Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   



Monterey, mon amour!
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Monterey, mon amour, pentru a parafraza poate inoportun titlul unui film ce-ar fi trezit, printr-una din denominaţiuni - ea însăşi cu un titlu năucitor de contradictoriu, mai curând o tragedie petrecută aevea, „Hiroshima, mon amour”, semnat de un regizor al neorealismului târziu de sorginte franţuzească, Alain Resnais, dar care n-are nici în clin nici în mâneca cu bomba H! Un titlu rizibil şi desuet pentru o vârstă care nu se mai încurcă – şi nici nu i-ar sta bine – cu francheţuri şi mondenisme juvenile şi în care expresia ca atare m-ar împinge înapoi în timp unde chiar de-aş căta, aş jura cu mâna pe inimă că n-au fost prea multe ocazii în care să-mi fi scos inima la mezat sau mai ales la stors lacrimi... Am avut supapa mea de siguranţă, indiferenţa care m-a scutit de multe necazuri, după ce o dată era s-o încurc de-a binelea... Este a doua oară când vizitez locul, nu seamănă cu nici unul de-al nostru de la malul mării, poate doar în anumite privinţe cu vilele ştabilor de la Predeal, Sinaia, Bran sau Săticul Rucărului, ca linie simplă şi solară. Are si apă întinsă şi dealuri şi munte în partea care se leagă de continent, pentru că este de fapt, ca articulaţie geografică, o peninsulă. Şi indicatoarele afişează: Peninsula Monterey! Pe la vremea când Mihai Viteazul “pohtea ce-a pohtit” şi a şi înfăptuit sinteza sa genială de unitate politică a tustrelor ţări româneşti – din păcate vremelnică, exploratorul spaniol Sebastian Vizcaina a acostat în golf şi a numit zona după contele de Monte Rey, vicerege al Noii Spanii, administraţia chivernisind întinderi vaste de teritoriu virgin unde mai târziu au apărut ferme de animale, culturi de viţă de vie. Ecouri ale acestei istorii medievale pentru Eurasia - de început de istorie umană şi culturală aici în America, se regăsesc pe “Calea (aleea) istoriei” din Monterey Bay, un fel de zid cu picturi murale concepute de amatori cu har şi profesionişti ai penelului pe Recreation Trail, ce merge paralel cu Ocean View Blvd, sau cu o potecă strâmtă pe coasta Pacificului, în perimetrul cărora se “înghesuie” toate instituţiile care decriptează memoria locurilor, Acvariul, Cannery Row, Casa memorială John Steinbeck, hoteluri, cafenele, restaurante, portul cu sute de vase trase la mal sau aşteptând să ridice ancora, spaţii comerciale, gălăgie multă şi demonstraţii în aer liber de dresură de albatroşi şi papagali, fachiri ambulanţi ce-şi ţin pe burtă instrumente ascuţite şi te lasă să le treci pe deasupra, să le apeşi călcându-le, un mic circ care se încropeşte în faţa cheiului de unde iei feribotul pentru câteva ore în largul oceanului, piaţete cu buticuri şi cu mărfuri în stradă şi ale căror vânzători aproape că te trag de mânecă să le cumperi, lăsând din preţ chiar la sfert din cel expus. Aflată la 120 mile de Modesto în partea sud-vestică, spre ocean, regiunea Salinas Valley pe care o traversăm pe şosele asemănătoare cu ale noastre în zona deluroasă şi de câmpie, regiune legumicolă şi horticolă prin excelenţă, unde găseşti în sezon tarabe bine asortate cu legume şi fructe specifice, la un preţ mult redus decât în magazinele aferente, de exemplu un pepene la vreo 8 kilograme cumpărat de la Casa fructa am dat 6,5 dolari, cumpărat pe 1 decembrie, proaspăt de ziceai că atunci a fost cules, coji de poame de orice fruct pe care le