Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 1264 din 17 iunie 2014        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman) - Al saptelea fragment.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Simon numit şi Kifa, adică Petru, se ascunsese în casa unui om pe care îl cunoscuse în Ierusalim de curând. Acel om era curelar şi se ocupa şi de animale şi dăduse ucenicilor mânzul unei asine albe. Acest om îi oferise găzduire fără să stea pe gânduri. De cum îl văzu în acea dimineaţă, acel om îşi dădu repede seama că ceva nu era în regulă şi îl întrebase pe Simon despre învăţătorul Iisus, dar ucenicul îi oferi un răspuns ambiguu, minţind că învăţătorul plecase undeva, nimeni nu prea ştia unde, dar îl asigurase că se va întoarce curând. Omul îl întrebă apoi dacă îi era rău sau dacă avea nevoie de ceva fiindcă văzuse starea jalnică a lui Simon, având mintea rătăcită, care tremura convulsiv din tot corpul. Îşi dădu repede seama că se întâmplase totuşi ceva grav şi după ce îl trase pe Simon în casă, plecă la al treilea ceas al zilei prin cetate unde prin pieţe află de posibila arestare a învăţătorului în cursul serii trecute, dar şi alte zvonuri diverse, care se răspândiseră deja foarte repede prin Ierusalim.  

Omul îi povesti apoi lui Simon ceea ce auzise, şi anume faptul că cel care fusese primit ca un rege cu puţine zile în urmă şi în care mulţi credincioşi îşi puseseră nădejdea, se afla acum închis în casa arhiereului Caiafa. Iar motivele arestării învăţătorului nu erau prea clare din veştile pe care curelarul le aflase, fiecare dintre cei care îi relataseră câte ceva, interpretând totul în fel şi chip.  

Cei mai mulţi spuneau însă că învăţătorul fusese arestat din cauza disputei cu Sinedriul pe tema câtorva articole din legea iudaică pe care Iisus din Nazaret, în viziunea celor care îl arestaseră, le ignorase ori le interpretase cum dorise el.  

Apoi, un legionar roman scăpă câteva cuvinte unui iudeu iar vestea făcu imediat înconjorul Ierusalimului. Învăţătorul fusese arestat noaptea în grădina Ghetsimani iar arhiereul Caiafa şi oamenii lui ţinuseră în secret lucrul acesta temându-se să spună adevărul pentru ca nu cumva, o parte din popor să se răzvrătească. Însă mulţi aflaseră deja acest lucru.  

De aceea, anumiţi oameni puşi de iudeii din Sinedriu, răspândeau prin pieţe şi pe uliţe zvonul fals cum că Iisus se află în temniţă închis de Irod Antipa, în palatul Asmoneilor, iar tetrarhul se răzbunase pe învăţător, care prin ceea ce spusese atentase la jilţul tetrarhiei sale pe când predicase în Galileea şi Pereea, autointitulându-se şi acolo rege a lui Israel. Mai mult chiar, tocmai de aceea tetrarhul venise din Tiberias, capitala regatului său, chipurile pentru sărbătorile Pesahului, dar în realitate motivul era acela de a pune mâna pe uzurpatorul Iisus care se refugiase la Ierusalim unde căutase de asemenea a se autointitula rege a lui Israel, ba şi mai mult decît atât...  

Se autointitulase fiul lui Dumnezeu.  

Alţii însă, spuneau că învăţătorul era închis în fortăreaţa Antonia, captiv al procuratorului Ponţiu Pilat care îl întemniţase din cauza aceleiaşi titulaturi, de rege a lui Israel şi care sfida astfel pe magnificul, împăratul Tiberius, stăpânul lumii. Alţii spuneau însă că de fapt Iisus e liber şi urmează să apară în public de Sabat la sărbătoarea Pesah însă toţi clătinau din cap la auzul acestui ultim zvon, fiecare bănuind că ceva rău se petrecea totuşi.  

Oamenii aşteptau deci veşti noi despre învăţător, veşti care erau însă doar nişte zvonuri care se contraziceau unele cu altele. Dezinformarea agenţilor lui Caiafa îşi atinsese scopul. Nimeni nu ştia nimic precis care era adevărul iar de judecata şi condamnarea la moarte a lui Iisus din Nazaret aveau să afle cu toţii în acea dies Veneris la romani, ziua a cincea la evrei.  

Omul povesti toate cele auzite lui Simon însă acesta abia părea să înţeleagă ce i se vorbea, după care intra într-o stare confuză în care nu mai reacţiona prea mult.  

Simon se adânci mai apoi într-o stare şi mai gravă. Transpira abundent, se aşeza pe treapta de la intrare, îşi lua capul în mâini şi se încuiba cu genunchii la frunte părând că geme şi oftează înfundat. Apoi dacă auzea zgomot sau voci pe uliţa din faţa casei, dispărea imediat în odăiţa pe care omul acela i-o pusese la dispoziţie, şi se încuia trăgând zăvorul pe dinăuntru.  

Ca într-un vis îşi aduse aminte Simon de Betsaida natală, pe malul mării Galileei, de vremea când fusese pescar şi aflându-se pe plajă într-o zi, Andrei, fratele său venise la el şi îi vorbise cum îl aflase pe Mesia, pe unsul lui Israel. S-a dus în grabă neaşteptându-se ca ceea ce-i spusese Andrei să fie şi adevărat, însă ochii fratelui său aveau în ei o lumină şi o bucurie nedisimulată pe care el nu o mai văzuse nicicând la el.  

