Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Vavila Popovici         Publicat în: Ediţia nr. 1103 din 07 ianuarie 2014        Toate Articolele Autorului

Morala şi democraţia
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Democrat înseamnă cineva care vrea să înalţe poporul pe umerii săi,  
  
nu cineva care vrea să se înalţe el pe umerii poporului.” 
  
- Nicolae Iorga 
  
Platon, filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel, a elaborat specia literară a dialogului, în care problemele filozofice au fost relatate prin intermediul mai multor interlocutori. Mitul peşterii constituie unul dintre dialoguri, în care s-a folosit o imagine alegorică a lumii şi a modului cum poate fi cunoscută această lume, alegoria fiind: Peştera - lumea sensibilă, lumea noastră obişnuită, prizonierii din peşteră – noi oamenii, cărora ni se pare că aceasta este singura lume reală. În Republica - cartea a VII, Platon arată în ce sens trebuie înţeleasă lumea cu ajutorul gândirii logice: prizonierii dintr-o peşteră nu văd niciodată lumina soarelui; ei văd doar umbrele obiectelor din afară, proiectate pe pereţii peşterii de către un foc; între prizonieri sunt unii care disting trecerea umbrelor cu mai multă perspicacitate, fiind mai ageri la minte, memoria ajutându-i să recunoască ordinea în care se perindă obiectele. Lipsiţi de „lumina soarelui”, cunosc numai lucrurile, fără a-şi putea da seama de sensul, de adevărul lor ultim. Putem spune că văd o scurtă peliculă de film ce se derulează în faţa ochilor, fără a-i cunoaşte începutul şi nici sfârşitul, pentru înţelegerea ei. Ca atare, noi nu vedem, în mod obişnuit, decât un aspect superficial al lucrurilor. Aceste cunoştinţe obişnuite servesc vieţii, dar această cunoaştere nu va da niciodată înţelegerea ultimă, metafizică, a lucrurilor; sensul lucrurilor constând în idei, în esenţă. „Degeaba vom privi acţiunile virtuoase, nu le vom înţelege sensul adânc, până ce nu ne vom ridica la ideea de frumos în sine sau la ideea de dreptate.” Ne despărţim greu din lumea sensibilă pentru a ne ridica la contemplarea ideilor. Un prizonier smuls din peşteră şi adus cu forţa la lumina soarelui, refuză mai întâi să vadă lumina, fiindcă îl dor ochii. Platon pune întrebarea: „Dacă smuls din peşteră cu forţa, dacă este pus să urce urcuşul greu şi prăpăstios şi dacă nu i se dă drumul înainte să fie târât până la lumina soarelui, nu va suferi el mult şi nu se va plânge de aceste maltratări? Şi când va fi ajuns la lumină, va putea el orbit de strălucirea ei, să distingă singur între lucrurile pe care acum le numim adevărate? El va avea nevoie de obişnuinţă pentru a vedea lucrurile din regiunea superioară”. Şi după ce se obişnuieşte, are o revelaţie şi nu mai doreşte a se întoarce în „peşteră”. De ce? Pentru că apare profunda înţelegere. Contemplarea ideilor, a esenţelor cere, deci, o obişnuinţă progresivă, dar, odată ce a văzut lumina şi lucrurile adevărate, prizonierul nu mai vrea să se întoarcă în peşteră. Este dialectica ascendentă a spiritului uman.  
  
Să ne punem întrebarea, ce s-ar întâmpla dacă ar fi trimis din nou în peşteră să povestească cele văzute (experienţa)? Nu ar putea fi considerat nebun, ideile sale nu ar putea fi considerate periculoase? De către unii – da! De ce? Pentru că cei rămaşi în peşteră s-au obişnuit să vadă numai umbrele, aceleaşi şi aceleaşi umbre, se mulţumesc cu înţelegerea superficială a lucrurilor. Se întâmplă însă, omul să fie pătruns de înţelegere şi a înţelege cu adevărat, înseamnă a da dreptate, a demonstra chiar justeţea acelui lucru şi aceasta înseamnă a găsi că acel lucru este bun, că este pentru binele lui. Intervine deci raţiunea, şi gândirea raţională înseamnă aşezarea în ordine a percepţiilor asupra lumii exterioare, folosindu-ne, în primul rând, de bunul simţ. Cu el ordonăm, pe cât posibil, haosul. 
  
