Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 1251 din 04 iunie 2014        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman) - Al saselea fragment.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Claudia Procula soţia procuratorului Ponţiu Pilat stătea aşezată pe un jilţ tapisat, lângă o masă într-una din încăperile apartamentului ei din fortăreaţa Antonia. Cele două sclave ale sale se aflau în apropiere privind-o pe stăpâna lor cu atenţie căci la cel mai mic gest al ei ele ar fi sărit pentru îndeplinirea oricărei dorinţe a stăpânei. Claudia Procula însă nu dorea nimic. Pe drumul de întoarcere spre fortăreaţă pe cele trei femei le apucase ploaia iar Claudia avea hainele în neorânduială, ude, şi la fel şi pieptănătura. Sandalele îi erau pline de pământ amestecat cu apă, iar voalul scump din purpură de Tyr se afla mototolit pe masă. Cele două sclave încercaseră să o descalţe, să-i spele şi să-i şteargă picioarele într-un vas de aramă însă ea nu dorise acest lucru. Cele două femei aşteptau orice poruncă aşezate pe nişte scaune mici în apropierea stăpânei lor. Acestea erau la fel de ude şi obosite ca şi ea. După un timp îşi făcu apariţia Ponţiu Pilat, care intră în încăpere fără să bată la uşă. Gestul procuratorului nu le surprinse însă decât pe cele două sclave. Noul venit se opri în cadrul uşii iar cele două femei observându-l pe procurator se ridicară şi după ce îşi plecară capetele ieşiră din încăpere fără să scoată o vorbă. Rămaseră doar ei doi.  

Claudia privea spre trepiedul unde un slujitor îi făcuse focul sub hota de piatră. Ponţiu Pilat nu spuse nimic ci se îndreptă spre trepied şi înteţi focul cu un cleşte aflat alături.  

Apoi turnă într-un pahar suc de portocale şi i-l întinse Claudiei, însă soţia procuratorului nu vru să-l ia ci doar clătină din cap fără să-l privească şi apucând un prosop aflat alături începu şă-şi şteargă părul şi faţa. Atunci, Ponţiu Pilat trase un scaun fără spătar din apropiere şi se aşeză în faţa ei. Nu-i spuse nimic ci doar încercă să o privească în ochi, însă Claudia îşi feri privirea. Apoi, procuratorul încercă să spună ceva dar Claudia îi răspunse scurt pe un ton aspru:  

-Nu spune nimic. Ţi-a păsat oare de acel om drept?!  

-Pe toţi zeii Claudia!..., încercă să spună ceva procuratorul Ponţiu Pilat.  

Claudia îl întrerupse însă printr-un gest al mâinii sale.  

-Viaţa unui om chiar nu valorează nimic pentru tine, procuratorule? Acum ştiu cu adevărat cine eşti. Eşti doar Ponţiu Pilat, înaltul procurator al provinciei Iudeea. Trimisul împăratului Tiberius în această parte a imperiului. Atât...  

Procuratorul realiză că dacă ar mai fi spus ceva va fi fost în zadar şi rămase cu privirea pierdută în gol. O voce interioară îi spunea să-şi facă un proces de conştiinţă în faţa soţiei sale şi să-i mărturisească cât de rău îi părea pentru ceea ce se întâmplase. Dar procuratorului i se păru ridicolă această idee. Cu alte ocazii fuseseră răstigniţi sute de oameni şi mai mult ca sigur, printre ei mai erau şi nevinovaţi... De ce i-ar fi păsat acum de moartea unui singur om?  

O altă voce înterioară îi sugera însă că el era o pietricică prea neînsemnată în mozaicul de conjuncturi care alcătuia realitatea şi cursul ei. Ştia la ce se referise Claudia când îi vorbise, şi anume la faptul că ea îl rugase înaintea procesului să nu-l condamne pe acel drept în nici un fel, ba mai mult, îl rugase să-l facă scăpat.  