S-a dus deci în fugă după fratele său mai mare şi iată acolo era cel numit Iisus, un bărbat atât de frumos. Îl mişcase privirea lui sobră şi luminoasă, curată ca a unui copil, având claritatea apei. Se oprise în faţa lui şi privise către cel care îi zâmbise cu bunăvoinţă şi care îi făcuse semn să se apropie. Ce fior trecuse atunci prin inima lui...  

Îşi aminti apoi de minunea Domnului său, aceea din Canna când învăţătorul preschimbase apa în vin. Ce gust avusese acel vin! Încerca să-şi amintească, însă imagini răzleţe îi alergau prin faţa ochilor, amestecate.  

Şi...da, îşi aminti din nou savoarea acelui vin...  

Nu mai gustase niciodată un asemenea vin, poate doar în urmă cu câteva zile la ultima cină împreună cu învăţătorul iubit în foişorul cinei, acolo în Ierusalim.  

,,Oh! Ierusalime Ierusalime, cela ce ucizi pe trimişii Domnului.” murmură printre dinţi Simon.  

Atunci, la acea cină văzuse, poate doar el, cum o lacrimă de pe obrazul învăţătorului picurase în cupa în care clipocea vinul. Apoi, învăţătorul cel mult iubit le dăduse la toţi să bea din acel vin şi bău şi el desigur. Recunoscuse atunci acea aromă a vinului de la începuturi, din Canna, ca a unui balsam fără de preţ, ca un parfum de nard, ca o mireasmă de Gilead, dar puţin mai amar parcă ca celălalt.  

Întrebarea pe care şi-o punea Simon era una singură: Era oare învăţătorul Iisus, fiul Lui Dumnezeu? Era mântuitorul lumii, cel de prooroci vestit şi aşteptat de tot poporul lui Israel? Căci chiar el îi spusese acest lucru pentru prima dată învăţătorului iubit. Simon îşi punea această întrebare în mintea sa confuză, iar îndoiala că el şi toţi ceilalţi greşiseră cu privire la acest lucru nu-i dădea pace, chinuindu-l. Venise oare vremea tăgăduirii, în acea noapte neagră când spusese că nu-l cunoaşte pe Iisus din Nazaret? Totuşi, el nu negase că învăţătorul n-ar fi fost Mesia-Hristos, ci spusese numai că nu-l cunoştea pe învăţătorul. Îşi aminti iar şi iar acea frumoasă zi când Andrei fratele său venise la el şi îi spusese că găsise pe Mesia care se chema în elineşte Hristos şi crezuse şi el acele cuvinte asemeni lui Andrei verhovnicul.  

În ciuda îndoielii sale îşi aduse aminte totuşi că învăţătorul Iisus făcuse lucruri mai presus de mâinile omeneşti. Îl înviase pe Lazăr prietenul lui, nu era nici un dubiu pentru că toată lumea, nu doar el, văzuse acest lucru.  

Şi Lazăr era mort de patru zile când au ajuns ei în Betania venind din Pereea de dincolo de Iordan.  

Oamenii simpli adunaţi la mormântul lui Lazăr l-au ovaţionat pe învăţătorul iubit cu cuvintele: ,,Mesia! Mesia! Tu eşti fiul lui Dumnezeu”!  

Văzând acea minune unii se aruncau în ţărână să-l atingă, să sărute picioarele învăţătorului, alţii strigau cu bucurie spre văzduh iar alţii plângeau văzându-l pe Lazăr ieşind încet din deschizătura întunecată a mormântului. Cei care ajutaseră ca Lazăr să fie pus în mormânt erau poate cei mai uimiţi fiindcă ştiau gradul de descompunere al corpului celui mort de patru zile, căci în momentul când tot ei, au dat piatra la o parte, un miros insuportabil năvălise din mormânt deci nu mai era nici un dubiu că acolo ,,locuia” un mort. Mai înainte de aceasta, surorile lui Lazăr aşteptaseră în zadar ca învăţătorul să vină mai repede din ţinuturile în care acesta predicase.  

Iisus şi ceata ucenicilor erau încă pe drum când starea de sănătate a fratelui lor se deterioră brusc şi acesta muri. Iar obiceiul iudeilor era ca cel mort să fie îngropat în aceeaşi zi, lucru stipulat în lege poate şi din cauza temperaturilor mari din timpul zilei.  

Când învăţătorul a ajuns mai apoi la mormântul lui Lazăr erau acolo şi spionii arhiereului Caiafa care au privit cu răutate şi cu invidie cum Lazăr a ieşit viu din mormânt şi spunând arhiereilor aceasta, au hotărât împreună cu câţiva membri importanţi ai Sinedriului că Iisus trebuia anihilat pe orice cale.  

Evenimentul acela nemaivăzut şi nemaiauzit făcuse multă vâlvă în Iudeea iar oamenii căutau şi se interesau de învăţătorul Iisus, numele lui fiind pe buzele tuturor, iar arhiereii şi preoţii asistau încruntaţi la popularitatea lui.  

,,De ce n-a venit să se închine nouă, şi să ne explice taina puterii sale? Cu ce drept face el aceste lucruri în Iudeea?” clama înfuriat arhiereul Caiafa.  

Şi de atunci aceştia începură să caute un prilej favorabil pentru a-l ucide pe învăţător, într-un fel sau altul...  

Simon auzise acestea de la un om care îi spusese cum stătea treaba în Sinedriu, dar nu-l crezuse.  

Şi iată că vorbele acelui om păreau să se împlinească. Faptul că învăţătorul încăpuse pe mâna arhiereului Caiafa şi a Sinedriului îi dădu lui Simon fiori reci. Îi era teamă.  

,,Dar în cazul în care învăţătorul Iisus este fiul lui Dumnezeu, atunci de ce mă tem? Nu este oare Domnul Dumnezeu atotputernic?”, îşi spuse Simon.  

