Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 425 din 29 februarie 2012        Toate Articolele Autorului

Moş Culaie
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ne-am întâlnit pe internet, roman, episodul XVII 
  
Am stat şi m-am gândit ce ar putea să nu fie sau, să nu fi fost în regulă cu propriul meu comportament, pentru că nimic din cele pe care le întâmpină omul în viaţă, nu este întâmplător. 
  
Iar liniile soartei atât de alambicate şi greu de interpretat, nu pot fi descifrate după cele câteva trăsături din palma omului, cu care se laudă chiromanii că reuşesc să descifreze destinul. 
  
Iar dacă din cele care ni se întâmplă, nu ştim ce învăţătură să tragem, cu siguranţă că pornim pe un drum greşit. Pe un drum greşit şi cu o mai slabă şansă de a ne da seama de asta în viitor. Decât poate, eventual, când ni se întâmplă ceva şi mai grav. 
  
Aşa că fiecare ajunge mai devreme sau mai târziu la propria sa zonă de suferinţă, la crucea pe care o are de purtat. Iar suferinţa, prin cortegiul de întrebări care o însoţeşte are menirea de a ne face mai înţelepţi. Partea cea mai puţin convenabilă este atunci când omul ajunge să sufere din ce în ce mai mult, nu înţelege de ce şi, în loc să devină mai bun, devine mai rău. Ceeace înseamnă pierdere pe toate fronturile. 
  
Unul din cei plăcuţi Domnului,se ruga: 
  
- Doamne, nu mă mai iubeşti? Dacă m-ai uitat, adu-Ţi aminte Doamne şi de mine, robul Tău, că mi se face traiul călduţ şi îmi slăbeşte credinţa. Mai trimite-mi şi ceva suferinţă, ca să nu Te uit. 
  
Nu există iubire mai puternică, decât atunci când aceasta se îndreaptă spre suferinţă. Iar confortul după care suntem îndemnaţi să alergăm în fiecare zi, moleşeşte caracterele. Cam aşa văd şi înţeleg eu valenţele suferinţei dar, ca fiecare, îmi doresc, mă rog, ca aceasta să ia sfârşit cât mai curând, când este vorba de mine. 
  
Am admirat odată de mult o fotografie pe care se vedeau două mâini ridicate a rugă, spre lumină. Atât şi nimic mai mult. Nu se vedea persoana căreia îi aparţineau mâinile şi nici sursa de lumină. Aceasta venea de sus şi atât. 
  
Tot astfel îmi închipui că trebuie să fie şi drumul vieţii fiecăruia dintre noi: un urcuş permanent spre lumină. Spre adevăr. Spre viaţă. 
  
Merge un om pe stradă, alunecă şi cade. Atunci de la sine se ridică imediat, luând chiar seama în jur dacă a fost văzut sau nu de cineva, să nu fie luat în râs. Dar după orice alunecare mai mică sau mai mare de la dreptarul învăţăturii, nu ne mai dăm osteneala să ne ridicăm la fel de repede cum se întâmplă pe stradă.  
  
De ce? 
  
Poate că ne înşelăm singuri spunându-ne pe subconştient că vom fi mai atenţi data viitoare, sau că nu ne-a văzut nimeni, sau că Dumnezeu ne iartă oricum şi, încet, încet ne adormim singuri vigilenţa pregătind terenul pentru căderi şi mai mari. 
  
Poate că astfel s-a întâmplat şi cu mine, mergând din cădere în cădere fără să-mi dau seama. 
  
Până când soseşte şi pedeapsa care, ne place sau nu ne place, o merităm cu prisosinţă. 
  
Continui să mă trezesc la ora pe care mi-am propus-o. Ce bine ar fi să mă trezeasc să prind ştirile de şase. Şi mă surprind trezindu-mă doar cu un minut sau două înainte. Apoi a devenit o obişnuinţă să deschid ochii la ora la care m-am gândit culcându-mă. Din cauza vederii care îmi oboseşte repede, dorm şi după amaiza dar nu mai mult de o jumătate de oră. Ne pare bine când ne dăm seama că am intrat în viaţă. Dar ne pare rău când ne apropiem de moarte. Deşi moartea este începutul veşniciei şi toţi alergăm spre ea. 
  
Să sădeşti un pom, să laşi un urmaş şi, să te pomenească lumea de bine, spuneau bătrânii fără ştiinţă de carte dar cu un bun simţ înnăscut. 
  
Criteriu după care eu nu primesc notă de trecere. 
  
Creşte numărul de familii fără copii sau cu un singur copil. Familiile cu mulţi copii au fost întotdeauna binecuvântate de Dumnezeu. Astăzi în cele mai multe cazuri, lucrează amândoi soţii. Cât sunt tineri, vor să se distreze, mai târziu încep să strângă bani pentru maşină şi locuinţă, după care intervin alte necunoscute şi se trezesc dintr-odată bătrâni. La rromi şi la pocăiţi acest fenomen nu este cunoscut. Există familii şi cu cincisprezece sau mai mulţi copii dar, cu toată sărăcia, nimeni nu moare de foame. Fiecare din noi am avut doi părinţi. Oare nu sunt oamenii datori să lase în urma lor, măcar tot doi copii, dacă nu mai mulţi? Domnul a spus: Creşteţi şi înmulţiţi-vă ca frunza şi ca iarba! Nu există călcare de poruncă, să nu atragă mânia şi osânda meritate. Întreruperea sarcinii rămâne, oricum am privi lucrurile, o crimă împotriva vieţii. 
  
Domnul leagă şi dezleagă pântecele cerboaicelor. O femeie rămâne însărcinată, înţeleg eu, nu când doreşte, ci când trebuie. 
  