Procuratorul însă se considera nevinovat de moartea acelui om, deşi un gând nu-i tot dădea pace, şi îl făcu să se întrebe că dacă afirmase despre Iisus din Nazaret că acesta fusese un om drept, cum se făcuse că în cele din urmă îl condamnase la moarte, iar sentinţa o hotărâse chiar el?  

Acum realiza că fusese nefast tot ce se întâmplase, ca şi cum ar fi asistat din afară la o piesă de teatru unde aştepţi ca tragedia să se termine odată. În opinia procuratorului însă, existau lucruri cu care nu se putea pune nimeni. Conjunctura nefastă, respectarea legior, soarta, voinţa zeilor, în mâna cărora se aflau vieţile oricărui muritor, dădeau naştere unor evenimente care păreau a fi hotărâte de dinainte, deci erau inexorabile.  

,,Dar înţelegea Claudia Procula aceste adevăruri?” îşi spuse procuratorul zâmbind amar.  

Oftă îndelung, ceea ce ar fi însemnat că îi părea rău fiindcă o supărase pe soţia sa. Dorea să o împace cumv, dar în acele clipe nu ştiu ce să-i spună. De aceea procuratorul tăcu. În ochii lui ea era o simplă femeie şi atât.  

,,Ştia ea oare ce conotaţii politice luase acel caz, şi cu ce implicaţii? Habar n-avea! Ea trăia de fapt foarte puţin în lumea lui, neînţelegând mare lucru din realitatea înconjurătoare. Înţelegea ea oare că el fusese investit de cezarul Tiberius cu ajutorul lui Lucius Aelius Seiano, în acel colţ de lume, să stăpânească, să apere şi să ia acele măsuri în aşa fel încât interesele Senatului şi poporului Romei să nu sufere vre-o atingere? ”  

Din acest punct de vedere el nu-şi găsea nici o vină în astfel de situaţii, când legea trebuia aplicată cu foarte mare duritate.  

,,Dar Claudia nu lua în calcul aceste lucruriˮ îşi spuse el.  

-Iar acum pleacă, spuse dintr-o dată Claudia Procula cu răceală în glas. Vreau să rămân singură!  

Dezarmat şi dezamăgit totodată de cuvintele soţiei sale, procuratorul se ridică încet şi ieşi din cameră spunându-şi că lucrurile vor trece totuşi de la sine. Simţea totuşi o senzaţie de singurătate copleşitoare fiindcă avea senzaţia că nimeni nu-i înţelege temerile şi gândurile.  

N-avea însă timp de întristări de genul acela, îşi spuse dintr-o dată.  

Trebuia să redevină procuratorul Ponţiu Pilat pe care îl ştiau cu toţii: stăpân pe situaţie, lucid, şi mai ales necruţător.  

Ieşi în coridorul străjuit cu făclii şi făcu semn să-l urmeze soldatului care îl aşteptase la intrare. Se gândea însă tot la Claudia Procula.  

,,Cum se lăsase totuşi atrasă în această isterie cu Mesia care se cheamă Hristos?”  

El fusese sceptic încă de la început atunci când i se vorbise pentru prima dată în Cezareea Maritima despre profetul şi învăţătorul Iisus din Nazaret. Procuratorul ceruse cîteva relaţii despre el, dar nu crezu o iotă din ceea ce i se spusese. O dată, pe când se afla prin Galileea în drum spre un castru aparţinând legiunii a VI-a Ferrata, chiar i se oferise ocazia să-l vadă pe acel ,,Mesia”despre care se spunea că săvârşea minuni. Un slujitor îi putea aranja, incognito desigur, o scurtă călătorie într-un anumit loc unde Iisus venea mai des şi vorbea celor care se adunau acolo.  

Îi răspunsese aceluia care îi făcuse propunerea că religia iudeilor nu-l interesa decât pentru a şti mai bine cu cine are de a face. Luase contact încă de la Roma cu aspectele cultului şi culturii iudaice fiindcă erau acolo destui evrei, cetăţeni romani, unii dintre ei chiar foarte bogaţi şi cu multă trecere chiar şi printre înalţii funcţionari ai imperiului, ori printre senatori.  

