Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Impresii > Mobil |   


Autor: Milena Munteanu         Publicat în: Ediţia nr. 1295 din 18 iulie 2014        Toate Articolele Autorului

Milena MUNTEANU - AMINTIRI DIN ŢARA SOARELUI RĂSARE (1)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cum am avut şansa unei excursii în Japonia şi a întâlnirii faţă în faţă cu oamenii ei, relatez din minunăţiile pe care am avut norocul să le întâlnesc pe drumuri nipone. Ichigo ichie – o întânire, odată. O experienţă unică, de poveste.  
 
Zborul spre Ţara Soarelui Răsare  
Proverb japonez: „Viaţa tot aşa trece, ori că râzi, ori că plângi.”  
 
Drumul spre Tokyo, făcut spre Apus, începe azi şi se termină a doua zi. Da, am plecat azi să ajungem mâine. Mai interesant e că între azi şi mâine nu avem noapte, căci noi mergem tot spre Apus cu soarele. Ziua de azi ni se prelungeşte aşadar cu încă vreo 12-13 ore, ajungând să aibă 36-37 de ore în total! Şi deşi era vorba că zburăm spre Vest, primele 2-3 ore le-am zburat spre Nord! De la Toronto am luat-o spre Golful James / Hudson Bay, cel mai mare intrând de apă de pe continentul Nord American, vizibil pe orice hartă. Nu mică mi-a fost mirarea să văd că mergem până spre Polul Nord, sau nu chiar, dar undeva aproape de cercul polar. Se şi vedea gheaţa de sus, discontinuă, întreruptă de ape, căci e sfârşitul verii, iar ea se topeşte pe zi ce trece...  
 
Traseul nostru a mers mult în Nordul Alaskăi, acolo unde America şi Asia aproape că îşi dau mâna. Deabia acum realizez ce aproape e Asia de America în partea cea mai de Nord. Indienii americani, mulţi de origine asiatică, probabil că pe acolo au şi venit în America, pe jos, sau traşi de câini, în sănii, pe zăpada perpetuă dintre continente, peste strâmtoarea Bering. Urmează să trecem pe deasupra Siberiei, şi a peninsului Kamchatcka, asta dacă amintirile mele de geografie nu mă înşeală prea tare. Survolăm Rusia, să ajungem în Japonia! Asta în condiţiile în care eu mă gândisem că o să petrecem cea mai mare parte a drumului deasupra oceanului Pacific! Îmi spusese mie Elizabeth, vecina mea, care fusese şi ea in Japonia, că nu te poţi pregăti pentru aşa o excursie. Indiferent ce-ţi imaginezi, la faţa locului găseşti altceva decât te aştepţi!  
 
În drum de la aeroportul Narita spre capitala niponă, erau case mărunte ce mi-au amintit de cele de pe lângă gara din Sibiu. Cu ţiglă, vopsite în portocaliu, şi obloane de lemn. Mi s-au părut că seamănă. Îl aud însă pe Marin spunând: Uite la stânga ta, plantaţiile de orez...  
 
Tokyo  
Proverb japonez: „Omoitatta ga kichijitsu” (Nu întârzia să faci ce ai hotărât - Ziua cea mai bună să faci ceva, e ziua în care ai hotărât că vrei s-o faci)  
 
În prima zi la Tokyo am fost la piaţa de peşte, la bursă, la licitaţie, unde în fiecare dimineaţă se stabileşte preţul zilnic al peştelui tuna. Lumea merge pe biciclete, motociclete, sau trage la câte un căruţ. E o viermuială şi o varietate incredibilă de mărfuri. Ce oraş viu, activ, dinamic, ce densitate de viaţă!  
 
Întorşi la etajul 11 al hotelului nostru, am trăit şi primul cutremur, destul de mare. Femeia care face curăţenie n-a aşteptat însă să se liniştească, ea patrula pe holul hotelului cu aşternuturile, prea ocupată să-şi întrerupă activitatea.  
 