mâncam când eram mic şi când „mărul n-avea cocean!”, fasole de culori diferite fără mentalităţi privind calitatea lor nutritivă şi vitaminică, la mare căutare fasolea „neagră” şi „roşie” de care habar n-aveam că există, nuci, castane şi alune altoite mari cât oul de găină. Am trecut „razant” pe lângă orăşelul Gilroy de care am amintit ceva mai sus, în care se desfăşoară anual un important „festival al usturoiului” şi în care am aflat că se prepară din această extraordinară „legumă de strat” substanţă emulsivă la tub sau sub formă de pulbere uscată la pliculeţe şi chiar îngheţată din usturoi la cornet sau pahar, care se zice că ar fi un deliciu, în afară de proprietăţile terapeutice... Mă gândeam că o cură cu aşa ceva te-ar “desocializa”, însă cu mari câştiguri pe partea terapeutică, sanogenică! Şoseaua şerpuieşte pe coame de dealuri cu aspecte tumulare evidente, parc-ai zice că eşti într-un spaţiu turbinonar marin „întors” cu burta în sus unde puhoaiele şi valurile de tsunami ieşite din „matcă” stau să te arunce dezintegrat pe ţărm, însă îţi revii din „alunecările” fantasmagorice atunci când vezi că eşti marcat de tronsoanele bituminice ale autostrăzii interstatale 101, trecem exact la sud de San Jose, limita de miazăzi a lui Silicon Valey, printr-o zonă eminamente agricolă a unei Californii centrale totuşi aride, dovadă numeroasele rezervoare, canale şi lacuri artificiale pentru irigaţii: Sant Louis Reservoir, Coyote Lake, San Juan Valey, San Juan Bautista, Watsonville, Castroville, Seaside, unde 156 se „topeşte” în şoseaua de coastă 1 a Pacificului, de un pitoresc aproape sălbatic. Fostă fortăreaţă colonială, mai întâi spaniolă, apoi mexicană, a avut o deosebită importanţă istorică, ca participant la fapte dar şi ca martor la ele. La doar trei zile de la cea de-a 70-a aniversare a independenţei Statelor Unite aici a fost ridicat, pentru prima dată steagul Californiei, un blazon având drept semn heraldic principal ursul, semn că statul californian a devenit liber. Peste încă patru ani mai târziu, pe aceeaşi clădire încă pitică a micii localităţi de pe coasta Pacificului este arborat tot pentru întâia oară, steagul Uniunii având de data aceasta 31 de stele. Era oficializarea integrării benevole în federaţia dintre Atlantic şi Pacific a noului stat independent, cuprins de-a lungul ţărmurilor pacifice şi munţii Sierra Nevada. Nu am să vorbesc de importanţa lui economică sau strategică, doar să amintesc că reprezintă un adevărat „sanctuar oceanic”, întins pe sute de mile în larg dar şi pe fâşia litorală şi în care sunt concentrate ca într-un uriaş acvariu în aer liber zeci de specii de peşti, mici şi mari, creaturi pe care greu le regăseşti până şi în atlasele ihtiologice, pe unele de „mărimea” unui vârf de ac le poţi vedea în Aquarium din Monterey, în nenumăratele „firide” subacvatice pe care le priveşti prin geamuri groase şi translucide reconstituind cât mai fidel adâncurile şi fosele lor fără fund, vegetaţia şi fauna cu care se hrănesc. Cele două “pietre” de temelie ale acestei regiuni de coastă, sunt Olde Fisherman's Wharf şi 17-Mile Drrive, pecete incondundabilă a unui turism fervent, cu turişti care se “autoselectează” după preferinţe, culinare, estetice, ecologice, de creatori de artă dintre cei mai diverşi. Acum vreo 150 de ani, marinari hispanici şi americani au descoperit o bună sursă de venit în pescuitul de balene, însă prada fiind grea şi periculoasă pentru securitatea mijloacelor