Trebuie amintit faptul că s-a întâmplat ca oamenii să fie ţinuţi cu forţa în „peşteră”. Ei au sfidat întunericul şi au ieşit la lumină, dornici să rămână şi să păstreze această lumină ... Dar, „povestea” spune că s-au grăbit alţii să nu le permită, trimiţându-i din nou „în peşteră”, prin crearea unor condiţii de viaţă asemănătoare „peşterii” de altă dată. O altă peşteră!?... 
  
Din această luptă a omului cu întunericul, dorind lumina, s-au născut ideile, idei care, pentru Platon, sunt însăşi existenţa. Deşi nu sunt materiale, sunt mai reale decât lucrurile. Lucrurile sunt umbre palide, ideile fiind adevărata realitate. Repet, peştera este lumea sensibilă, prizonierii suntem noi oamenii. Omului îi vine foarte greu să se desprindă de cunoaşterea superficială a lucrurilor şi să se adâncească până la cunoaşterea esenţelor, dar până la urmă, mulţi o fac.  
  
Platon porneşte de la ideea că statul este un individ de proporţii mari - „un om mare”. Fiecare cetăţean trebuie să-şi îndeplinească doar datoria ce corespunde poziţiei sale. Numai atunci omul va da societăţii ceea ce are mai bun de dat. Statul are nevoie de capete luminate, de legi drepte. Nu oricine, spune el, este capabil să participe la elaborarea legilor şi conducerea statului. Şi dacă cineva care nu are asemenea capacităţi ar încerca să conducă statul sau să elaboreze legi, atunci în stat s-ar instaura haosul (lipsa ordinei, armoniei, înţelepciunii şi frumuseţii), iar oamenii ar fi nefericiţi, fiecare fiind un mic haos. De aceea filosofia, înţelepciunea şi puterea politică trebuie să fie mereu împreună. Oamenii cu adevărat înţelepţi trebuie să se afle la guvernare (conducerea statului), prima lor datorie fiind înlăturarea aventurierilor setoşi de putere cu scopul de a o folosi pentru îmbogăţirea personală şi aducând, în acest mod, prejudicii poporului. Înţelepciunea nu ţine neapărat de vârstă. Pot fi tineri înţelepţi, precum şi bătrâni înţelepţi, adică „persoane înzestrate cu capacitatea de a pătrunde esenţa legilor fundamentale ale naturii şi ale societăţii”- după cum este definit cuvântul „înţelepţi” -, oameni care se comportă moral, dar, pot fi şi tineri şi bătrâni neghiobi sau ipocriţi, care nu au această capacitate necesară unui conducător, dar au acea sete de putere. Statul fiind alcătuit din oameni, este asemeni oamenilor şi oamenii făcând parte dintr-un stat, sunt asemenea statului. De aceea, omul poate fi cu adevărat moral doar într-un stat bine organizat, în care domneşte ordinea şi legea. Şi vice-versa, un stat în care domneşte ordinea şi legea, omul acţionează în chip moral.  
  
S-a ajuns a se dori Democraţia, formă de organizare şi de conducere a unei societăţi, în care poporul îşi exercită (direct sau indirect) puterea. Cuvântul provine din limba greacă, „demos” însemnând popor, iar „kratos” – putere.  
  
Filozofii, înţelepţii au atenţionat de-a lungul timpurilor: Întâi morala şi apoi democraţia!, morala fiind fundaţia culturii şi a vieţii politice a unei societăţi, pe ea clădindu-se o societate bună, cu „cărămizi” bune, ţinându-se seama de un adevăr dovedit: „cu cărămizi proaste nu se ridică un edificiu valoros”. Este valabil pentru cele mai mici structuri ale societăţii!  
  