*  
 
Mă uitam la imaginea străzii în Tokyo, care, peste săptămână, este înţesată de oamenii muncii. Pe slujbaş îl vezi alergat şi preocupat, îndesat cu mâna să intre cât mai bine în trenurile ce îl duc eficient la lucru, să încapă câţi mai mulţi ca el în fiecare vagon. Arată ca un licean. De obicei mic si slab. Are o valiză în mână şi e îmbrăcat stas, de parcă ar fi în uniformă: pantaloni negri, cămaşă albă şi servietă. Pantof negru, curea neagră, foarte puţină variaţie, nici o fantezie. Bărbatul japonez nu prea are timp să petreacă cu copiii lui: dimineaţa se trezeşte prea devreme să îi sărute înainte de plecarea lor la şcoală şi se întoarce de la serviciu seara, după ce copiii i s-au dus la culcare. In medie el stă pe trenuri două ore în fiecare zi şi astfel ratează zilnic ocazia să schimbe o vorbă cu copiii lui. În weekend e prea obosit să mai facă ceva, şi apoi trebuie să se odihnească, să mai reziste încă o săptămână în acelaşi ritm. I se citeşte munca pe faţă; omul muncii este tare muncit. I se citeşte pe faţă preocuparea, căci răspunderea familiei stă doar pe umerii lui. Omul muncii nu are decât o alternativă, să tragă. Tot înainte. Probabil că a fost învăţat asta din arta războiului, care spune să nu-i dai luptătorului decât o şansă: să câştige. Să nu aibă alte opţiuni. Să nu aibă cale de întors. El trebuie să facă treabă. Bine. Nevasta de multe ori stă acasă, şi nici nu se poate altfel, ce ar fi dacă şi ea ar munci în acelaşi ritm?  
 
Devotamentul omului muncii faţă de compania sa nu se compară cu cel al altor lucrători de aiurea. Numai japonezul îşi închină întreaga carieră unui singur patron, de parcă i-a dedicat lui viaţa întreagă. Fidelitatea lui e poate egalată doar de cea a propriilor strămoşi, samuraii. Numai ei işi dedicau necondiţionat viaţa stăpânului lor, până la sacrificiul suprem. El trebuia să se poarte şi să servească impecabil, şi să fie complet altruist. În plus, să nu arate nici o emoţie. Samuraiul nu poseda decât onoarea proprie, şi asta trebuia apărată cu orice preţ. Odată pierdută, samuraiul nu avea nici o scăpare, nici o alternativă. In acest caz tot ce îi mai rămânea era moartea, pe care şi-o administra singur. Dedicaţie până la sfârşit, că doar nu era să-şi mânjească altcineva mâinile cu moartea lui. Ei sunt perfect educaţi să servească până la ultima suflare. Şi servesc. Acest cod moral nu numai că face individul să se dăruiască total, dar se şi transmite din tată în fiu.  
 
Japonezul nu stă abătut sau dus pe gânduri. El nu e nici deprimat, nici blazat, şi nu stă la şuete. E prea ocupat pentru aşa ceva. Îl vezi făcând conştiincios curăţenie în trenuri la fiecare cap de linie, de strălucesc vagoanele. Îl vezi servind mâncare în trenuri, apoi făcând o plecăciune şi la intrarea în vagon, şi când se retrage, cu spatele, după ce şi-a făcut datoria. Îl vezi în piaţa de peşte, unde e atât de ocupat, de simţi că-l încurci, că îi stai în picioare. Femeia ce deretică la hotel nu-şi întrerupe munca nici când se zgâlţâie candelabrele de cutremur. Ea e prea ocupată să bage de seamă sau să se lase întreruptă.  
 
Curăţenia este obsesivă la japonezi. Ei nu fac lux, dar curăţenia e sfântă, acolo nimic nu se compromite. Sunt perfecţionişti din acest punct de vedere, şi chiar şi asta vine din istoria lor. Azi am aflat cum se spală japonezul înainte de a-şi face rugăciunea la templu. Procedeul a fost studiat şi rafinat, până a ajuns să fie parte din viaţa zilnică a fiecărui japonez. Ce ar face omul alb? El ar băga amândouă mâinile (murdare), într-un lighean şi şi-ar da cu apă pe faţă. Ce face japonezul? El nu-şi bagă mâinile în apa stătătoare cu care se spală. El ia apa cu o lingură cu coadă lungă, ca un polonic. Gestul nu se face la întâmplare, ci cu mâna dreaptă. De ce? Ca să spele mâna stângă. O dată ce mâna stângă e curată, polonicul se trece în mâna stânga, şi aşa se spală şi mâna dreaptă. Acum că amândouă mâinile sunt curate, polonicul se trece iar in mâna dreaptă, se toarnă apă în mâna stângă, ca să se spele gura. Apa din gură se scuipă fărâ zgomot alături. Acum amândouă mâinile şi gura au fost spălate, ai zice că totul e curat, dar nu! Acum se spală polonicul, ca să fie curat data viitoare când ai nevoie de el. După asta, polonicul curat se pune înapoi lângă sursa de apă, care n-a fost murdărită, ci păstrată curată să te mai speli şi altă dată din ea.  
 
