul râului şi are o înălţime de aproximativ 8 metri. Baza lui este deco­rată cu sculpturi reprezentând plante care cresc în apa Nilului. Data revărsării Nilului, impor­tantă pentru agri­cultura egipteană, era memorată ca „noaptea lacri­mii“. Atunci, în apele Nilului, cădea o lacrimă a zeiţei Isis care îşi plângea soţul ucis. Ne fotografiem între cele două statui, remarcabile prin liniştea feţei, trupurile tinere şi sănătoase. Peretele din partea dreaptă a sălii în care este instalat templul este făcut din geamuri, lăsând să pătrundă lumina soarelui din parc.  

Sala costumelor este închisă pentru renovare. Mă odihnesc pe o bancă. Gândesc: Orice-i poate lipsi omului, casa, familia, libertatea, sănătatea, dar nu gândul şi simţirea... Toate aceste opere de artă sunt opera Duhului Sfânt. El este cel care trimite energiile divine ale Creatorului, celui care făureşte frumuseţi, pentru ca el să ne comunice nouă acel frumos al lumii în care trăim şi prin care trecem, căci suntem cu adevărat trecători prin această lume… Iată cum insuflarea Tatălui îl face şi pe om artist, creator, sau mai bine zis revelator al creaţiei divine, cum îl apropie de Dumnezeu, apropiin­du-ne şi pe noi de divinitate… Nu mai ştim de ceas! Cât timp ne aflam în faţa unui tablou aveam impresia că timpul încremenea. Ne mişcam cumva în afara timpului, alunecam pe pardoselile sălilor; figurile din tablouri aveau timpul oprit în loc şi ni se părea fascinantă nemişcarea lor.  

După spusele unui monah, artistul trebuie să facă ceea ce-i place, să-i placă ceea ce a făcut; să nu-i pese de nimeni şi de nimic, adică de cei care l-ar putea împiedica în lucrul său. Da, artiştii sunt oamenii care simt cel mai bine libertatea! Şi iată ce minuni au realizat folosindu-se de libertate! Să dăm crezare celui care spunea că artistul are menirea de a media între lumea de sus şi cea de jos, aceasta fiind aşa-nu­mita „poziţie cos­mică a artei“. Tu­turor acestor artişti nu le-a ajuns gân­direa. Pasiunea lor a ţâşnit, fiecare dintre ei simţind nevoia de exprimare.  

Ne uităm la ceas. Ora cinci şi un sfert. Este ora de închidere a muze­ului. Vrem să beneficiem de ultimele minute. Ne aşezăm pe o bancă să putem privi cu atenţie sala de intrare şi ieşire a muzeului. Ieşim, ne fotografiem pe scări, suntem obosiţi, tăcuţi, uluiţi, copleşiţi de orele de admiraţie şi de farmec, îmbogăţiţi sufleteşte. Totul ni s-a părut strălucitor şi aproape ireal. Câţi bani s-au cheltuit pentru cumpărarea acestor opere de artă! Şi totul făcut în ideea grijii pentru sufletele noastre! Această grijă adaugă segmentului de civilizaţie materială, un alt segment – cel spiritual, atât de impor­tant pentru viaţa noastră. Muzeul aflându-se în aria Parcului Central, profi­tăm de puţinele ore de lumină care mai însoţesc această zi, şi ne îndreptăm spre una dintre intrările parcului. Soarele îşi arată încă frumu­seţea galbenă. Pe o porţiune a şoselei care mărgi­neşte parcul staţi­onează trăsuri de închiriat, pentru plimbările în parc. Intrăm în adâncul parcului care are o lungime de patru kilometri şi o lăţi­me de aproape un kilometru. În interiorul lui sunt alei şi străzi, lac, vegetaţie bogată - copaci, flori -, bănci. Ne plimbăm, ne bucurăm, ne odihnim pe o bancă, timpul se scurge prea repede. Ne îndreptăm spre maşină şi plecăm acasă. Seara cade cu întunericul ei blând. Privesc prin parbriz strălucirea lunii şi în urechi aud murmurul unui povestitor, recapitulând frumuseţile văzute… N-aş vrea ca această vrajă să se destrame.  
 
Vavila Popovici  
Raleigh, North Carolina  
 
Referinţă Bibliografică:
Muzeul metropolitan / Vavila Popovici : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 24, Anul I, 24 ianuarie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Vavila Popovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vavila Popovici
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!