de navigaţie, au regândit întrega economie a afacerii şi au trecut la vânarea unor prăzi mai mici. Aceşti adevăraţi “lupi de mare” au instituit alte obiceiuri, cu care erau în avantaj faţa de primii: plecau pe apă cu noaptea-n cap şi se întorceau pe lumina zile cu bărcile pline ochi cu creveţi, somoni, macrou, cod de piatră, echipele fiind formate din rezidenţi de o coloratură internaţională, chinezi, italieni, japonezi, imigranţi. Sardinelele din golf au fost ţinta generaţiei următoare de pescari, mici cum sunt - aceşti peşti au reprezentat o mare afacere pentru economia portuară, dând naştere treptat şi unor tehnologii de procesare a peştelui care a dus faima zonei şi la dezvoltarea unu antreprenoriat greu egalat de vreun alt oraş portuar de pe coasta vestică, ţinând seam de mărimea oraşului. În amintirea acelor timpuri “revoluţionare”, azi fosta fabrică a sardinelor procesate şi conservate (Sardine Factory) a fost transformată în muzeu, atracţie alături de celelalte clădiri cu funcţii culturale şi economice din viaţa localităţii. Centre de cercetare oceanografică ale biosferei marine, cu sediul la sol sau pe platforme oceanice cu o organizare a muncii pe o perioadă de săptămâni şi chiar de luni, cu un personal specializat inclusiv într-un institut de învăţământ superior din oraş, dar şi provenind de la universităţile californiene, cu un dever comercial localizat nu doar în port ci pe arterele dinspre coastă, cu aşezarea în suişuri şi coborâşuri ale caselor, majoritatea cu faţa la ocean şi cu partea din faţă integral confecţionată din geamuri solide prin care lumina soarelui pătrunde tot timpul zilei şi unde o casă se tocmeşte de la un milion de dolari în sus - preţul de pornire. Cam cât Câmpulungul nostru muscelean, cu aproape 35 de mii de locuitori, este mic, turat şi liniştit, cu un fel de „bulevard Pardon” al şoselei înfiptă în coasta oceanului care opreşte valurile uriaşe, dar pe care se circulă pe jos pe o cărăruie paralelă pe şoseaua şerpuitoare şi nu mai lată de 4-5 metri având prioritate bicicletele închiriate de unul, două sau mai multe persoane, în tandem sau ca o ricşă pe care o conduc temerarii bătrânei ce-şi mai pun în mişcare sângele, în timp ce în partea opusă oceanului se întinde de strajă un fel de zid care descrie în imagini secvenţiale şi vizibile istoria devenirii acestei urbe, începută documentar pe la 1777 de conchistadorii spanioli. Zona Monterey se mândreşte cu acvariul golfului cu acelaşi nume, pe care l-am vizitat acum patru ani pe îndelete pe amândouă nivelele, inclusiv la „balconul” dinspre ocean, o terasă întinsă pe toată întinderea stabilimentului cu această destinaţie. Aceeaşi structură interioară a „oicumenei acvatice” pe care o prezintă şi acvariul din Parcul Golden Gate din San Francisco ca şi cel din portul aceluiaşi oraş, de lângă Muzeul Marinei, din apropierea ţarcului „leilor de mare”... De fapt, Monterey-ul, alături de oraşele Carmel şi Pacific Grove sunt parte geografică şi administrativă a peninsulei Monterey. Pacific Grove şi Carmel sunt oraşe care nici nu ştii când se delimitează de Monterey, dacă n-ai avea harta care să te descurce, ele se poziţionează în “gâtul gros” al peninsulei ce-şi desprinde cu greutate “alungirea” de porţiunea masiv continentală - precum forma mâzgălită a unui cap de căluţ de mare, executată de un puşti de primară, pus să-l deseneze repede dacă vrea să mai prindă şi recreaţia. Căpăstrul, zăbala, cu dârlogii şi