Credinţa evreilor era după părerea procuratorului un cult ca oricare altul cu o singură observaţie. Aceea a existenţei unui singur zeu care guverna cultul, lucru care era inacceptabil pentru el fiindcă zeul lor nu admitea existenţa altor zei, de unde silogismul excluderii celorlalte divinităţi ca fiind falsuri. Intrase de câteva ori în polemică pe această temă la Roma, cu câţiva iudei, cunoştinţe întâlnite întâmplător pe la petreceri sau în alte ocazii, însă nici unul dintre ei nu îl convinsese câtuşi de puţin de conotaţiile cultului, însă intrase în polemică pe această temă şi chiar imaginase un scenariu destul de sumbru. Presupunând prin absurd că acel unic zeu al evreilor ar fi câştigat simpatia mai multor oameni din imperiu, fie ei simpli cetăţeni sau patricieni, senatori ori alte persoane sus puse, aceasta ar fi însemnat că în urma preceptelor religioase aferente acestui cult, toate templele aparţinătoare panteonului de zeităţi romane trebuiau închise dacă nu cumva dărâmate. Şi atunci... atâtea secole de istorie a poporului Romei unde se vor fi topit? Ce avea să se aleagă din acest fapt..? Un război religios, cumplit, care ar fi zdruncinat temeliile imperiului. Iar apoi...duşmanii Romei s-ar fi răsculat în provincii iar imperiul s-ar fi putut prăbuşi. De aceea cultul zeului unic îi păruse atunci lui Ponţiu Pilat o reală ameninţare. Avea totuşi convingerea că adepţii zeului unic n-au nici o şansă. Oamenii simpli ai Romei, dar nu numai, gândea el, erau puternic ancoraţi în cultul strămoşilor. Templele erau în stare foarte bună în tot imperiul iar statuile zeilor erau cinstite şi venerate, dovadă că acea credinţă strămoşească care făurise Roma era încă pivotul lumii.  

Dar procuratorul ştia că politica Romei era foarte abilă şi în rândul barbarilor. După ce teritoriile acestora erau cucerite, romanii zideau edificii de un lux şi de o frumuseţe inegalabile. Temple, băi, teatre, apeducte, sisteme de canalizare ori circuri. Zvelteţea coloanelor şi a statuilor de marmură impresiona până şi pe barbarii germanici care se aventurau deseori dincolo de limesuri doar pentru a vedea lumea romană în toată splendoarea ei. Iar drumurile romane, ştia oricine, erau cele mai bune din toată lumea... Era un fel de a arăta grandoarea Romei şi de a spune barbarilor: ,,Vedeţi! Iată nivelul de civilizaţie la care a ajuns Roma prin zeii ei!”  

Iar marea Romă oferea celor cuceriţi o paradigmă, o cale de urmat. Desigur, un imperiu ca cel al Romei îngloba diferite popoare cu credinţe diferite şi zei care mai de care mai ciudaţi, unii dintre ei foarte cruzi, care cereau jertfe umane, copii chiar, iar Roma îmbrăţişase adesea aceşti zei străini, însă numai cei care erau pe placul ei desigur şi care serveau interesele ei, iar pe ceilalţi îi tolera cu înţelegere, dar tocmai în asta era forţa Romei în aceea că, chiar unele dintre neamurile cucerite recunoşteau superioritatea zeilor Romei în această ierarhie deşi continuau să creadă mai departe în zeităţile lor locale. Roma era Roma. Ea îşi stabilea zeii care îi erau pe plac ridicându-i pe piedestale de marmură, împietriţi, reci, şi necruţători. Şi mai ales sângeroşi. Căci sângele curs pe altarele de sacrificii, mai ales cel de om, îi înfricoşa pe mulţi din duşmanii Romei. Iar viitorul procurator începuse încă de pe atunci să înţeleagă că indulgenţa faţă de cultul evreilor nu era de bun augur.  