De ce am adus asta în discuţie? Pentru că mie mi se pare emblematic. Japonezul e curat şi se gândeşte la orice detaliu. De fapt, nici n-ar putea fi altfel. Generaţiei de japonezi de după război i-a fost dată o ţară în ruină, după ce i s-a închis gura cu două bombe nucleare. Cu toate acestea, în câteva decenii Japonia a revenit pe locuri fruntaşe în lume, devenind a treia economie în clasamentul mondial. Lucrurile acestea nu se întâmplă doar, nu vin la întâmplare, se muncesc. Cu dedicaţie şi fără încetare. Natura n-a fost prea darnică, ba dimpotrivă. Pământul este extrem de limitat şi sunt cca 130 milioane de suflete pe cateva insule. În afară de taifunuri şi tsunami, au cutremure extrem de dese. Natura le aminteşte zilnic că oricând s-ar putea să trebuiască să o ia de la început. Japonezul ştie această realitate ce face parte de acum din materialul lui genetic. Citeam că unul din primii factori de succes este „grit"-ul, dorinţa de a reîncepe, de a nu te lăsa, indiferent ce se întâmplă. Japonezul ştie să reconstruiască, şi să se reinventeze dacă trebuie. Strânge din dinţi, şi o ia de la capăt, fără vorbă. N-o face cu jumătate de măsură, ci ştiind că nu e cale de-ntors, că nu poate merge decât înainte. Străbunii lui nu i-au dat totul pe tavă. Japonezul modern nu a primit o ţară cu totul la cheie, ci o ţară ce trebuia reconstruită. Japonezul nu are timp să fie nici deprimat, nici blazat, el e prea ocupat pentru asta. Aşa că îşi ia treaba în serios. Iar când bate vreun vânt, vine vreun val, sau vreun seism, japonezul ştie ce trebuie făcut. Şi face.  
 
Conferinţa  
Proverb japonez: „Kiku ha ittoki no haji kikanu ha isshô no haji” (Demander ne coûte qu'un instant d'embarras. Ne pas demander, c'est être embarrassé toute sa vie. - Dacă întrebi nu eşti jenat decât o clipă. Dacă nu întrebi, vei fi stânjenit o viaţă întreagă.)  
 
Eu sunt în vacanţă, dar mă uitam la cei care vin aici cu treburi, pentru conferinţe, pasionaţi de cercetare. Sunt dintre cei ce îşi petrec toată viaţa în laborator; îi auzi vorbind de munca lor, se bucură să găsească un interlocutor care să înţeleagă sau poate chiar să fie interesat de rezultatele muncii lor. Este o comunitate care se întâlneşte periodic să-şi comunice succesele şi să avanseze cercetarea globală în domeniul respectiv.  
 
Aseară a avut loc o întâlnire în sala de muzică. Un participant avea o chitară. Era un elveţian care trăieşte în Canada, profesor la universitatea din Victoria. Acompania la chitară melodii cunoscute de Beatles; toţi ceilalţi cântau, fiecare cu ochii în propriul lor device (celular, iPod, etc), de unde citeau versurile. Îţi închipui un grup de doctori în calculatoare, fiecare cu ochii într-un ecran, cântând la unison versurile lui Obladi Oblada. Când se termină melodia cineva întreabă, oare ce înseamnă "Obladi Oblada"? Altul răspunde: "Am impresia că încă nu s-a băut destul", şi toarnă în pahare.  
 
M-a mişcat întâlnirea muzicală a pasionaţilor de calculatoare. Erau muzicali şi drăguţi. Elveţianul cerea sugestii de melodii de la public, pe care le interpreta. Apoi zice: hai să ascultăm un cântec japonez. Erau câţiva japonezi în grup, eu am cerut să ne cânte Sakura, o melodie de o frumuseţe ieşită din comun. „Cum, ştii de ea?”, s-au mirat ei. Oh, da! Se foiau că nu aveau versurile, dar până la urmă le-au găsit pe internet. Aflu că Sakura înseamnă cireş japonez, şi cântecul este despre copacul în floare; absolut superb, nu doar cireşul, dar şi melodia. Eu am cântat “Ciobănaş cu trei sute de oi”. Simplu, melodios, frumos. Mie mi-a mers la suflet, mai târziu aveam să aflu că şi altora. La cererea publicului, va trebui ca la următoarea întălnire a grupului să interpretăm mai multă muzică populară românească. Plăcerea va fi a noastră. Astfel, ne prezentăm fiecare în specificul nostru de acasă, fiecare altfel, şi totuşi la fel. Oameni.  
 