hăţurile prinse bine de “muştiucul” băgat în gură, sunt configurări ale desenului nevinovat şi executat în grabă care pe teren, în realitate, sunt reprezentate de o reţea întreagă de şosele, drumuri desprinse de şoseaua prinicipală de pe coastă - care coboară tocmai din San Francisco, se “desface” în mai multe trasee, fragmentate şi ele de căbănuţe, porţi de intrare, locuri de popas, lacuri şi nenumărate terenuri de golf, singurul drum care leagă direct cele din urmă localităţi fiind şoseaua 68. Aceasta “închide” practic ca o baieră gâtul zburdalnic al “nărăvaşului” căluţ, de a-şi întinde capul cu coama fluturândă şi de a se adăpa în ocean sau în apele mai liniştite ale golfului. Atât Carmel cât şi Pacific Grove au fost puncte pe drumul pe care îl voi face pe Higway 1, de la sud de San Francisco la Los Angeles şi care va constitui obiectul părerilor şi comentariilor cu un alt prilej. Doar că acest “triunghi” boem în aparenţă, vivace şi opulent în realitate, locuit îndeosebi de milionari va constitui un adevărat “paradis al artiştilor”, scriitori, pictori, muzicieni, elite ale vieţii publice americane care au aici case de vacanţă sau chiar locuinţa. Unul din ei, vestitul “pistolar singuratic” şi “justiţiar” pe timpul studenţiei mele, Clint Eastwood, nu numai că va locui în Carmel ci va deveni chiar primar al localităţii amintite, pentru o scurtă perioadă; iar creatorul “Iernii vrajbei noastre”, John Steinbeck, este născut chiar în Monterey, cu casă memorială pe care din nefericire, n-am reuşit să o vizitez. Aş mai adăuga că cei care au venit şi au sporit prin creaţia şi munca lor tot ceea ce este de “domeniul basmelor” în această parte a Americii, au fost cei care au plecat din San Francisco, după nenorocirea urgiei seismice şi incendiilor din anul 1906. Briza rece a oceanului, cu toată vremea relativ văratică, ne-a făcut să ne adăpostim adeseori de vântoasele năvălind dinspre larg şi să ne mulţumim să scrutăm orizonturile prin intermediul unui ochean pe care-l foloseai ca pe-o lunetă manevrându-l în toate cele patru zări contra sumei de 25 de cenţi minutul... După ce cu ani în urmă am tras maşina într-o parcare supraterană şi am luat prânzul la un restaurant indian, de data asta am parcat maşina aproape de ocean, pe un teren cu iarbă îngrijită şi tăiată cum numai americanii reuşesc s-o facă, fără ca undeva să fie pusă vreo tăbliţă care să interzică nu traversarea gazonului, peluzei, ci întinderea mesei ca-ntr-un adevărat picnic programat, fără ca cineva să ne fluiere sau să se uite dojenitor sau batjocuritor la încălcarea vreunei reguli sau cine ştie ce “arătări” caraghioase şi flămânde ... Am intrat la insistenţele Elenei şi ale lui Darrell la un cinematograf cu ecran IMAX. Crezusem la început că voi intra la spectacol-show viu cu delfini, lupi de mare, rechini adevăraţi, nici nu dădusem iimportanţă unde intrasem, când m-am trezit într-o sală de cinematograf aşezată ca şi la Planetariul Morrison din Frisco într-un unghi însă mai mic în pantă, ca şi acum câţiva ani la Huntsville în Alabama, la Centrul spaţial “George Marshall”. Tot farmecul nu este filmul în sine, realizat cu argumentaţia ştiinţifică şi comentariul semnat pe generic cu numelui fiului marelui oceanolog Jaques Ives Cousteau, ci nişte ochelari mari cât să-i acopere pe-ai tăi şi ale căror lentile îţi produc şocul unor senzaţii şi priviri optice, înşelătoare, care translatează şi transfigurează realitatea subacvatică de pe