Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Ion Ionescu Bucovu         Publicat în: Ediţia nr. 916 din 04 iulie 2013        Toate Articolele Autorului

MIHAI EMINESCU VĂZUT DE CONTEMPORANI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

MIHAI EMINESCU VĂZUT DE CONTEMPORANI  

 

Încerc să evoc chipul lui Eminescu aşa cum se desprinde el din amintirile apropiaţilor, ale prietenilor şi cunoştinţelor, ale celor care i-au stat în preajmă în timpul vieţii.  

Imaginea lui se înlănţuie de la o etapă la alta a biografiei, în decoruri schimbate de-a lungul vieţii, de la gimnaziul din Cernăuţi până în ultimul an al vieţii. Pe unde a trecut, Eminescu a cunoscut oameni, a fost văzut şi urmărit de ochii atâtor contemporani, care i-au reţinut fizionomia, amănuntul vestimentar, un zâmbet, o schimă de durere sau o umbră de melancolie, o vorbă sau un gest. Nu toate au fost transmise posterităţii, numărul mărturiilor pierdute sau nerostite, căzute în anonimat, poate întregeau puţinul ce ne-a rămas.  

Începând cu chipul „zeului tânăr”, au stăruit în conştiinţa contemporanilor tulburaţi de drama omului şi urmăriţi de frumuseţea operei, o adevărată avalanşă de informaţii, unele adevărate, altele trucate, referitoare la portretul lui Eminescu. Aşa se face că la 10 ani de la moartea poetului, în „Floare albastră” şi în „Familia” se lansa apelul: „Scrieţi amintiri şi daţi-ne icoana completă şi adevărată a lui Eminescu”. Cât de adevărate mai puteau să fie amintirile contemporanilor după 10 ani, Dumnezeu mai ştie!  

Chiar şi Iacob Negruzzi, în „Amintirile de la Junimea” avea să menţioneze că poetul fusese cunoscut „imperfect” de contemporani, că ei şi-l „reînfăţişau” mai târziu din „amintiri răzleţe”. Publicitatea în jurul biografiei eminesciene, cursa unor mărturii retuşate, căderea în anecdotic a unor prieteni, care-i răstălmăceau spusa la un pahar, toate au făcut să stârnească proteste vehemente. C. Mille, îngrijorat de alterarea portretului eminescian, prin scăderea la nivelul unei psihologii inferioare şi maladive, spunea: „ Despre poet nu aflăm mare lucru nou şi interesant. O mulţime de amintiri fără rost, redarea poetului de către o fiinţă cu totul inferioară, preocupată mai mult de dânsa şi de soarta ei, decât acea a fratelui său ( aluzia era la Henrieta n.n.), o colecţie întreagă de intrigi, de mahalagisme şi de lucruri mici, care nu pot adăuga nicio iotă la viaţa nenorocitului poet”.  

A existat tendinţa de a reface portretul poetului şi din scrierile autobiografice. Trăsăturile lui Toma Nor, ale Sărmanului Dionis sau ale călugărului Ieronim i se atribuiau în întregime lui Eminescu. Dar nu trebuie să înlăturăm intenţia poetului de a se „descrie” pe el, cunoscându-se cel mai bine: „Înfundat după o perdea grea de mătase verde şi uitându-se pe fereastră în noaptea clară, şedea un tânăr cam de 18 ani. El îşi rezemase bărbia plină de cot şi se uita, neparticipând de fel la petrecere… Fruntea lui naltă, albă, foarte netedă şi rotundă se pierdea sub părul lung, moale şi negru strălucit, care era îmflat în viţe naturale mari, care înmulţeai strălucirea părului. Faţa lui era vânătă de albă şi fiindcă răsese fulgii de barbă neagră, ce începuse a umple părţile în jurul urechii, el părea pudrat cu brumă de pe struguri, nasul era corct şi plin, parcă tăiat în marmură, ochii mari sub nişte sprâncene arcate cu măestrie erau întunecoşi, dar de o culoare indescriptibilă. Păreau negri, dar, privind bine sub lungile lor gene, ai fi găsit că sunt de un albastru întunecos, demonic, asemenea unui smarand topit noaptea. (…) Expresia feţei era tristă-dar nu dureroasă.” Majoritatea celor care l-au văzut la vârsta adolescenţei, ca hoinar sau la Cernăuţi, la Blaji, la Sibiu sau la Viena, îi atribuie lui acest portret.  