Onsen  
Proverb japonez: „Onnagokoro to akinosora” (Sufletul femeii e capricios precum cerul toamnei)  
 
La coborârea de pe muntele Fuji, autocarul s-a oprit la un onsen, o baie termală tradiţională japoneză, într-un complex turistic foarte plăcut. Suntem primiţi cu o mică plecăciune de un japonez care ne îndeamnă să ne descălţăm şi să punem pantofii în locker, într-un dulăpior încuiat. De acolo luăm o cheie cu un număr, pe care o lăsăm la recepţie, în schimbul altui număr. Ni se înmânează, cu o plecăciune, un prosop pluşat şi un mic cadou personal, un alt prosop mai mic, pe care să-l folosim ca pe un burete în baie.  
 
Citisem despre onsen, sunt băi termale, abundente în zonele vulcanice, pe care şi oamenii şi maimuţele le apreciază cu gusto, cu entuziasm, adică. Nu glumesc, sunt băi naturale unde vin să se îmbăieze maimuţele sălbatice. Vin la băi, cum s-ar zice; stau exact ca noi, sprijinite de marginea bazinului, lăfăindu-se în apa fierbinte, li se citeşte plăcerea pe faţă (maimuţelor).  
 
La fel şi aici, ne uitam pe geamul aburit al băilor, erau femei goale în apă, doar capul afară. Prosopul cadou era folosit pentru spălat, apoi purtat, ud, pe cap. Nici părul nici prosopul nu se lasă în apă. Diferenţa dintre oamenii şi maimuţele din onsen e că oamenii au şi un prosopel pe cap. Atât.  
 
Nu stiu dacă maimuţele trec prin acelaşi procedeu de linciurire prin care trec japonezii, căci aceştia urmează un tipic întreg de curăţire înaintea băii. Pe mine m-au citit imediat că nu-s de-a casei. Nici nu era greu. Cineva din bazin mi-a arătat cu degetul unde să mă duc. Acolo era o mică sală comună de baie, neobişnuită, în care erau vreo 6-7 nuduri de femei. Fiecare stătea pe câte un scăunel, mic, mic, parcă era de copil. În faţă aveau nişte robinete complicate pe care le foloseau cu mare pricepere, şi un duş pe care îl foloseau stând în şezut. Ştii cum să foloseşti duşul, mă întreabă una? Nu ştiam. Era un reglaj pentru duş si un alt reglaj, în aceeaşi baterie, cu alţi robineţi, pentru picioare. Femeile şedeau şi se spălau pe cap, se curăţau bine, să strălucească de curăţenie la intrarea în bazin. E o procedură întreagă, limpezitul pare sa fie foarte important, ferească Dumnezeu să intri în bazin cu săpunul pe tine!  
 
După duşul temeinic şi obligatoriu, se intră în apa termală ce bolboroseşte. Nu se poate sta prea mult în fierbinţeala aceea, aşa că după scurt timp se iese din baia fierbinte, acoperită, şi se merge afară, la răcoare. Acolo e un alt bazin, în care te scalzi în ceaiuri şi alte leacuri tămăduitoare, aud că unii fac baie în sake, o băutură specific japoneză. Nu ştiu dacă baia de afară e tot caldă sau e rece. Se spune că amestecul de plante din apă tămăduieşte orice boală, mai puţin dragostea (love sickness).  
 
Mă uitam la femeile japoneze, parcă urmau un ritual. Erau tăcute. Îşi făceau duşul în oglindă, şezând jos pe scăunelele pitice. Se ridicau în picioare şi le vedeai frumoase. Micuţe şi delicate, cu o piele translucidă, fină. Deşi suple, aveau şi ele curbe, părând mici statui vii. La intrarea în bazin încearcă să-şi acopere goliciunea cu micul prosop folosit în baie, şi voalarea asta le făcea să pară misterioase, parcă şi mai frumoase. Mi-a trecut prin minte farmecul nimfelor văzute prin tablouri, acoperite cu un voal mic, atât cât imaginea lor să fie şi mai incitantă.  
 
După baie, urmează un alt duş din poziţie şezândă. După aceasta se retrag, acoperite parţial, în altă cameră, unde, fără să lase dâre de apă, se duc să se îmbrace. Nu fac nimic cu grabă, nimic pe fugă, nimic ostentativ. Totul se face pe tăcute.  
 
