Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Al Florin Ţene         Publicat în: Ediţia nr. 853 din 02 mai 2013        Toate Articolele Autorului

Mitul edenului în universul poetic european al secolului XX
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Eseu de Al.Florin ŢENE 
  
MITUL EDENULUI ÎN UNIVERSUL POETIC EUROPEAN 
  
AL SECOLULUI XX 
  
Această lucrare încearcă să evidenţieze şi să clarifice modul de abordare al Mitului Edenului ca Paradis în poezia europeană,cu sensurile,semnificaţiile conceptului de Paradis,Eden sau Rai,inclusive cu toposurile ce tangenţiază acest concept în diferite locaţii al spaţiului dintre Marea Mediterană,Marea Nordului,oceanul Atlantic,până în Munţii Urali.Tot odată încercăm să clarificăm modul de înţelegere şi percepţie al Edenului şi ipostazele acestuia în poezia europeană a secolului trecut. 
  
In contextual acestei teme edenul ca simbol cultural are la bază ceea ce scria Eugen Simion în Scriitori români de azi,a lua în considerare binecunoscuta mitologie a pendulării între două universuri.Prin construcţia psihică a omului,natura existenţei este duplicitară şi conflictuală,iar profilul spiritului său creator analizat ,cumprisma descompune lumina”ne lasă vederii starea de graţie lirică nesigură,discontinuă,ce trebuie continuată,exploatată printr-un travaliu intellectual care să restrângă până la ultimile limite inspiraţia ca hazard.Orice mare creaţie de cultură,cum scria Nichifor Crainic în Nostalgia paradisului,e însufleţită de avântul transcenderii limitelor terestre. 
  
Există la omul European,şi mai ales la poet,o nostalgie a paradisului ca impuls fundamental al imaginarului,iar poezia este salvarea particularului în universal,a trăirii clipei în eternitate,căci frumuseţea poetică aspiră spre inefabil,spre climatul superior,din ale cărui grădini paradisiace s-a fărămiţat,cândva.(Nichifor Crainic-Nostalgia paradisului,Editura Moldova,Bucureşti,1987,pg.526/527). 
  
Se observă la poeţii europeni că nu toţi percep şi simt edenul în acelaş mod şi sens.Dacă pentru unii este spaţiul fericirii supreme ,pentru alţii este efortul intelectual şi fizic care ,în final,creează euforia paradisiacă mult visată. 
  
Poezia europeană prin reprezentanţii ei de seamă proiectează fiinţa omenească între lumina paradisului şi întunericul iadului,ca beznă a neputinţei,acestea fiind cele două dimensiuni extreme ale veşniciei şi infinitului.Insă de la începuturile ei poezia europeană îşi are originile în imnurile cultice şi odele pindarice.După explozia romantică orice regulă clasicist-abstractă este abolită în numele apropierii de natură,ca fenomen edenic,pentru recâştigarea naivităţii originare a poetului;însă nu peste mult timp,parnasianismul va preconiza ca sursă de inspiraţie nu realul,ci artificialul creat de poet,poezia însăşi.Paul Valery,în acest context aşează imaginea mentală a lui uomo universale sub semnul poiesis-ului,avertizându-ne acela care n-a privit în albul hârtiei lui o imagine tulburată de posibil,şi de regretul după toate semnele ce nu vor fi alese,nici n-a văzut în limpedele aer a construcţiei ce nu este acolo,acela pe care nu l-a bântuit ameţeala îndepărtării de un ţel,neliniştea de mijloace,previziunea întârzierilor şi-a deznădejdilor,nu a cunoscut edenul imaginar.Unii poeţi europeni văd edenul în imaginea tulburată de posibil,aşa cum după Valery,logica imaginativă specifică ochiului de creaţie poetică reprezintă o singură însuşire a lucrurilor şi le evocă pe taote celelalte. 
  