Acum Iisus era însă prins iar el nu-şi putea explica de ce nu încercase să se salveze atunci în grădina Ghetsimani când chiar lui, învăţătorul îi spusese să pună sabia în teacă după ce tăiase urechea unui slujitor iar învăţătorul a pus mâna la urechea acelui om închizându-i rana într-o clipă? De ce el care salvase pe atâţia, nu s-a putut feri din calea furiei arhiereului Caiafa şi a Sinedriului?  

În mintea sa, Simon căuta răspunsuri care să-l facă să înţeleagă de ce fusese totul aşa, dar nu reuşea cu nici un chip să-şi explice ceva. Îl cuprindea din nou frica când îşi aducea aminte cum îl luaseră pe învăţătorul lor drag. Era acea frică pe care o simţise când păşise pe mare alături de el. Fusese furtună şi adormiseră în corabie iar Iisus venise păşind pe apă către ei.  

Atunci, plin de îndrăzneală şi la chemarea lui, pusese piciorul în valuri şi păşise cu credinţă. Mergea pe apă asemeni învăţătorului şi toţi ceilalţi priveau uimiţi din corabie.  

Toţi îl întrebaseră după aceea ce simţise când pusese piciorul pe apă?  

Le răspunsese că nu-şi mai simţise greutatea corpului iar tălpile simţeau ceva moale şi plăcut la atingere, fapt care i se păruse de altfel foarte firesc. Înaintase mergând prin apa care i se părea mică, cu ochii ţintă către învăţătorul său care îi făcea semne să se apropie ca şi cum i-ar fi spus: ,,Vezi că şi tu poţi? Toţi ar putea-o face!”  

Privi însă valurile... iar unul mai înalt îi atinse genunchii. Privi cu atenţie apa şi unduirile ei şi descoperi în mişcarea undelor ceva înşelător şi nesigur. Se clătină uşor şi frica pusese stăpânire pe el şi se afundă încet în valuri, însă avusese senzaţia că se afla într-o mlaştină în care nu te mai poţi mişca. Îl cuprinsese un fel de paralizie şi încet, încet se afundă în vâltoare, dar învăţătorul îl apucase de mână la timp, întrebându-l de ce se îndoise în inima sa?  

Realiza acum că îndoiala adusese cu ea frica şi din cauza fricii se afundase în apă. Acum din nou simţea acea îndoială care-i spunea că exista posibilitatea ca învăţătorul să nu se fi putut salva singur atunci în grădina Ghetsimani, însă acest lucru era exclus dacă Iisus era fiul lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu putea face orice, desigur...  

În starea confuză în care se afla, tremurând din toate încheieturile, Simon-Kifa căuta un posibil răspuns la întrebările pe care singur şi le punea.  

În logica care şi-o construise chiar în starea în care se afla, Simon îşi spuse totuşi că nu mai rămânea decât o singură explicaţie şi anume aceea că învăţătorul nu dorise să se salveze, deci nici să fugă, ci îi întâmpinase pe ostaşii şi slujitorii asmuţiţi de iudei şi de mai marii arhierei, ştiind bine ce avea să se petreacă.  

Însă dacă era aşa, de ce făcuse el aceasta? se întrebă Simon.  

Gândind la acestea se aşeză din nou pe treapta de piatră de la intrarea în odaie, şi luându-şi capul între mâini porni să-şi legene trupul spre stânga şi spre dreapta, tânguindu-se cu cuvinte de neînţeles pentru gazda lui, care privindu-l îl compătimi oftând a neputinţă.  

Apoi Simon îşi aduse aminte din nou de noaptea aceea când îl arestaseră pe Iisus. Se dusese şi el după alai, mai pe ocolite şi auzea de la depărtare cum îl certau şi îl loveau.  

În curtea casei marelui arhiereu îi văzu faţa de vre-o câteva ori la lumina torţelor. Îl bătuseră şi îl văzu pe Iisus cum se ştergea la buze de sânge. Privind acea scenă i se făcu din nou frică, o frică amestecată cu uimire şi groază fiindcă îi auzise pe slujitori bătându-şi joc de dânsul iar alţii mai spuneau că învăţătorul nu mai are nicio scăpare pentru că Sinedriul îl dorea mort.  

Câţiva dintre slujitori, mai zeloşi, încercau să-l lovească peste umărul celor care-l păzeau, însă aceştia îl apărau motivând că trebuie dus în faţa arhiereilor şi nu trebuiau să-l maltrateze, însă faţa lui deja avea urme de lovituri. Înainte de a-l duce înaintea arhiereilor cineva venise cu un ştergar şi îi ştersese faţa iar după aceea îl împinseseră înlăuntru pentru a sta în faţa arhiereului Caiafa. Stând acolo şi privind spre curtea reşedinţei arhiereului, se apropiase de el o simplă slujnică, o femeie între două vârste, care îl acuzase de faţă cu toţi cei prezenţi că el, Simon, era un ucenic al lui Iisus din Nazaret.  

Rămăsese paralizat de frică fiindcă îşi imagina tocmai asta, că va fi şi el luat pe sus, lovit şi scuipat după care urmau chinurile, suferinţa şi moartea fiindcă auzise cum discutau între ei slujitorii care erau siguri că învăţătorul va fi ucis, probabil cu pietre.  

Şi mai era ceva, poate cel mai dureros lucru. El, Simon îşi pierduse atunci în clipele acelea încrederea în învăţătorul Iisus. Tot ce făcuse El în faţa ucenicilor, în faţa mulţimilor, nu mai valorase atunci mare lucru. Dezamăgirea şi deznădejdea îi cuprinseseră mintea şi inima.  