Le vezi apoi în faţa oglinzii, cu tenul strălucind de curăţenie. Se piaptănă elaborat, îşi pun puţin machiaj, totdeauna discret şi foarte îngrijit. Femeile japoneze dau mare atenţie la detaliu. Le place să aibă faţa albă, îşi protejează faţa de soare, cu umbreluţe tradiţionale. Se îmbracă în culori pale, în alburi sau bejuri, sau combinaţii discrete de rozuri. Rar le vezi în culori tari. Sunt sofisticate, rafinate, umblă prin oraş pe tocuri înalte, le vezi la cumpărături prin magazine de tip occidental, folosesc parfumuri şi alte rafinamente frantuzeşti. Sunt la modă, au lucruri cu gust, e o plăcere să te uiti la ele. Femeile japoneze par să fie mai puţin asertive decât femeia occidentală. Nu sunt semeţe. Au un farmec care e numai al lor, se înclină politicos şi lasă ochii în jos. Le vezi supuse. Într-un cuvânt: adorabile. De-a dreptul charming sunt japonezele în chimonouri, care le obligă să facă paşi marunţei. Când umblă în chimonouri simţi că se mişcă în alt ritm decât cel al străzii, mişcarea lor nu e sacadată, făcută din paşi mari şi decisivi. Dimpotrivă, ele par să plutească, legănându-se uşor.  
 
Am avut şansa să vedem şi o nuntă tradiţionala. Mirii erau intr-o caleaşcă, o trişcă trasă de un om. Mireasa era imaginea frumuseţii desăvârşite, avea o faţă albă impecabilă, cu un ruj roşu aprins, un chimonou alb, o pieptanatură sofisticată, apretată, cu fundiţe galbene în păr. Părea ireală.  
 
Fuji-san  
Proverb japonez: „De la un pom strâmb nu poţi avea decât o umbră strâmbă.”  
 
Întrebată de ce nu a urcat pe Mount Fuji, o participantă la conferinţă a răspuns: „Eu am văzut multe fotografii superbe cu muntele Fuji, dar niciuna nu a fost luată de aproape”. Aşa e, ai nevoie de depărtare şi perspectivă să contempli muntele. Problema e că acest munte pare să fie foarte scump la vedere. Nu numai că nu poţi să-l vezi de aproape, dar nici de departe nu se lasă admirat. Ghidurile vorbesc despre locurile de unde să te bucuri de vederea lui: shinkansen (trenul rapid), din avion, de pe ape, şi din locuri cunoscute pe uscat. Unul din locurile acestea este chiar hotelul în care dormim de vreo patru nopţi, hotel situat pe un vârf de deal şi înconjurat pe trei părţi de ape. Ne uitam cu mâna streaşină în depărtare, în ce parte să te uiti mai întâi? Încolo? Încoace? Nici vorbă de munte. Auzisem noi că cel mai bine s-ar vedea dimineaţa la 6, dar şi atunci numai în anumite condiţii atmosferice. Într-o dimineaţă, Marin mă trezeşte: „E 6 fără un sfert şi e senin. Bună dimineaţa!”  
 
Mă frec la ochi, îmi iau adidaşii în picioare, şi hai la lookup, la punctul de observaţie de lângă hotel. Muntele, nicăieri. Fac ochii roată, era ceaţă peste ape, puţin hazy, neclar, nici urmă de Fuji. Şi numai ce-l aud pe Marin zicând: „Iacătă-l!”, mă uit să vad în ce parte priveşte, mă uit şi tot nu-l văd. Apoi, prin ceaţă şi nori, mi se relevă şi mie silueta impunătoare a muntelui şi tresar. Ce privelişte!  
 
Făceam poze cu muntele, care nu se lăsa prins pe peliculă, încercam diverse, şi numai ce apare o japoneză. Se uită şi ea roată, şi atunci am folosit prilejul să-i explic unde era marele Fuji. Ea scoate un mic sunet de surpriză, îşi împreunează mâinile şi îşi înclină capul în faţa muntelui. O întreb dacă se roagă la el pentru că e sacru? Ea îmi vorbeşte de shintoism, cum fiecare lucru sau fiinţă are Dumnezeire în el, iar muntele Fuji cu atât mai mult!!! Îmi spune şi că stă de patru nopţi la hotel şi că nu l-a văzut o dată. În gândul meu: „Mie îmi spui? Şi noi, zic, tot de patru nopţi stăm aici, dar ştii, noi am fost chiar pe munte!” Atunci ea zice cu mirare: „Cine, tu?”, şi se uită la mine măsurându-mă din priviri din cap până-n picioare. Atunci eu n-am ştiut dacă nu crede pentru că nu înţelege bine engleza, aşa că îi arăt prin semne: „I” (adică eu, şi arăt cu degetul spre mine), „climbed the Fuji mountain” (am urcat muntele Fuji, şi arăt cu degetul spre munte). Ea, mai surprinsă decât la vederea muntelui însuşi, scapă un alt sunet de uimire.  
 