Edenul în poezie era văzut de A.E.Baconsky ca realitate suprapusă,iar G.B.Vico scrie că toate naţiunile erau naţiuni de poeţi căci poezia nu este decât imitaţie.Numai contradicţia acceptată şi evidentă dintre frumosul natural şi frumosul artistic realizat cu totul independent şi sincronizat adeseori cu urâtul natural,ne duce cu gândul la eden.Platon spune că poeţii crează fantome,şi nu realităţi,fapt ce ne duce cu gândul la edenul visat,iar Heidegger spunea:Poezia îşi creează operele în cadrul limbajului şi le creează din materia limbajului,tocmai această materie construieşte edenul poetic. 
  
In secolul XX,la noi,au văzut lumina tiparului multe lucrări ce au abordat diferite aspecte şi probleme ale poeziei europene însă foarte puţine dintre acestea au analizat,doar în trecere,tema edenului în poezia europeană.T.S.Eliot spunea ,chiar dacă unele din ele vădesc o contigentă baudelairiană,că Poezia nu este frâu liber lăsat emoţiei,ci e un mod de a evada sub imperiul ei.Şi această evadare ,cum spunea, sub imperiul poeziei este indubitabil zona inefabilului eden. 
  
Mort la numai 27 de ani Georg Trakl a stârnit interesul după al doilea război mondial.Poezia acestuia se intersectează cu cea a lui Robert Musil,concetăţean austriac,pentru care edenul este o stare de spirit.Tonalitatea poeziei lui Trakl o aminteşte pe aceea a lui Holderlin,la care edenul se află în diafanele anale ale vântului.,de fapt cum spune odinioară Don Luis de Gongora.Aerul enigmatic a lui Trakl interpretat sofistic de Heidegger,ne descoperă un poet pentru care edenul este;Luna,ai spune un mort/Ieşind din genunea-I albastră.(Occident). 
  
În antiteză cu acest poet Constantinos Kavafis venind de pe un meridian exotic,la confluenţa Levantului cu anticile civilizaţiei,pentru marele poet grec edenul este o insulă sau o călătorie.In versul lui simţi gustul esenţelor tari,a formelor imateriale rămase străvezii în văzdu, aşa cum ne închipuim tipologic grădina biblică a edenului.Religia şi experienţa trăită devine la el o raţiune a vieţii.Acest fapt îl vedem în poemul său Itaca unde insula lui Ulise capătă valoarea edenului,altfel decât în mitul Homeric.Ea este pretextul care în sine justifică îmbogăţirea:Du-te-n cetăţile Egiptului/ca să primeşti de la-nţelepţi învăţătură.Ţinta călătoriei rămâne un reper simbolic,iar edenul ca răsplată fiind în ultima instanţă însăşi călătoria. 
  
Genialitatea,spunea Eugenio Montale, constă în a fi înţeles că elinul de atunci corespunde cu homo europaeus de astăzi,şi în a fi reuşit să ne scufunde în acea lume ca şi când ar fi fost a noastră.Aceasta e într-adevăr marea metaforă(edenul) a lui Kavafis.Spre deosebire de poetul grec,Ruben Dario devenit un fenomen general în Spania în prima perioadă a secolului XX, căruia Unamuno îi cere poetului să găsească sufletul dincolo de carne,pentru care autorul Solitudinilor se declară simpatizant al Meditiaciones rurales, unde regăseşte edenul. 
  
La poeţii europeni,inclusiv cei din spaţiul carpato-danubiano-pontic,descoperim dimensiunea raţională al sublimului,cum spunea Kant,dar şi jocul de fugă către teritorii sublime. 
  
La Eugenio Montale,poetul italian,ale cărui poeme sunt invadate de simbolul concentrat de heraldică şi de o frisonare dureroasă îmbinată cu nostalgia pentru categoriile ideale,luate ca eden,copleşit fiind de anodin sau răvăşit de spiritele ce peste convulsivul pământ/zboară în roiuri.(Tramontana).Edenul la Montale este virtualitatea ontologică,dar şi marea ca suveran principiu al existenţei şi al vieţii:Tu prima mi-ai spus/că măruntul zbucium/al inimii mele era doar o clipă.A te apropia de mare presupune a păstra neatins edenul ca întreg tezaur sufletesc.Universul edenic pentru poet sunt vechile rădăcini care convieţuiesc cu tendinţa spre înălţimi,spre lumină,spre bănuite zone de combustie purificatoare sau de reviviscenţă miraculoasă,această simbioză crează mitul mării ce se suprapune peste eden:Adă-mi tu planeta care te conduce/acolo unde blonde transparenţe răsar/şi ziua –ntreagă să răsfrângă,în oglinzile- albastre/adă-mi floarea-soarelui înnebunită de lumină. 
  