Acum însă, stând singur în cămăruţa pe care i-o pusese la dispoziţie prietenul său curelarul şi având imaginile vii în faţă, îi dădură lacrimile de durerea trădării fiindcă realizase şi atunci şi acum că îl trădase, tăgăduind că nu-l cunoaşte pe învăţătorul cel iubit. Cântatul cocoşului în acea noapte, spre dimineaţă, fusese pentru Simon un fior de gheaţă pe şira spinării aducându-şi cu uimire aminte vorbele învăţătorului cum că chiar el îl va trăda de trei ori, iar apoi va cânta cocoşul. O luase drept o glumă. Dar când glumise învăţătorul iubit? Niciodată. Să fi fost acel cântat al cocoşului un început al trezirii sale? Zorii mijiseră deja spre răsărit iar realitatea faptelor sale îl copleşise dintr-o dată. Din ucenic ajunsese trădător. Se lepădase de Iisus şi nu o dată, ci de trei ori. Deci nu mai era nimic de făcut.  

Cineva, poate slujnica aceea, îndemnase să pună cineva mâna pe el fiindcă sigur era ucenic al lui Iisus care aştepta un moment prielnic să lovească pe cineva, dar şansa sa fu ca cineva să-i spună slujnicei că mai marii îl ceruseră pe Iisus nu şi pe ucenicii lui, deci n-o băgă nimeni în seamă, însă cineva se răsti cu jigniri la adresa lui şi fu izgonit cu ameninţarea că dacă va fi din nou prins pe acolo, va fi avut soarta învăţătorului.  

Simon mai dădu târcoale locului încă o dată de departe, dar cineva îl observă în lumina palidă a zorilor din cauza câinilor care lătrau. Observă apoi câţiva slujitori care strigară la el să se oprească şi atunci fugi pierzându-se pe străduţele din Ierusalim pustii la acea oră.  

Totul se sfârşise şi nu mai ştia ce trebuia să facă şi nici nu mai voia să gândească ceva fiindcă nu era pace în sufletul lui ci doar o stare apăsătoare amestecată cu frică.  

Omul care îl găzduise încercase să-l liniştească pe Simon spunându-i să nu-şi facă griji pentru că era în siguranţă şi nu avea de ce să se teamă, nici măcar din pricina vecinilor cărorea le spusese că era vorba de o rudă a sa din provincie venită la Ierususalim să se vindece de o boală de nervi, tocmai la profetul taumaturg de care auzise toată lumea. Veştile pe care le află omul în ziua aceea fură însă foarte rele. Plecă aşadar de acasă cu câteva perechi de hamuri pe umăr şi intră într-un han de caravană, printre cămile, cai, asini şi mărfuri de tot felul, undeva în afara cetăţii, unde era o mare aglomeraţie, crezând că prin acel loc ar fi putut afla ceva. Intră în încăperea unde se putea mânca ceva şi se aşeză la o masă cu o cană de vin în faţă. Înăuntru era aglomeraţie însă trase cu urechea către oamenii care vorbeau şi într-adevăr aici se discuta despre ultimele evenimente întâmplate în cetate.  

Auzise de la meseni cum vorbeau despre învăţătorul Iisus şi cineva spunea cum că acesta va fi judecat cât de curând până la sărbătoarea Pesahului iar mai marii arhierei îi cereau moartea, după spusele unora, cu acuzaţia că învăţătorul adusese blasfemie Templului şi legii şi adunase în jurul său o sectă care adusese doar dezbinarea. Alţii spuneau că arhiereii erau geloşi pe puterea neobişnuită a lui Iisus şi erau furioşi mai ales pentru faptul că acesta nu dorea să li se închine, şi să le fie supus. Cineva dintre cei prezenţi îşi spuse şi el părerea. Vorbea despre învăţătorul Iisus care le spusese arhiereilor adevărul în faţă în legătură cu zarafii şi schimbătorii de bani care erau slugile lor şi ai celor din Sinedriu.  

Un altul aminti despre întâmplarea de la Templu când Iisus biciuise tocmai pe acei zarafi şi în urma acestui fapt mai marii simţiseră chiar de a doua zi că lumea nu-i mai slăvea ca înainte, ba chiar unii dintre adversarii lor luaseră din chiar cuvintele lui Iisus când voiau să-i critice.  

Ca urmare a acestui fapt, zarafii se treziră că le scăzuseră imediat veniturile, căci scăzuseră şi vânzările la Templu, chiar şi jertfele erau mai puţine, iar schimbătorii de bani de la Templu, care prosperau şi care vărsau zilnic către mai marii arhierei sume importante, aproape că nu mai puteau să-şi susţină afacerile şi asta se întâmplase în doar câteva zile după ce Iisus le descoperise felul murdar de a face bani.  

Omul care povestea despre acele lucruri părea că avusese un oarecare amestec în toate şi începu să explice cum, de ani buni, mai marii puseseră la punct un plan care mărea valorile banilor prin tot felul de lucruri ticluite mai dinainte, sau dimpotrivă puteau scădea valorile de la o zi la alta şi din aceste scăderi şi creşteri numai de ei ştiute şi controlate se adunau sume mari de bani. Când doreau să cumpere ceva scădeau valorile banilor. Dimpotrivă când doreau să vândă, măreau acele valori. Şi aceştia vindeau orice. Vite, pământuri, vii şi livezi sau argint şi aur.  

Luxoasa şi impozanta reşedinţă a arhiereului Caiafa era de altfel mărturie că acesta era un om foarte, foarte bogat.  

Aflat prin târg unde îşi vânduse hamurile şi curelele sale, omul mai auzise tot felul de alte versiuni în legătură cu învăţătorul. Veştile erau desigur contradictorii însă cei mai mulţi dintre cei care păreau a şti ceva afirmau că Iisus era deja supus torturii de către oamenii lui Caiafa.  