Locul de refugiu  
Proverb japonez: „Ichigo ichie” (Orice întânire e importantă, căci poate fi unică)  
 
După revenirea de pe muntele Fuji am avut o zi de relache, de odihnă, la hotelul conferinţei. Mi-a luat puţin timp să mă orientez la faţa locului, şi apoi căzusem lată după efortul de pe munte. Iniţial nu mi se păruse că voi avea efecte secundare după excursie, ajunsesem să merg în virtutea inerţiei, dar o dată ce te aşezai pe scaun, părea imposibil să te mai ridici. Tot ce am făcut în ziua respectivă, a fost un masaj Watsu intr-un bazin de înot. A prins aşa de bine!  
 
Masajul Watsu se face într-un bazin cu apă caldă, şi la hotel era un bazin de înot încălzit. Ceea ce eu n-am ştiut era că asta era o sesiune individuală cu un masaj terapist. Mi se spune să mă prezint la recepţie cu o jumătate de oră înainte şi să am costumul de baie cu mine. Zis şi făcut. Ajung să o cunosc pe Hiromi, maseuza, care mă întreabă de ce vreau să fac masajul. De plictiseală? Căci nu ieşisem toată ziua din hotel. De nevoie? Că deabia mă întorsesem de pe Muntele Fuji şi aveam febră muscular. De curiozitate? Că nu ştiam ce e. De fleaţă? Căci n-am ştiut cât costă ...  
 
Experienţa merită însă povestită. Aflu despre Hiromi că este de pe insula mare a Hawaii-ului, ba chiar ştiam şi locul, aproape că îmi venea s-o întreb, comform bancului, a cui este ea de-acolo? Era din Honaunau, pe care îl vizitasem cu vreo doi ani în urmă, un loc magic, lângă care am făcut cel mai senzaţional snorkelling (înot la suprafaţa apei, cu o mască pe faţă prin care poţi admira minunăţia subacvatică). Honaunau găzduieşte Pu'uhonua O National Historical Park (Place of Refuge), locul în care regii hawaiieni iertau pe cei ce le greşiseră, în caz că ajungeau la refugiu înainte de a fi prinşi de gărzile puse să îi pedepsească. Trebuie să fi fost amuzant pentru suveran să îi vadă pe nefericiţi alergând pentru viaţa lor spre locul de refugiu, unde el, mărinimos, le acorda graţierea. Honaunau l-a inspirat şi pe marele Mark Twain, care, în “Scrisori din Hawaii”, aminteşte despre stânca pe care se reculegeau regii Hawaiieni. Aproape că-mi venea s-o întreb pe Hiromi cum de a putut pleca din locul acela? Oare de ce părăseşte lumea locurile magice? Nu de alta, dar am şi eu oful meu, şi eu părăsisem plaiurile mioritice să plec cât văd cu ochii. Nici acum nu ştiu ce te poate împinge să faci aşa ceva.  
 
Cu Hiromi n-am vorbit însă despre locuri magnifice, ci despre Watsu. Am întrebat-o ce trebuie să fac şi ea mi-a spus ca n-am nimic de făcut. Perfect, mi-am zis, cred că atâta pot şi eu să fac, aşa că am făcut NIMIC. Am stat în imponderabilitate, cu ochii închişi. Relaxată, moale ca o cârpă, plutind la suprafaţa apei, în timp ce Hiromi îmi unduia trupul, gentil, cu mişcări lente, de parcă devenisem curgătoare. Fluidă. Una cu mişcarea apei, sau a universului, nu ştiu bine.  
--------------------------------------------------  
Milena MUNTEANU  
Toronto, Canada  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Milena MUNTEANU - AMINTIRI DIN ŢARA SOARELUI RĂSARE (1) / Milena Munteanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1295, Anul IV, 18 iulie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Milena Munteanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Milena Munteanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!