Şi astăzi oamenii sunt îndemnaţi să folosească tot felul de anticoncepţionale, numai pentru plăcerea de a face dragoste şi atât. Ceea ce este împotriva firii. Şi practica îndelungată ruinează sănătatea. Pe Dumnezeu nu L-a păcălit nimeni niciodată. Orice încălcare a legilor noastre omeneşti duce sau ar trebui să ducă la o sancţiune. Cu atât mai mult când este vorba de călcarea legilor Domnului. Altfel nu se poate. Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător. Nu se întoarce la Domnul fără să-şi fi împlinit menirea.  
  
Dintr-o ţară dată şi luată ca exemplu de democraţie, parvin ştiri din cele mai şocante privind industria sexului: destrăbălări care aduc atingere demnităţii umane, împreunări cu animale, o femeie care se căsătoreşte cu un câine, ziarişti care nu se scutură de greaţă ci alergă să transmită ştirea ca pe una de senzaţie, se găseşte chiar cineva care îşi spune preot şi oficiază legătura... Dacă femeia poate să facă ce vrea cu sexul ei, cine să i se opună? O să spuneţi că acestea sunt excepţii nesemnificative. Da. Dar viermele este acolo şi roade. Şi nu trebuie mai mult decât o banală antenă ca isprava să fie promovată la scara întregii planete. 
  
Până unde poate coborî omul?  
  
Am văzut odată la televizor gala decernării unor premii şi disticţii, a uneia dintre cele mai exclusiviste societăţi cinematografice. Cei mai buni actori de film, staruri foste sau actuale, altele în devenire, toalete strălucitoare şi costisitoare, morga afişată de artiştii încununaţi de premii răsunătoare, de nominalizări la care visează orice interpret de pe toate meridianele lumii. A urcat pe scenă şi interpretul principal din Renegatul, a primit distincţia, a dat mâna cu juriul şi la plecare şi-a lăsat pantalonii jos arătând sălii fundul gol. Nu mi-a venit să cred. 
  
Şi sala a aplaudat. 
  
A aplaudat îndelung. Mi s-a părut că visez. Dacă vulgaritatea nu mai agresează, înseamnă că simţurile noastre morale au amorţit cu totul. 
  
Decât să privesc la aşa ceva, mai bine azvârl televizorul pe fereastră. Asta să fie la ei acolo, nu la mine acasă! 
  
Omul este acela care coboară moravurile sau moravurile sunt acelea care îl coboară pe om? În asemenea situaţii nici dispreţul nu mai ajută. Poate doar compătimirea, în măsura în care aceasta te determină să întinzi mâna după ajutor. 
  
A murit unul din bătrânii satului, moş Culaie, care rămăsese singur şi am fost la înmormântarea lui. Îi adusese nepotul un cactus mic, i-a explicat cum trebuie îngrijit şi apoi şi-a văzut de drum dincolo de ocean unde voia să facă avere. Probabil că moşul luase obiciul să vorbească singur, ca o reacţie de împotrivire la singurătatea în care trăia. Şi peste câtva timp când l-au vizitat copiii cu moş Ajunul, dar şi unul din învăţători cu nu ştiu ce ocazie, şi şi-au dat seama că această specie de cactus nu avea ţepi. S-au uitat oamenii prin manualele şi atlasele pe care le aveau la îndemână, au identificat cu exactitate specia din care făcea parte, dar care trebuia să aibă obligatoriu ţepi. La toate întrebările puse de ei, venise şi un botanist de la judeţ pentru că nu crezuse zvonurilor, moş Culaie ridica nedumerit din umeri: 
  
- Ce aveţi bre, cu mine? Dacă vă place buruiana asta, luaţi-o şi daţi-mi pace. 
  
S-au iscat controverse de tot felul, din care cea mai logică părea a fi cea a botanistului: 
  
- Planta s-a dezvoltat într-un mediu prietenos şi, nemaiexistând pericolul ca ea să fie păscută de vite, a crescut fără ţepi. Dar cum a reuşit moş Culaie să facă treaba asta, nu îmi trece prin cap. Hai să dăm şi noi noutatea la Guiness Book, să fie trecut acolo numele moşului, să ştie lumea că şi la noi se petrec lucruri ieşite din comun. 
  
Şi onor comisia a plecat cu buruiana moşului să o expună în nu ştiu ce muzeu şi să se minuneze tăţi. 
  
Bătrânul nu suferise de nimic şi, înainte de a muri, l-a prins doar neputinţa şi atât. A plecat dintre noi liniştit şi împăcat. Casa şi pământul le-a lăsat Bisericii cu încredinţarea că face un lucru demn. Această legătură, atât cât a mai rămas, dintre om şi Dumnezeu, o atacă sminteala lumii de astăzi, propagată pe toate lungimile de undă, pe toate canalele tv, prin ziare, pe internet. 
  
Din ce în ce mai multă sminteală în Babilonul cel mare. 
  
Zăngănitul armelor tale se aude de departe, vistieria ta este mereu plină dar, în zadar alergi şi după pălăria de cardinal că nu vei mai ajunge la ea. Şi vai ţie, când nu vor mai răsuna pe uliţele tale, cântece de goarnă iar căderea ta va fi mare. 
  
Am înlocuit cuvântul goarnă cu trompetă şi am ajuns la jazz. Şi mai departe îmi amintesc de cuvintele pe care le reproduc din memorie: Şi va veni o vreme când oamenii îşi vor tocmi învăţători după placul urechilor lor. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Moş Culaie / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 425, Anul II, 29 februarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!