Apoi, în vinerea de dinaintea Pesahului, dis de dimineaţă un om veni repede la gazda lui Simon şi îl luă cu el pe acesta, în mare grabă. Înainte de a pleca, curelarul încercă din nou să vorbească cu Simon însă realiză că acesta nu-şi revenise din starea sa de depresie. Îl lăsă aşadar strigând către soţia sa să aibă grijă de Simon şi plecă apoi de îndată cu cel care venise la dânsul. Ajunseră amândoi la timp în faţa pretoriului, acolo unde procuratorul Ponţiu Pilat scosese în faţa tuturor doi oameni. Unul se afla de-a dreapta lui iar celălalt de-a stânga. Foarte sigur pe el, procuratorul îl arătă mulţimii cu amândouă mâinile pe Iisus, care stătea cu capul plecat înaintea tuturor.  

 

***  

 

 

Imediat ce procuratorul Ponţiu Pilat rostise sentinţa pentru Iisus din Nazaret, Baraba fu luat şi dus în fortăreaţa Antonia la un fierar armurier unde fu însemnat cu fierul roşu, din porunca procuratorului care dorea astfel să-l umilească încă o dată pe vestitul tâlhar înainte de a-l elibera. Pecetea fierului înroşit fu aplicată pe braţul tâlharului pe mai vechiul semn pus în Cezareea Maritima atunci când fusese prins şi întemniţat acolo. După aceast infam tratament, Baraba fu târât înapoi în faţa pretoriului unde un tesserarius, un însărcinat cu primirea ordinelor procuratorului, desfăşurase fila unui manuscris şi citea în limba latină hotărârea luată. Apoi, după ce acel tesssrarius citea un fragment nu prea lung din text, făcea un semn cu mâna şi alţi funcţionari traduceau celor de faţă mai întâi în elină iar apoi în ebraică, conţinutul manuscrisului parafat cu inelul de cavaler al procuratorului Ponţiu Pilat.  

Documentul spunea celor prezenţi că în numele împăratului Tiberius Caesar Augustus şi al Senatului şi poporului Romei, şi cu autoritatea procuratorului Ponţiu Pilat, înaltul princeps al provinciei Iudeea, cel numit Iisus din Nazaret era condamnat la moarte prin răstignire cu vina de a se fi numit pe sine împărat al iudeilor, subminând astfel autoritatea cezarului Tiberius, al Senatului şi al poporului Romei.  

Ponţiu Pilat se afla în chiar mijlocul acelei scene şi îl privea cu severitate pe Baraba.  

Procuratorul ceruse apă într-un vas pentru a se spăla pe mâini înaintea tuturor, vrând să arate celor prezenţi nevinovăţia sa în sentinţa dată dreptului aceluia, după cum îl şi numise Ponţiu Pilat puţin mai înainte.  

Apoi procuratorul mai spuse ceva despre sângele acelui drept care urma să fie răstignit, însă Baraba nu fu atent la ceea ce se spunea dar auzi mulţimea răcnind de bucurie şi făcând semne aprobatoare. Durerea din umăr îl făcu să geamă.  

Adus din nou lângă Iisus din Nazaret, Baraba îşi dădu seama dintr-o dată de faptul că acel om care mergea la moarte în locul lui, nu purta pe braţul său semnul infamiei, acvila romană.  

Procuratorul Ponţiu Pilat impusese totodată tâlharului interdicţia de a părăsi Ierusalimul ceea ce pe Baraba îl făcu să se gândească imediat la faptul că procuratorul nu avea să se ţină de cuvânt prea mult timp în privinţa libertăţii sale.  

Patrulele care controlau ieşirile din Ierusalim puteau astfel lesne să-l prindă iar în caz că încălca vre-o poruncă mai mult ca sigur că avea să fie adus în fortăreţa Antonia unde i s-ar fi hotărât din nou soarta. Procuratorul chiar gândea de altfel despre Baraba cum că era o chestiune de timp pentru ca acesta să ajungă din nou în beciurile fortăreţei şi de acolo... spre răstignire.  

Iar faptul că eşuase în tentativa sa de a-l salva pe învăţătorul Iisus îl făcu pe Ponţiu Pilat să-l dorească pe Baraba cât mai curând înapoi în temniţă şi hotărî în chiar după amiaza acelei zile să pună pe cineva pe urmele lui pentru ca la momentul potrivit să-l aresteze din nou.  

Procuratorul era sigur că iudeii care îl făcuseră scăpat pe treptele pretoriului urmau să-l şi acopere într-un fel sau altul pe tâlhar.  

Imediat după eliberare, cu durerea din umăr care îl ardea încă foarte tare, Baraba se strecură întâi prin cordonul soldaţilor, apoi prin mulţime, aclamat de cei care prin vocile lor îl scoseseră din ghearele morţii.  

Acesta se închina tuturor printr-o plecăciune scurtă, cât se putea prin înghesuială, zicând:  

,,Vă sunt recunoscător!, vă sunt recunoscător!” apoi îşi făcu loc prin mulţimea care se îmbulzea, căutând să ajungă cât mai în spate. Unii îi puneau în palmă mici monede de aramă fiindcă aşa era obiceiul cu cei care erau eliberaţi. Se întoarse prin mulţime şi văzu privirea aspră şi încruntată a procuratorului Ponţiu Pilat, urmărindu-l. Se întoarse apoi şi îşi făcu din nou loc printre sutele de bărbaţi iudei care se îmbulzeau către treptele pretoriului unde procuratorul spunea ceva către cei din primele rânduri.  