Între 1900 şi 1914 au fost date publicităţii numeroase evocări ale şederii lui Eminescu la Blaj şi în alte locuri din Transilvania, dartorită foştilor colegi de atunci, un Petrea-Poenaru, M.Strajanu, Grigire Dragoş, Ştefan Cacoveanu, Ioan Orga, Petre Uilăcan, Ilie Dăianu, N. Densuşianu etc.  

Copilandrul , deşi „ slăbuţ îmbrăcat”, purtând roc negru şi căciulă de oaie în prag de vară, păru tuturor „frumos, cu o privire inteligentă”, cu „ochi negri, păr mare, retezat, ce trăgea în negru, voce groasă, bărbătească”, „faţa brunetă” şi „surâzătoare”, „ochi negri scânteietori”, „copil chipeş”, „ cu ochi frumoşi şi deştepţi”- ceea ce corespundea cu portretul schiţat de fostul său dascăl Ion Zbierea, care-l descria lui Maiorescu drept un băiat „blând”, „spirit deştept şi inimă uşor impresionabilă”, repede sedus de falsele străluciri ale teatrului ambulant cu care colindase ţara.  

E foarte adevărat că umblând pe drumuri cu teatrul, îmbrăcămintea şi încălţămintea se deterioraseră. Dar mai târziu, unii dintre ei scriindu-şi amintirile, vedeau în neglijenţa lui semnele depresiunii ( ceea ce era prematur). Tinerii şcolari blăjeni erau miraţi de cunoştinţele băiatului cu şcolaritatea neîncheiată, „ de gândeai că vrea să înghită toată ştiinţa din lume”.  

Prin trecerea lui Eminescu pe la Sibiu avem mărturii de la N Densusianu, evocându-l „cu faţa negricioasă, cu ochii mari deschişi, cu un zâmbet pe buze”, dar îmbrăcat„într-un costum cu totul singular”. „ O spun, nu în dezordinea acestui om, ci pentru cunoaşterea crudei sorţi, că în adevăratul înţeles al cuvântului curgeau trenţele de pe el. Abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămaşă neagră, iar pieptul de sus până jos era gol, şi cu mare necaz cerca bietul om să-şi acopere pielea cu o jachetă ruptă, în toate ărţile zdrenţuită la mâneci până la coate şi cu nişte simpli pantaloni zdrenţuiţi din sus şi zdenţuiţi din jos. Era întradevăr dureroasă înfăţişarea externă a acestul tânăr, şi atunci am zis în mine: cumplită mizerie a trebuit să sufere omul acesta în viaţa lui, încă atât de fragetă.” Densusianu îl îmbracă şi îl trimite la Răşinari la Popa Bratu, bunicul lui Goga, care îl ajută să treacă munţii în Muntenia.  

E un mister de cum a ajuns poetul la Giurgiu, găsit de Pascaly, după mărturia lui Caragiale, „într-un hotel din Giurgiu pe acel băiat- care slujea în curte şi la grajd- culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. În ieslea grajdului, la o parte, era un geamantan-biblioteca băiatului- plină cu cărţi nemţeşti.” Curios să cunoască pe „tânărul aventurier”, Caragiale îl descrie astfel: „Tânărul sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată în nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari- la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o vrche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. „Mă recomand, Mihai Eminescu!” Aşa l-am cunoscut eu.” Amândoi au depănat toată noaptea filozofie, şi-au împărtăşit cunoştinţele literare, Eminescu i-a citit din poeziile lui, spunând că e îndrăgostit de o artistă.  

O a doua etapă a vieţii lui este etapa vieneză. Ştim cum a ajuns poetul aici adus de părinţi la insistenţele lui Maiorescu pentrua urma o facultate. La Viena cel mai mult ar trebui să o ascultăm pe Veronica Micle, dar cum femeia era măritată, nu a vorbit prea mult de relaţiile ei cu poetul, despre aventurile lor în oraşul lui Strauss şi nici despre personalitatea poetului. Ne-ar fi plăcut să-l descrie pe îndrăgostit, cum arăta el în cele mai frumoase clipe ale vieţii, ce preocupări avea etc. Cele mai multe însemnări le avem de la colegi şi de la Slavici. Ion Slavici l-a remarcat la cursurile lui Lorenz Stein şi ale lui Ihering- „un albanez, îmi ziceam, poate chiar un persan”: un tânăr oacheş, cu faţa curată şi rasă peste tot, cu un lung „clăbăţ” bănăţenesc peste pletele negre, cu ochii mărunţi şi visători şi totdeauna cu un zâmbet oarecum batjocoritor pe buze…”. Amândoi apoi s-au cunoscut şi au avut o prietenie îndelungată, ajutându-l pe Slavici să se despartă de şirieneasca lui şi să-şi urmeze limba literară.  