Lucius Aelius Seiano care fusese un adversar pe faţă al iudeilor îi spusese acest lucru de mai multe ori pe când se aflau la Roma.  

Aflat în jilţul de procurator, Ponţiu Pilat clama despre lumea romană că aceasta nu putea admite sub nici o formă zeul iudeilor iar provincia Iudeea avea nevoie de o guvernare şi de un regim special, mult mai drastic. Pe de altă parte, iudeii încercau să-şi păstreze cultul şi tradiţiile religioase care intrau adesea în conflict cu legea romană.  

De aceea în Iudeea răscoalele se ţineu uneori lanţ din această pricină, şi nu de puţine ori autorităţile romane crucificaseră mii de iudei care îşi apăraseră cultul protestând împotriva unor acţiuni care aduceau jigniri Dumnezeului lor - Yahve. Procuratorul Ponţiu Pilat aflase acest lucru curând după ce venise în Cezareea Maritima ( a Palestinei) cum că iudeii îşi dădeau bucuroşi viaţa pentru acest lucru, iar romanii îi răstigneau şi ei cu mult zel când situaţia o impunea.  

Cu aceste gânduri procuratorul se îndreptă către caldarium, baia romană pe care o amenajaseră mai înainte foştii procuratori ai Iudeei, în fortăreaţa Antonia.  

Ajuns în încăperile caldariumului Ponţiu Pilat intră în apă şi ceru sclavului de acolo un suc de citrice. După un timp, în care doar apa se auzi căzând în bazine simţi în sfârşit că se linişteşte. Sucul de citrice îl binedispuse iar acum procuratorul savura din plin momentele de relaxare. După un timp însă, un sclav care avea permisiunea să intre acolo îşi făcu apariţia în sălile băii şi închinându-se procuratorului ceru voie să vorbească. Procuratorul ascultă cu ochii închişi cum sclavul îi spunea despre mai marii arhierei ai iudeilor care doreau să-i vorbească de îndată într-o chestiune urgentă şi simţi cum sângele îi inundă fruntea de nervi, apoi începu să ţipe la sclav că nu-i primeşte şi îl dădu afară pe acesta. După ce sclavul ieşi, stătu în apă încă mult timp gândindu-se că arhiereul Caiafa şi ai lui îl căutau tot în cazul Iisus din Nazaret. Se calmă totuşi repede şi se abandonă sub şuvoiul de apă.  

Se întrebă apoi în sinea sa ce ar mai fi putut să se întâmple? De aceea, după un timp deveni iarăşi nervos şi ieşi din apă. Se îmbrăcă încet ajutat de un sclav şi ieşi din încăpere cu aerul că ştia că acei care îl căutaseră erau încă acolo aşteptându-l. Nu se grăbi însă deloc.  

Procuratorul îi primi pe vizitatori într-o cameră spaţioasă cu arcade ample şi decoraţiuni florale în stil elin. Decoraţiunile fuseseră adăugate de procuratorii romani dar încăperea nu fusese aşa mai înainte căci zidirea, pardoseala şi mobilierul se făcuseră sub acel rege Irod care mai târziu se va fi numit ,,cel Mare”, care reconstruise Marele Templu şi era tatăl lui Irod Antipa tetrarhul Pereei şi Galileii care îşi avea scaunul în Tiberias, capitala tetrarhiei sale.  

În încăpere mai rămăseseră însă puţine elemente iudaice în decor, doar mobilierul era cel original, din vremea lui Irod cel Mare. Era de altfel camera unde veşmintele sacerdotale ale arhiereilor şi marilor preoţi iudei erau păstrate în dulapuri din lemn aurit şi unde se făcea predarea acestora înaintea marilor sărbători iudaice de către partea romană.  