Un bărbat însă îşi făcu loc prin mulţime împingând fără menajamente pe cei din faţă, se apropie de Baraba şi îi spuse repede la ureche prin vacarmul de voci:  

-Marele Arhiereu Caiafa te aşteaptă deseară să-i aduci mulţumirile tale. Cineva te va lua de pe strada care vine lateral intrării în templu în faţa unei case care are în faţă o mică fântână şi te va conduce la el. Ai deci grijă să nu fii urmărit!  

Bărbatul care îi spusese acestea se făcu nevăzut imediat prin mulţime iar Baraba se întoarse şi privi încă o dată dincolo de trepte unde cel numit Iisus, cu mâinile legate, era dus în atriumul fortăreţei Antonia unde avea să fie biciuit şi supus batjocurii.  

Întorcându-se şi privind încă o dată înapoi, i se păru că şi acesta îl fixează cu privirea peste mulţime şi dintr-o dată i se făcu frică, lui, care spusese tuturor în mai multe rânduri, că nu-i este frică de nimeni şi de nimic. Şi îi era atât de frică încât îşi dori să plece imediat din acel loc.  

Se întoarse şi se afundă în mulţimea care nu mai termina cu strigătele. Prinse un moment prielnic şi dispăru pe o străduţă pe care lumea alerga în valuri în sens opus direcţiei sale de mers, către pretoriu adică, deoarece vestea procesului se răspândise foarte repede iar mulţi aflaseră prea târziu şi veneau de departe strigându-se unii pe alţii. Era doar el care mergea împotriva tuturor aşa că reuşi cu mare greutate să iasă pe o altă străduţă şi să scape în felul acesta de toată întâmplarea şi grozăvia în care fusese implicat până de curând. Câteva străzi mai încolo reuşi să scape până şi de strigătele mulţimii care se îmbulzea spre pretoriu. I se păru de aceea ciudat faptul că la doar câţiva paşi de pretoriu era atâta linişte.  

Privi în urmă şi nu văzu pe nimeni deşi nu-şi credea încă ochilor că este liber, iar mai apoi când se mai linişti şi realiză noua sa situaţie îşi spuse uşurat că scăpase şi de data aceasta de moarte.  

Totuşi, nu-şi putea explica cum de scăpase, deoarece cu foarte puţin timp în urmă, îşi încheiase socotelile cu viaţa. Regretase până de curând faptul că fusese atât de aproape de ceea ce el avea în Ierusalim, lucru pe care reuşise să-l ţină tăinut după ce îndurase chinuri cumplite, departe de dorinţele lacome ale procuratorului Ponţiu Pilat. Nu dormise toată noaptea care trecuse pentru că ştia că avea să moară de cea mai cruntă moarte posibilă. Răstignirea. Şi dintr-o dată i se oferise o portiţă de scăpare nesperată iar speranţele sale se legau acum de ceea ce el reuşise cu multă greutate şi sacrificiu să ţină ascuns, chiar dacă ştiuse că şansele să se mai folosească de lucrul acela fuseseră practic inexistente până cu puţin timp mai înainte. Ceilalţi doi însă, tovarăşii lui, Hestus şi Dismas, nu aveau să scape de chinul şi infamia răstignirii. Iar el era liber fiindcă altcineva trebuia să moară în locul lui. Acel Iisus pe care îl cunoscuse şi el mai demult şi pe care îl văzuse de mai multe ori mai înainte în peregrinările sale, fusese adus împreună cu dânsul pe treptele pretoriului de către procuratorul Ponţiu Pilat, pentru ca poporul să aleagă între ei doi. Cine să trăiască şi cine să moară...  

El unul avea şi acum în urechi cuvintele procuratorului atunci când îl prinseseră şi îl aduseseră în faţa lui în Cezareea Palestinei:  

,,În sfârşit te-am prins Baraba, acum nimeni nu te mai poate salva, nici măcar cezarul Tiberius, îţi promit asta. Şi am să-ţi duc capul împăiat la Roma! Magnificul se va bucura când îţi va vedea tigva, în insula Caprae.”  

,,Ei uite că scăpase încă o dată!” îşi spuse triumfător gândind la acestea.  

Durerea din umăr se înteţi însă şi îl făcu să se chircească lângă un zid. Sudoarea îl năpădi şi ea supărătoare şi se simţi dintr-o dată foarte obosit, deci rămase acolo să se odihnească puţin, aruncând priviri iscoditoare în stânga şi în dreapta.  

Apoi îşi aminti de întâlnirea cu Iisus în urmă cu vre-o doi ani. Se dusese la o mare adunare pe care o organizaseră ucenicii şi adepţii lui şi mersese şi el căci unde era multă lume adunată era rost de făcut ceva bani.  

Se opri totuşi să-l asculte pe profet. Se făcuse o asemenea linişte încât se puteau auzi păsările bătând din aripi în zbor. Apoi vorbise Iisus. Vorbea destul de încet însă în liniştea aceea îl auzi şi el foarte clar. Iisus spunea o povestioară cu un stăpân care împrumutase nişte talanţi de argint supuşilor săi.  

După un timp stăpânul din povestioară îşi ceru înapoi talanţii, cu dobândă desigur, iar unul dintre ei îi dădu înapoi talantul pe care i-l dăduse mai marele. Pe acesta îl pedepsi stăpânul şi îl condamnă la o aspră pedeapsă. Ceilalţi doi slujitori, care aduseseră profituri la talanţii dintru început fuseseră lăudaţi şi ridicaţi în ranguri înalte în casa stăpânului.  