Tot acum Iacob Negruzzi, venit să-l cunoască pe autorul „Epigonilor”, la Viena, după publicarea primelor poezii în „Convorbiri…” -1870- ni-l prezintă pe poet în decorul unei cafenele vieneze, unde „ vede intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii şi visători totodată, cu părul negru lung, ce i se cobora până aproape la umeri, cu un zâmbet blând şi melancolic, cu fruntea înaltă şi inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi şi cam roase.” În aceste amintiri cam romanţate, el îl recunoaşte pe Mihai Eminescu.  

Mai târziu, când Eminescu a fost invitat la „Junimea”, Negruzii notează că „îşi declama poeziile cu acea cadenţă plângătoare care făcea farmecul lecturei sale.”  

Secondându-l pe Maiorescu, Iacob Negruzzi, îi făcea lui Eminescu un portret calp: „ O împreunare de aşa mare talent şi de atâta modestie este ceva extraordinar. Lipsit cu totul de ambiţii, el nu avea nicio aspiraţie pentru îmbunătăţirea situaţiei sale sociale sau chiar materiale, ba nici măcar dorinţa naturală şi legitimă a autorilor ca srierile să le trăiască după moarte şi meritele să le fie apreciate şi recunoscute de generaţiile viitoare nu răsărea niciodată în sufletul său candid.”  

Replica i-o dădea Caragiale :…sărăcia lui n-a fost o legendă; a fost o nenorocită realitate şi ea îl afecta foarte.”  

Gheorghe Panu, evocând lecturile poetului la „Junimea” ieşeană remarcă de asemenea că : „Eminescu punea acea melancolie adâncă în glas, care ridica valoarea- chiar mediocră- a lucrărei pe care o cetea”. răsărea niciodată în sufletul său candid.”  

Maiorescu, pentru a justifica detaşarea şi dezinteresul poetului pentru propria operă zice: „El citea poeziile ca şi când ar fi fost a altuia, fără vreo ambiţie personală… Parcă ar fi fost o lucrare străină de el, niciodată nu s-ar fi gândit măcar s-o publice. Publicarea îi era indiferentă. Se mulţumea cu emoţiunea estetică a unui mic cerc de amici, fără a se gândi la nicio satisfacţie de amor propriu, el se considera oarecum ca organul accidental, prin care însăşi poezia se manifesta, aşa că ar fi primit cu aceeaşi mulţumire să se fi manifestat prin altul”.  

A treia etapă, etapa de la „Timpul” a fost trăită sub apăsarea grijilor materiale şi a epuizării fizice, acum chipul poetului se umbreşte treptat. Prins între viaţa de boem a capitalei şi de ziarist, Eminescu este văzut diferit de politicienii timpului. Trecând zilnic pe la Cameră şi Senat, el culegea din discursurile lor alambicate miezul articolelor pe care le publica în ziar. Acum îşi face şi mulţi duşmani şi este luat în colimatorul serviciilor secrete austroungare care-l pun sub observaţie şi caută să-l neutralizeze. Celebra „Mai potoliţi-l pe Eminescu !”- este fatală.  

Apare un bărbat viguros, de o frumuseţe clasică cu privirea incandescentă şi zâmbetul „mobil, diversificându-se în orice moment, fiind întrebător, confirmativ, iertător, dispreţuitor, dureros, oglindind oarecum mimica gândirii”- aşa îl vede N. Pătraşcu într-o seară de toamnă a anului 1881 în josul Teatrului Naţional.  

Vlahuţă tot acum îl vede într-un tramvai „un om în vârstă, bine făcut, rotund la faţă, fără plete, îmbrăcat ca toţi oamenii (…) El ţine în braţe un ghiozdan ros pe la margini: degetele de la mâna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundaţi, cu gene rari, au privirea vagă şi ostenită a omului distras, dus pe gânduri.”  

„Mâncam adesea la acelaşi birt, povesteşte Vlahuţă, şi multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” şi fumându-ne dejunul şi prânzul de-a doua zi. El era pe-atunci redactor la ziarul „Timpul”. Conştiincios şi muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutăţile gazetei. Câte nopţi petrecute cu condeiul în mână! Ş-a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c-un teanc mare de foi scrise, intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informaţii, făcea corecturi, şi numai seara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci îşi aducea el aminte că e trudit şi n-a mâncat nimic în ziua aceea.” Poetul dorea să aibă câteva zile de odihnă. „De ce nu te duci?” ”Dar unde să mă duc? Cu cine să mă duc? Pe cine să las în locul meu?” ”Asta era pe la sfârşitul lui mai, povesteşte Vlahuţă. După o săptămână gazetele anunţau că Eminescu a înnebunit”.  