Planeta visată este edenul iar,pe când înebunită de lumină este metafora care coboară peste noi extazele solare ale poetului Jorge Guillen,din aceeaşi generaţie cu Montale.In timp ce la Montale edenul este lumina,luată ca înţelepciune,la T.S.Eliot edenul este o glosare pe marginea ideii de timp.Un rol important ]n ]n'elegerea edenului este creştinismul lui Eliot cu valoarea unei mitologii compozite,în care se interferează elementele biblice cu amintirea elină şi cu succesiunea civilizaţiilor.Edenul la acest poet este istoria cu acel ascentism modern de sorginte jansenistă,aşa cum subliniază Clonde Viger.Melancolia timpului,a anilor care iau/Cu ei,departe,viori şi flaute, care poartă falduri albi de lumină,pentru Eliot face parte din indisolubilul tablou ce ne aminteşte de paradisul visat. 
  
Umberto Saba, propus pentru Premiul Nobel,născut în Triest,este un poet al dramelor ascunse,(putem să-l asemuim cu Bacovia),găseşte edenul în înserarea Europei,sau,mai degrabă,în valoarea propriei biografii,fiindcă nimic nu te odihneşte de viaţă/ca viaţa.În estetica,poeţilor amintiţi până aici,şi în etica lor,totul se clădeşte pe fundamentele labile ale unor valori spirituale pe care le indentificăm ca spaţiu edenic.Conceptele despre acesta sunt spectaculare sublimizări ale lui cogito,ce trec prin procese evolutive,de rafinare,nuanţare şi diversificare impuse de realitatea a cărei esenţă o exprimă. 
  
Poezia edenului dezvoltă o responsabilitate asumată din partea autorilor ei,ci implică o angajare a speranţei deşarte,ca privire spre real,asemănătoare aruncată de Moise spre Pământul Făgăduinţei.(Observaţie făcută de Kafka). 
  
Poetul Serghei Esenin,ajuns o legendă şi prin accidentele existenţei sale,are sentimentul naufragiului care-şi repudiază cosmosul,tocmai pentru faptul că poetul rus nu are în perspectiva viziunii sale,edenul ca ultima speranţă:Vânturi,o furtuni înzăpezite/Măturaţi viaţa mea trecută!Această luptă cu propriul său trecut va domina existenţa şi poezia lui din perioada următorilor ani pe care-i mai trăieşte,după 1919,când a scris versurile citate.După vizitarea Statelor Unite ale Americii Esenin este convins că”adevărurile”pe care le aflase de la comuniştii sovietici contraveneau realităţii.La înapoiere,se simte tot mai bolbav şi edenul visat îl găseşte în “universul”absintului şi al votci.Este tot mai bolnav sufleteşte şi trupeşte.Pentru el edenul nu mai există,dar îl reconstruieşte,aşa cum îl înţelege,în poezia Moscova cârciumărească,o capodoperă a poeziei europene.La fel ca odinioară Verlaine(Dis,qu /as tu fait,toi que voila/De ta jennesse?),poetul rus se întreabă:Oare nu mi-am băut,parcă ieri,tinereţea?Aceasta fiind timpul edenic,şi îşi mărturiseşte pustiul ce-l chinuie:Nu mă lăsa cu privirea ta rece,/nu 
  
m ă-ntreba câţi ani am,cum arăt,/Bântuit de un spasm epileptic,/sufletul mi-e ca un galben schelet.Poetul,totuşi, cunoaşte frecvente interludii de scăpărări de lumină,pe care le putem lua ca edenice,atunci scrie Balada celor 26 şi Drumul meu.Poezia eseniană refuză happy-end-ul.Puterea ei magică rezistă în sinceritate,fiind poezie de confesiune dureroasă,tocmai de aceea edenul nu prea îşi găseşte locul şi datorită lipsei visului frumos.Există un conflict fundamental între structura visătorului cu naivităţi de himeră paradisiacă(aici edenul este tot mai îndepărtat) şi viaţa dură a timpului său de răscruce istorică. 
  