ecranul înalt şi curbat, aducându-ţi-o lângă tine, pe deasupra ta, trecând prin tine, peste umeri, peste capul tău şi al celorlalţi spectatori din sală, cutreerând-te parcă şi descompunând-te în molecule de apă, devii şi eşti translucid fără să ştii şi parcă încerci să te jenezi, o fi sau n-o fi „dracul gol”, îţi iei ochelarii pentru o clipă pentru a te dumiri, te uiţi la ecran şi vezi că realitatea este cea de toate zilele, îi pui iară şi din nou începe hieraticul, ştiinţifico-fantasticul şi tu nici măcar nu te acomodasei cu mediul în care abia sosisei. Totul a costat 10 dolari, dar a meritat, inclusiv frisonul straniu al alienării, la care participasei totuşi conştient. Caracatiţe mari şi cu aripi deschise cât ale unui avion american „invizibil”, broaşte ţestoase, peşti mari şi lunguieţi cu botul ca lama de la drujbă, rechini albi, rechinul balenă(!), rechinul sabie, rechinul argintiu şi cel mai ciudat rechin al adâncurilor, de care n-auzisem şi nici nu credeam că există o asemenea ciudăţenie: rechinul-topor. Are în faţa gurii şi a nasului, a botului să zicem, un fel de „barieră”, o cârmă ca lama unui plug care curăţă zăpada pe drumurile înzăpezite şi viscolite pe care o scoate la înaintare, de fapt e mereu acolo că nu şi-o retrage ca s-o ascundă, un fel de maşină d-alea bolid care-şi înfruntă adversarii cu bara de direcţie, poate că cea mai bună descriere asta de la urmă ar fi... Apoi nişte vietăţi plăpânde, siderale, aeratice care parcă dansează, îţi intră în tine şi-ţi dă aproape senzaţia că te fulguie şi tu începi dintr-o dată să te fereşti şi să te scarpini acolo unde crezi c-au aterizat, legănându-se... E ca pufuşorul ăla de păpădie pe care-l suflă vântul sau îl sufli tu să-i vezi împrăştierea şi zborul în mii de fire şi punctuleţe şi pe care o parte ţi se pare că le-ai şi aspirat şi fără să vrei tuşeşti din obişnuinţă pentru a-ţi curăţa nările şi gura atinse de palele gălbui din aerul pe care îl respiri... Toate astea se petreceau aevea pe fundul marin poros şi compactând bureţii şi algele într-un mâl gros şi de netrecut pentru milioanele de vietăţi subacvatice care năvălesc din toate părţile, într-o geometrie variabilă şi o simetrie a dinamicii pe care mintea omului abia şi-o imaginează – într-un Cannery Row IMAX Sharks 3 D, la intrarea în Monterey Bay...Şi eu care credeam că voi avea o întâlnire adevărată cu rechinii, pe care în ţara mea e greu să-i poţi fie şi măcar impresiona printr-o atitudine mai intransigentă, că de aplicarea legii în ceea ce le priveşte afacerile, Dumnezeu cu mila... După un picnic la iarbă verde, o plimbare prin vadurile comerciale ale oraşului în căutare de suveniruri „mici, simbolice şi ieftine” am dorit o ieşire de la debarcader în larg însă şi preţul de 40 de dolari dar şi timpul de trei ore al croazierei ne-a împiedicat să efectuăm această miniincursiune în bazinul marelui sanctuar acvatic al coastei vestice la ocean. Am ales spre compensare, o „vizionare” din maşină a spaţiului rezervat „milionarilor” în zona lui „17 mile Dr.” cum mai este cunoscut acest pitoresc şi sălbatec perimetru de coastă de-a lungul lui Pebble Beach şi în interior, trecând de la „pebble culture” – cum învăţam că se numeşte primul bazin de „resurse de materie primă” de confecţionat cele mai simple unelte microlitice de mâna omului preistoric – adică „unelte de prund”, însă aici erau adevărate pietroaie şi stânci la contactul malului cu apa, apoi imediat înspre dealuri covoare