Se gândise atunci şi se gândea şi acum, că cel care avea un singur talant îi dăduse înapoi stăpânului tot un singur talant, deci nu risipise averea aceluia ci o păstrase şi o înapoiase cu frică, în mod cinstit şi just, însă în povestioara aceea, stăpânul îl pedepsise tocmai pe acesta cu foarte mare asprime. Acesta era finalul povestioarei.  

În acea seară după ce ascultase vorbele lui Iisus din Nazaret, stătuse cu tovarăşii săi la foc şi dezbătuseră problema talanţilor pe toate feţele şi găsiseră aproape cu toţii că stăpânul din povestioară nu se comportase corect cu acel om care păstrase talantul.  

Unul din oamenii săi, numit Dismas, care urma acum să fie dus spre răstignire îl întrerupsese însă la un un moment dat cu o observaţie, iar el se întorsese uimit către acela fiindcă nu era obişnuit ca cineva să-i fie împotrivă de faţă cu toţi ceilalţi:  

„Spui că nu e nici dreaptă şi nici cinstită judecata stăpânului, căpitane Baraba, dar noi oare suntem oameni drepţi şi cinstiţi ? spusese acela pe un ton liniştit.  

Baraba se oprise încurcat fiindcă el era de fapt cel mai vehement apărător al omului cu talantul îngropat, şi devenise un fel de avocat al lui în toată discuţia aceea.  

Încurcat, spusese totuşi că desigur, ei toţi având tot felul de fapte condamnabile era adevărat ceea ce spunea tovarăşul lui şi anume că ei toţi nu se ocupau cu lucruri legale şi deci nici cinstite. Dar îl întrebă pe acela ce rost avea remarca aceea în toată istorisirea.  

Celălalt nu întârziase în răspuns:  

,,Dacă noi nu suntem oameni cinstiţi căpitane Baraba...cum putem judeca drept şi cinstit ceva? Noi suntem nişte tâlhari şi gândim doar răul pe care îl facem. Putem cel puţin să ne pocăim cum a spus Botezătorul în deşertul său. Abia atunci, când nu vom mai săvârşi răutatea şi vom plânge faptele noastre vom putea întrezări adevărul şi dreptatea. Căci adevărul sabie este!”  

Cineva sări însă în apărarea celor spuse de Baraba:  

,,Atunci şi acest învăţător este aducător de sabie!” spuse el fiindcă am auzit asemenea cuvinte şi la el. Care e pacea de care tot vorbeşte acest învăţător dacă aduce sabie?”  

-N-aţi înţeles despre ce este vorba. Sabia lui este una nevăzută, rostise Dismas către acela. Ea taie amestecul de adevăr şi minciună din lume. Cuvintele sale par să despartă pe oameni în adepţi ai adevărului de o parte şi adepţi ai înşelării de cealaltă. Adevărul şi minciuna nu pot fi decât în război! Dar aceste cuvinte trebuie primite în inima fiecăruia.  

-Vorbeşti prostii, spuseră mai mulţi. Zeii hotărăsc firea fiecăruia, aşa că mai lasă-ne cu Dumnezeu, Dismas.  

Baraba ascultase cele ce se spuseseră, în tăcere, neştiind ce să adauge, dar apoi revenindu-şi îl contrazise pe acela cu vehemenţă, se ridicase în picioare şi gesticulase din mâini în timp ce dădea răspunsurile.  

,,Care e acela dintre oameni care în ziua de azi îţi va înapoia talantul după ce va trece foarte mult timp? ”, întrebase el retoric. ,,Nimeni!... Vă spun eu că nimeni! Toţi vor lua talantul şi vor fugi cu el fiindcă vor şti că stăpânul va veni după un timp, sau poate nu va mai veni niciodată!  

Însă povestioara talanţilor pare că mai are un sens ascuns. E legea săracului prietene Dismas, sau nu pricepi?  

-Omului nu i se dă aproape nimic şi chiar de i se dă, i se cere totul la schimb cu mare dobândă, iar dacă nu dă, e pus în obezi şi biciuit iar apoi trimis la muncă silnică pe viaţă unde stăpânul său îl va stoarce şi de ultima vlagă înainte de a muri! Ăsta-i sensul real al povestioarei Dismas! De aia m-am făcut tâlhar fiindcă nu accept să fiu înşelat şi călcat în picioare de nişte netrebnici care-şi zic stăpâni! Mă asemăn deci cu omul care şi-a îngropat talantul iar apoi l-a înapoiat după un timp stăpânului său, intact, fără ştirbitură, sau vre-o altă alterare. Şi oricum situaţia e mult mai bună decât dacă sluga ar fi cheltuit talantul şi n-ar fi reuşit să scoată nimic din el! ”  

Celălalt îi zâmbise la lumina focului şi îi răspunsese fără să se tulbure, după câteva momente apăsătoare:  

,,Nu înţelegi nimic căpitane Baraba. Talantul este tot ce ai tu de la Dumnezeu, mintea şi mâinile tale, adică tu. E darul cel mai de preţ pe care ţi-l poate face Dumnezeu. Să poţi înţelege şi să poţi face cu darul acesta orice. Însă poţi ucide cu acestea ale tale, poţi lovi cu acestea şi poţi prăda şi face alte răutăţi cu ele. Poţi în acelaşi timp să te rogi cu acestea ale tale, poţi să mângâi pe cineva şi poţi să ajuţi pe alţii de asemenea. Poţi să-ţi aduci jertfa ta cu acestea. Deci talantul este la noi tot timpul. Cine îngroapă talantul nu numai că nu lucrează binele ci refuză de fapt să-l facă. De aceea stăpânul îl pedepseşte atât de aspru pe slujitorul acesta fiindcă ar fi putut face binele şi nu l-a făcut, ci a refuzat să-l facă, şi asta din lene, răutate, sau invidie.  