Eugenio Montale în poeziile sale,cum subliniază Angelo Jacomuzzi,rareori are o preocupare a unei comunicări fericite cu metafizicul,pentru a regăsi vestigiile edenului,ca reminiscenţă a unei divinităţi ce a rupt vălul şi a tangenţiat cu lumina oamenilor.Fiind masca poetică a unei ieşiri în afara timpului,a unei intrări în mirajul edenic:negrele semen de ramuri pe alb/ca un alfabet esenţial.(Quasi una fantasio).În Elegia de Pico Farnease limbajul este alauatul care dospeşte preistoria unei hermeneutici,frământat de un eu poetic stăpânit de presentimentul unui sens spre edenul lucrurilor.In seria fantomelor salvatoare din În prag(In limine),analizate de Gianfranco Cotini,semnalăm prezenţa iubitei angelice.Aceasta este surprinsă într-un gest enigmatic:...şi deasupra/vreun gest ce şovăie ... /Precum atunci/te-ai răsucit şi cu o mână,fruntea/dezvăluind-o de sub nor de plete//m-ai salutat spre a intra în beznă.(La bufera).Evocarea acestui trecut moment,pentru poet,secunda supremă este edenică,la fel şi invocarea divinităţii nu sunt altceva decât semnificaţiile unei transsubstanţiere a presentimentului apariţiei iubitei,moment ce-l consideră poetul,edenic. 
  
Există o serie de lucruri montaliene care circumscriu tematicii profetice,acel difuz presentiment obscur care ne conduce spre edenul imaginarului poetic. 
  
Spre deosebire de Montale,la Fernando Pessoa edenul se află între abis şi oglindă.Este acelaş peisaj care,în realitate poetul şi-l creiază,prin limbajul poeziei dat de expresia recognoscibilă.Paradoxul implicit al lui Pesso este acela de a instaura un discurs poetic adecvat,uneori ironic,fiindcă la poet iluzia de eden se confundă cu libertatea căci libertatea există/Numai în iluzia libertăţii. 
  
In lirica elenă I.M.Panayotpolos edenul se reflectă în dragostea de pământ,de pădurile şi clipocitul apelor.Em mărturiseşte undeva:Am iubit acest pământ din prima mea tinereţe.Am umblat pe cărările lui,am ascultat freamătul freamătul pădurilor,clipocitul apelor,am desluşit mesajul oceanelor(...).Descoperirea tainelor vieţii,cunoaşterea pătimaşă a iubirii ce depăşeşte frumuseţea telurică,irupând spre spaţiul invadat de lumină a ideii ,sunt tot atâtea elemente ale edenului poetului grec înţeles de poetul grec:Femeie cu trup de arc întins,încă te aştept/lângă vasul de-alabastru cu intrastate roze,/măcar că noaptea apropape a trecut.(Asfinţit-a lunăă).Clipele aşteptării,sunt momente ale timpului edenic:Mi te-nchipui simplu:într-un balcon/întoarsă spre o dalbă roză sau pe un vapor/îmvăpăiată de flăcările amurgului.(Fantezie),în timp ce la Salvatore Quasimodo universul edenic e dominat de sentimentul plenitudinii inimii sale,care păstrează tiparele imateriale ale lucrurilor edenice din preajmă:Nu-i nici un lucru care moare/Fără ca-n mine să rămână viu.Imaginea omului nu este un lucru etern,cum nici Oraşul din insula/scufundată în inima mea,/nu este etern, fiindcă edenul pentru poet este o bucurie ce o dezleagă de arborii visaţi.Poetul suedez Artur Lundkvist descifrează edenul în triumful deplin al tuturor energiilor disponibilităţilor umane:In viaţa noastră a pătruns ceva nou//îi zărim prin mulţime sclipirea/şi trebuie să-l căutăm ne-ncetat.Starea aceasta de euforie este momentul edenic al poeziei lui Lundkvistă:Există un fel de bucurie sălbatică/în tot ce e viu/Există/ceva îmbătător şi aparţinând tuturora.(Există un fel de bucurie sălbatică...).In schimb la Miltos Sahtouris,edenul este perceput când urc în cerul poeziei/îmbrăcat în bunavestire a aşteptării pruncului/străbătând o cale în imensitate ...  
  