Prima civilizaţie europeană a fost cea greacă. Sărăcia pământului muntos i-a orientat spre navigaţie făcând un comerţ intens care asigura aducerea în ţară a materialelor care lipseau din acele locuri. Grecia era împărţită în mici state, oraşele aveau pieţele publice numite „agora”, în care se dezbăteau problemele statului, se ţineau discursuri, se etalau idei. Pericle a fost cel care a instaurat prima democraţie din lume, democraţia ateniană. Cunoscut ca un mare orator, om inteligent, cinstit, patriot, elocvent şi de asemenea un „om politic subtil şi ager al Greciei Antice” - după cum îl caracterizează Costas Martin în cartea sa Grecia Partenonului -, conducător al Atenei între 443 - 429 î.Hr., s-a bucurat de autoritate, timp în care Atena a atins o mare dezvoltare. Prin calităţile sale morale, Pericle „a tras” poporul pe drumul cel bun, l-a „înălţat”, dar şi poporul a dorit şi a fost pregătit de a merge pe această cale a democraţiei. A fost şef al partidului democrat, protector al ştiinţelor şi artelor, pe vremea sa construindu-se Partenonul, cea mai bogată moştenire arhitectonică şi de artă pe care ne-a lăsat-o Grecia. Pentru strălucirea pe care a dat-o Greciei în secolul în care a trăit, iniţiind numeroase reforme democratice, care au transformat oraşul într-un centru politic, cultural şi artistic al lumii greceşti, perioada a fost supranumită „Secolul lui Pericle”, sau „Epoca de aur a Atenei”. O interesantă caracterizare a lui am găsit-o în revista Historia, inspirată din cartea ziaristului, istoricului italian Indro Montanelli – Istoria grecilor, într-un articol intitulat „Pericle - omul care a dat numele unei epoci”: „Autentic democrat, dar fără bigotisme, Pericle nu a abuzat de democraţie. Pentru el, cel mai bun regim era acela al unui liberalism luminat, cu un reformism progresiv, care să garanteze cuceririle poporului în ordinea de stat, şi să excludă vulgaritatea demagogică. Este visul pe care îl au toţi oamenii politici înţelepţi”.  
  
Cu trecerea anilor, modelul democraţiei greceşti s-a extins, a evoluat, s-a modernizat, având două forme: cea directă în care toţi cetăţenii participau la luarea hotărârilor (societăţi cu un număr restrâns de membri) şi democraţie reprezentativă (societăţi cu numeroşi membri) în care cetăţenii alegeau reprezentanţii lor.  
  
În zilele noastre, cu o clasă conducătoare care nu ţine cont de dorinţele poporului şi care încearcă să arate o viziune falsă asupra societăţii, ascunzând petele negre şi inegalităţile, banalizând sau ascunzând conflictele, intervenind violent pentru anularea lor, nu se poate merge pe drumul democraţiei reale, ci a unei false democraţii, a unei false libertăţi. Faptul că s-a creat o pătură de indivizi obsedaţi de îmbogăţire, este în detrimentul poporului şi este „o ameninţare la adresa viitorului fiecăruia dintre noi”. 
  
În sprijinul acestei idei citez un fragment dintr-un articol publicat în ziarul DW: „Modificările aduse Codului penal au pus din nou în lumină criza de profunzime a sistemului politic românesc care pendulează între o democraţie fără repere morale şi un autoritarism moralizant. [ ... ] Aşa stând lucrurile, România nu are cum să acceadă la o democraţie reală dacă nu e capabilă să instaleze un Parlament cu un simţ nealterat al demnităţii proprii. Dacă nu va reuşi acest lucru, mai devreme sau mai târziu, după crize prelungite, presiunea coexistenţei europene o va împinge din nou pe linia autoritarismului moralizant, cu toată duplicitatea pe care o presupune, dar şi cu avantajul unei minime asanări publice. România este încă liberă să aleagă”.  
  
Petre Ţuţea spunea că orice sistem social este „un joc deschis, neterminat”şi că „nu s-a găsit formula de echilibru între individ şi societate care să n-aibă nici un rest”. Este foarte adevărat, însă formulele trebuie căutate şi găsite, pentru a exclude acel „rest” dureros.  
  
Să amintim şi afirmaţia politicianului britanic, Sir Winston Churchill: „Democraţia este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Morala şi democraţia / Vavila Popovici : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1103, Anul IV, 07 ianuarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Vavila Popovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vavila Popovici
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!