de iarbă tunsă, peluze de golf şi-apoi la lizieră şi dincolo în interior, pe o singură porţiune vizitabilă din exterior, tufe de ierburi pitice, ferigi, ienupări care umpleau ca o vegetaţie de liane pâlcurile şi apoi pădurile falnice de palmieri, pini, ulmi, stejari, dafinii de California, arţarii şi paltinii albi care ascund cu coronamentul lor dens şi stufos cărări şi drumuri asfaltate sau pietruite ce duc la vile somptuoase, abia zărite prin luminişuri. Se zice că în adâncul pădurii, care înconjoară gloful pe trei părţi şi se duce în interior pe mai multe mile în lungime, ar trăi într-o coabitare silită păsări mari de pradă dar şi blânde, vulturul turcesc, uliul, eretele, curcanul sălbatic, egretele, prepeliţa de California, familii de căprioare fiecare cu cerbul lor, pisici sălbatice, râşi. Şoseaua 17 începe în Pacific Grove, continuă paralel cu Monterey Bay Country Club, se “leagănă” apoi de-a lungul coastei pacifice până în zona sudică a lui Pebble Beach şi Carmel Bay. Drive este celebră pentru panorama ce-o deschide către ocean dar şi pentru Hjgway 1 ce duce în sud la Los Angeles şi chiar în San Diego, amândouă fiind de natură să-ţi taie răsuflarea în faţa minunăţiilor dumnezeieşti: faleze de stâncă pură, golaşă, apoi animale marine mai mult sau mai puţin ascunse vederii, focile şi lei de mare, vegetaţie înaltă şi lemnoasă, “chiparoşii de Monterey”, intraţi sub această denumire în atlasul de profil al Americii. Cei mai longevivi copaci de pe coasta de vest se întâlnesc aici, au peste o jumătate de mileniu şi sunt localizaţi în Crocker Grove. Nu departe de ţărm, este un fel de “ghildău”, o “fosă” atât de adâncă şi extinsă ca arie că ar putea să cuprindă Marele Canion de două ori şi ceva şi nici ăsta, o să vedeţi mai încolo, nu e chiar nevinovat la dimensiuni, de aceea şi animalele marine mari, delfini, foci, vidre de mare (lei) şi balene vin şi înoată mai mult decât s-ar aştepta localnicii, ţipătul şi hârjonelile sau confuntările se aud, când e vremea liniştită, până în casele oamenilor de pe ţărm, adesea şi mirosul de sânge ce reverberează spre mal. În timpul verii, un fenomen numit de localnic “umflarea apelor” se petrece în acest perimetru afund: ape bogate în nutrienţi din adâncimile “canionului” din ocean urcă la suprafaţa ca nişte “vârtejuri de ochi marin” şi apoi ca un mic “tsunami”, aşa pe negândite, se revarsă în apele mai puţin adânci de pe coastă, sau în albiile sărace ale puţinelor râuri ce răzbat din interiorul continentului pentru a se vârsa aici, oferind astfel hrană din belşug multor specii ale vieţii marine. Tot în acest fel se hrănesc leii de mare, pescăruşii, pelicanii, din generozitatea ciclică a fenomenelor marine dar şi din “mila” publică ... Focile de mare, atât de amuzante în comportamentul cu oamenii, datorită vânătorii nelegiuite de odinioară care-i vroiau “blana” bine vândută, a ajuns azi o specie rară, pe cale de extincţie. Câteva cuvinte din nou despre “17 Dr.”, cunoscută sub numele de “cartierul milionarilor” din California. Înainte ca automobilul să fie inventat, drumul de 17 mile a fost bătătorit straşnic de căruţe cu cai, poştalioane de-al lungul mării şi care plecau de regulă de la hotelul-saloon Del Monte, în present fiind reşedinţa unei şcoli din Monterey, drumul se face pe direcţia nord-sud pe marginea oceanului, cu centru vital la Pebble Beach, unde se găsesc numeroase alei şi poteci străbătute azi ca şi mai ieri de cai şi călăreţi, de trăsuri