Iar cel care totuşi cheltuie talantul şi nu-şi aduce dobânda sa, măcar a încercat să facă ceva, iar stăpânul îi va afla poate osteneala şi îl va putea ierta, ba mai mult, îl va putea pune şi pe el la loc de cinste ca pe unul care a reuşit deja să aducă câştigul său. Pe când, cel care îngroapă talantul se îngroapă pe sine în lene şi nepăsare, sau în necinste şi fapte rele, ca ale noastre, refuzând bogăţia stăpânului şi de aceea stăpânul este supărat pe acel om. Astfel omul tău căpitane Baraba, se face pe sine nu doar duşmanul stăpânului, ci şi al lui însuşi. Iată deci cui ţineai partea...”  

El însă îi răspunsese cu asprime ridicându-se iute în picioare cu pumnii strânşi, ameninţători.  

,,De ce nu te duci după profetul Iisus şi ai săi şi lasă-ne pe noi în pace !”spusese el. ,,Eşti galileean ca şi el, şi de aceea poate că îi şi ţii partea.”  

În lumina focului, cel numit, fără să-i fie frică îi mai spusese:  

,,Am de gând să mă las de hoţii căpitane, şi dacă stăpânirea mă va ierta, atunci nu voi mai face acestea şi mă voi aşeza la locul meu. Sau mă voi preda pur şi simplu.”  

Toţi ştiau însă că din frăţia lor nu se putea ieşi lesne. Era un loc unde intrai foarte uşor şi ieşeai foarte greu, sau nu mai ieşeai deloc. Era o capcană pentru cei care credeau în ,,libertate”.  

O centurie romană condusă de unul din centurionii procuratorului Ponţiu Pilat le dădu de urmă tuturor şi îi atacă chiar în acea noapte. Dintre toţi, doar ei trei căzuseră în plasa întinsă de romani, iar mulţi îşi găsiră sfârşitul în ascuţişul săbiilor romane. Fuseseră legaţi în lanţuri toţi trei şi duşi în temniţă în Cezareea Palestinei unde romanii îi puseră imediat la chinuri pentru a afla averile şi ascunzătorile cetei.  

Ceilalaţi, puţinii care scăpaseră din ambuscadă, ştiau că se terminase. Părăsiră ascunzătorile luând în grabă cât puteau duce şi încercară fiecare în parte să se facă nevăzuţi luând cu sine ceva din prăzile lor.  

În zilele următoare Baraba mărturisi romanilor unde aveau îngropat aurul, care doar el şi doi trei apropiaţi ştiau unde se află. Mai povesti apoi cum mergea uneori zile întregi cu câţiva asini pentru a adăuga ceva la aurul său dar şi alte taine ale loviturilor sale. Cercetarea luă mai mult timp iar totul fu aşternut pe pergament, şi după ce aflau ceva de la tâlhari oamenii procuratorului mergeau acolo şi verificau cele spuse, apoi se reîntorceau şi începeau iarăşi cercetarea sub tortură şi din nou verificările. Procuratorul fusese în cele din urmă mulţumit de ceea ce capturase de la tâlhari. Aur şi argint sub formă de monede sau bare topite în ateliere clandestine, vase scumpe ori pietre preţioase. Pe lângă acestea romanii mai descoperiră turme de oi şi vite, adăpostite în peşteri de pământ săpate chiar de către tâlhari în coastele verticale ale versanţilor, dincolo de nişte intrări foarte strâmte, de unde se deschideau mai apoi încăperi vaste, grote naturale, cavităţi subterane în care cetele de tâlhari se adăposteau acolo cu tot cu turmele lor când se iscau marile furtuni de nisip sau când oricare alt pericol pândea.  

Procuratorul Ponţiu Pilat care se şi văzuse triumfând în faţa lui Tiberius cu reuşita aceasta şi cu prada, ordonă ca execuţia celor trei tâlhari să aibă loc la Ierusalim fiindcă el şi suita sa se deplasau acolo de Pessah, vrând cu acest prilej să arate tuturor triumful său, deoarece Baraba era foarte cunoscut şi în cetatea sfântă a iudeilor. Însă ceea ce nu ştia procuratorul era faptul că tâlharul mai avea o amforă plină cu monede de aur, îngropată undeva într-o pivniţă a unei case din Ierusalim, amforă care pentru Baraba însemna mai mult decât viaţa, şi era de fapt ,,inima lui”, iar vasul de lut ars chiar semăna în mod ciudat cu o inimă. Un vas cu monede de aur printre alte amfore în care se odihnea vinul.  

Ceilalţi din ceată care scăpaseră, îşi dădură seama că Baraba odată prins, va divulga sub chinuri ascunzătorile din deşert şi se risipiră deci care încotro văzură cu ochii, lăsând pustii peşterile şi ascunzătorile în care stăteau, sau luând în fugă ce se mai putea, dispăruseră care pe unde apucaseră fiindcă dacă erau prinşi răstignirea îi aştepta la primul copac întâlnit în cale, fără ca cineva să se mai obosească să facă bârne de lemn.  

Acum însă, în ziua hotărâtă a morţii sale, el, Baraba, scăpase pe treptele pretoriului datorită condamnării învăţătorului Iisus. Dismas şi Hestus nu aveau nici ei să mai scape. El însă, triumfase. Dar durerea din umăr îl readuse cu picioarele pe pământ însă nu atât durerea îl chinuia prea mult, cât stigmatul pus pe umărul său îl ardea cel mai tare şi care, în accepţiunea sa întrecea moartea prin sila care îl cuprinsese.  

Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman) - Al saptelea fragment. / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1264, Anul IV, 17 iunie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!