Vor veni zilele ce ne-au sorbit/în cupele de alabastru ale amiezii,/din nou iluminând răsuflarea mării/şi-nnebunind licuricii câmpiei,aşa îşi creionează în Epilog edenul,poetul Vasos Voiadzoglu care a trăit o parte din viaţă,în insula Skiros,pe care o vede ca un spaţiu edenic unde semnele bucuriei se văd,ca un dar al blestemului antic.Dacă la Vvoiadzoglu edenul era o insulă ce compensa mişcarea tuturor simţurilor a fondului emoţional,la Iohannes Becher timpul ca simbol al noului este perceput ca eden al simţurilor,fapt ce-l descoperim În munţi,la umbra lor m-am fost născut/Din munţi veneau la noi şi vânt şi soare./Mă întrebam,prin uliţe pierdut:Cât pot ei oare munţii să măsoare?(In umbra munţilor). 
  
Fundamentul psihologico-ştiinţific-religios din care derivă mitul Edenului iese în evidenţă în clipa când geneza actului creator e identificată în viaţa psihică:iar problema ce se pune este,aceea a exprimării ei.O stare interioară de bucurie,de beatitudine,localizată în timp,dar mai ales în spaţiul care produce acea stare,determină cel mai adesea starea edenică,sau,pur şi simplu,edenul ca expresie a poeticului. 
  
Trăind intens,poetul plonjează în sine,îşi creează imaginea unui mit şi astfel triumfă asupra naturii sale.Analizând conceptul kierkegaardian de angoasă,regăsesc un mod de reafirmare a eului artistic ca loc al construcţiei mitului edenic, al cărui sens duce la perfecţionarea lăuntrică.Forma sub care acesta este conceput devine expresia echilibrului regăsit.Edenul e reprezentat de psihologie sau,mai exact,de psihopatologie,în prelungirea imaginii sau viziunii poetului.Edenul este construit în poezia europeană a secolului XX printr-un dezechilibru,asimilabil sau,în orice caz,situabil în proximitatea stării patologice ce declanşează procesul creator a cărui împlinire în operă revine la o restabilire a unui nou echilibru prin,însăşi,construcţia acestui mit.Edenul este de aici încolo rezultatul unui efort voit şi coerent,în recrearea naturii primitive şi tinzând să organizeze într-un cosmos edenic beatitudinea interioară pe care o trasmite şi cititorilor. 
  
Unii poeţi europeni căzând în” capcana”propogandei comuniste au crezut,unii chiar sinceri,în viitorul luminos al socialismului şi comunismului.Ei ,în poezia lor,vedeau acest luminos viitor ca un eden al omenirii.Edenul de această factură era ca iluzia optică din deşert numită fata morgana.Puţine poezii inspirate de propaganda comunistă mai rezistă astăzi. 
  
Astfel, edenul în poezie apare ca un analog al sufletului,ca o obiectualizare făcută necesară de o insuportabilă presiune interioară.Cum specifică Croce:ea e posibilă atâta vreme cât procesul creaţiei care recreionează edenul e descries ca fenomen lăuntric.Edenul devenind transsubiectiv,el se desprinde de poet pentru a-şi trăi imaginea în imaginarul cititorului. 
  
Al.Florin ŢENE 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Mitul edenului în universul poetic european al secolului XX / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 853, Anul III, 02 mai 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!