cu umbrele deasupra, iar la întoarcere prin pădurea întinsă între ocean şi golf denumită cum altfel decât Del Monte şi unde se găsesc tot ce îi este de trebuinţă unei “insule a fericirii”: staţie şi maşină de pompieri, un spital cu dotări de ultimă oră, nenumărate restaurante şi cluburi private, etc. Intrarea în perimetru este păzită de personal de securitate şi care, într-o gheretă cochetă, cu radar şi hartă electronică, urmăreşte îndeaproape itinerariul şi încasează suma de zece dolari de vehicul. Garduri din piatră, lemn, fier forjat sau chiar garduri vii având „plantate” din loc în loc „foişoare” de pază, drumuri şerpuitoare peste dealuri nenumărate şi-ntre coastele abrupte şi de multe ori golaşe sunt locuri pe care cei bogaţi îşi duc tihniţi „grijile şi obezităţile” propriei opulenţe, cu geamuri mate sau translucide cât pereţii camerelor cu diferite destinaţii din interior, pe zeci şi sute de metri pătraţi şi pe nivele de 2-3 caturi, departe de zgomotele, hărmălaia, poate chiar pauperitatea şi închiondurările pizmuitoare ale plebei... Bun prilej, îmi spuneam eu, de a contesta rânduielile unei societăţi – dacă nu aş fi văzut pe viu şi aş fi citit şi altceva în afara „bibliei” marxiste! În faţă au oceanul nemărginit iar în spate oraşul Monterey sau largul golfului, la marginile căruia se înalţă ultimele încercări orogenetice ale munţilor Coastei de a-şi desăvârşi poziţia, pentru încă ceva timp la scara devenirilor geomorfologice ale scoarţei terestre. Porţile la intrarea limuzinelor se deschid sau se închid comandate de la sute de metri, greu găseşti exact momentul de a te căţăra pe ceva pentru a arunca o privire „indiscretă” nesătulei dar bănuitei lor turpitudini, nu poţi nici să stai să aştepţi pentru că vigilenţa turnurilor de pază este mereu la post şi-un fluierici sau o voce în megafon îţi aminteşte că eşti în apropierea unei proprietăţi private şi ca atare gestul tău este neraţional, impropriu faţă de dreptul natural al oricărei persoane într-un stat care se respectă, vechi de când lumea dar extrem de bine clarificat şi clasificat de către filozofii lumii moderne, mai ales de la Habeas Corpus dar cu deosebire de la iluminiştii francezi, Montesquieu, Diderot, Voltaire, Rosseau, pentru a nu-i uita pe cei ai ţării pe pământul cărora îl bătătorim acum, părinţii Constituţiei americane de la 1787, Thomas Paine, Thomas Jefferson, Benjamin Franklin, Samuel Adams: dreptul oricărei persoane la proprietate privată, care este sfânt şi inalienabil. Ni s-a întâmplat cu ani în urmă când, pe un „drum de costişe” dintre Ventura, Oxnard şi Santa Clarita, la sud de Santa Barbara a regretatului Michael Jackson, aproape de un lac natural superb şi cu privelişti de vis, din al căror peisaj de nababi făceau parte şi superbele vile californiene să nu fim lăsaţi să ieşim din maşină pentru a face un popas pasager după căldura toropitoare care “înscruma” totul, fiind atenţionaţi să părăsim locul fără a face vreun comentariu. Şi “strict interzis” pozatul! ... Ne-am gândit că în România un asemenea afront n-ar fi putut fi trecut uşor cu vederea, indiferent cine ar fi fost gazda puţin îndatoritoare sau oaspetele aflat la oareşce ananghie sau inconfort fizic sau fiziologic....  
  
George Nicola Podişor 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Monterey, mon amour! / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 176, Anul I, 25 iunie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!