În anii de la „Timpul” portretul se adânceşte. Caragiale ne spune: „Aşa l-am cunoscut atunci, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist: comunicativ şi ursuz: blând şi aspru: mulţumindu-se cu nimic şi nemulţumit totdeauna de toate: aici de o abstinenţă de pustnic, aic apoi lacom de plăcerile vieţii: fugind de oameni şi căutându-i: nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecărtură”- fericită pentru artist, nenorocită pentru om.”  

Vlahuţă: „…Îl văd înaintea mea viind zgribulit, cu gulerul ridicat, cu pălăria pleoştită trasă pe ochi, cu mâinile la piept, vârâte în mânecile unui paltonaş cam subţirel. Venea repegiar, în fuga măruntă şi săltăreaţă a picioarelor îngheţate, căci era numai în ghete şi era zăpadă şi viscol mare…”  

A patra etapă, boala şi anii de agonie, a fost de un tragism inimaginabil. Unii prieteni l-au părăsit, alţii s-au înghesuit să intre în viaţa lui cu bocancii.  

În anul 1884, la Iaşi, îl vizitează Vlahuţă şi N. Petraşcu. Poetul le pare ca un Icar prăbuşit din înălţimi. „…l-am găsit într-o cameră din fundul curţii unui hotel. Am ridicat cele trei trepte ale scării deasupra unui podişor şi văzând perdelele lăsate, am privit prin o mică deschizătură dintre ele. Eminescu dormea pe o canapea îngustă de muşama neagră, cu bustul gol. Era cald. Bustul alb şi frumos, cu umerii largi, cu muşchii bine dezvoltaţi, părea al unui atlet.”  

Urmează apoi o secvenţă dostoievskiană: „…I-am propus o plimbare la Copou cu trăsura, pe care el o primi surâzând. Îl puserăm între noi, într-o trăsurică lipovenească cu un cal şi ridicarăm drumul printre casele boiereşti, cu curţi mari spre Copou. Pe drum, Eminescu vorbi puţin dând numai câte un răspuns scurt şi cumunte, având aerul că se gândeşte la ce-l întrebam şi mai mult surâdea.”  

Curând Eminescu nu mai e de recunoscut, fiind parcă vorba de un alt om. S-a degradat fizic şi moral încât părea din altă lume. „Trecea pe stradele Iaşului un om greoi, gros, cu mustăţile rase, rău îmbrăcat, împiedicat în mişcări, care-şi smulgea firele de păr de pe faţă.(…) Mulţi se ţineau de pe dânsul- Doamne iartă-i!- distrându-se.”  

Ultimele imagini eminesciene, transmise de memorialistica literară, sunt zguduitoare: „Cea de pe urmă dată când l-am văzut pe Eminescu, ne spune Iacob Negruzzi, a fost la Teatrul Naţional. (…) Cât era de schimbat Ce deosebire între data întâi, când cu 19 ani în urmă îl recunoscusem din instinct într-o mulţime de tineri, şi acum când puhav la faţă, încovoiat şi cu ochii rătăciţi era aproape de sfârşitul său.”  

De altfel într-o fotografie în grup cu mai mulţi artişti, Eminescu are înfăţişarea descrică de Negruzzi. Apatic, slăbit, cu mustaţa pleoştită, stă lângă Veronica în spatele grupului cu privirea pierdită pe apa Dâmboviţei.  

Nu mai insistăm cu alte relatări despre aceşti ani pentru că am încărca expunerea cu aceleaşi păreri.  

Acum e perioada de trecere a lui Eminescu de la OM la GENIU. De acum începe mitul eminescian care a operat o alchimie profundă, transformând figura poetului, a gazetarului, în geniul de mai târziu, singurul geniu tutelar al românilor. Acum începe epoca Eminescu după Eminescu, punând sub auspiciile lui toată poezia de după el, de la simbolişti la modernişti şi post modernişti.  

 

ION IONESCU-BUCOVU  

Referinţă Bibliografică:
MIHAI EMINESCU VĂZUT DE CONTEMPORANI / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 916, Anul III, 04 iulie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!