Iudeii aveau deci voie să intre acolo. Procuratorii romani deşi modificaseră decoraţiunile, respectaseră dorinţa iudeilor ca aici să nu se regăsească figuri antropomorfe sau zoomorfe.  

Procuratorul se aşeză pe un jilţ cu un spătar înalt, încadrat de doi dintre soldaţii săi.  

Era singurul jilţ pe al cărui spătar nu se afla scluptată steaua în şase colţuri, dar nici acvila Romei care ar fi oripilat pe iudei, ci avea încrustate doar motive florale. Printre florile sculptate se putea întrezări însă celebra abreviere romană: S.P.Q.R.  

Valerius Gratus procuratorul anterior lui Ponţiu Pilat, îl comandase special în cazul când o oficialitate romană ar fi trebuit sa participe în încăperea aceea la vreun eveniment sau întrunire cu notabilităţile religioase şi politice ale iudeilor.  

La intrare, Ponţiu Pilat postase garda romană înarmată cu lăncii, în armură şi cu coifurile galeea strălucitoare pe cap. Vizitatorii iudei păşiră în încăpere cu destulă teamă în afară de arhiereul Caiafa care nu păru deloc afectat şi care păşi drept în faţă salutând-l pe procuratorul Ponţiu Pilat.  

-Pace ţie procuratorule! spuse el lovind cu cârja în pardoseală şi ridicând o mână. Procuratorul îi aştepta vizibil încruntat. Vocea lui tună ca un ecou în faţa celor câţiva farisei şi saduchei în fruntea cărora se afla arhiereul Caiafa.  

-Ce vreţi? spuse el fără nici o introducere, vrând în acest fel să-şi arate din nou ostilitatea către dânşii.  

-Am venit într-o problemă urgentă, îi răspunse arhiereul Caiafa făcând încă un pas.  

Procuratorul îi arătă jilţul anume pregătit pe a cărui spetează era încrustată steaua în şase colţuri. Arhiereul Caiafa se aşeză, iar ceilalţi din suita lui rămaseră în picioare şi după câteva clipe în care nimeni nu spuse nimic, se trecu direct în subiect.  

-Ne-am amintit mărite procurator, că acel înşelător răstignit azi, a răspândit vestea că v-a ,,învia” după moartea sa. Iată de ce, credem noi, că acest lucru va aduce o mai mare rătăcire în popor dacă nu intervenim la timp prin acţiuni comune.  

-Şi ce am eu cu asta? întrebă Ponţiu Pilat vizibil surexcitat. N-am nici un amestec cu credinţele voastre deci nu mă interesează ce credeţi voi!  

Vocea lui aspră, era mai mult decât ameninţătoare, însă arhiereul Caiafa nu se lăsă câtuşi de puţin impresionat, şi reuşise să prevadă toate reacţiile de până atunci ale procuratorului. Rosti deci calm şi stăpân pe sine.  

-Mărite, rosti apăsat arhiereul, ucenicii acestui fals Mesia sau Hristos cum îi spun elinii, vor încerca să-i fure trupul tocmai pentru a adeveri cuvintele spuse de acesta.  

-Hm! zâmbi cu o prefăcută îngăduinţă Ponţiu Pilat. Dar cine ar dori să fure un corp fără viaţă şi însângerat, doar pentru că s-au spus nu ştiu ce vorbe?  

Arhiereul Caiafa recunoscu în sine că uneori procuratorul avea răspunsuri dezarmante. Din fericire, gândi el, era uşor de păcălit. Ponţiu Pilat nu rezista la situaţii limită care necesitau multă dibăcie. Aşa credea arhiereul. Aşa se făcuse şi în procesul lui Iisus din Nazaret. Arhiereul simţise singur, fără să i-o spună nimănui că Ponţiu Pilat încercase să-l scape pe condamnat, însă lipsa lui de răbdare, frica poate, dar şi orgoliul său îl făcuseră să eşueze în tentativa sa.  

Procuratorul se păcălise de fapt singur, gândi arhiereul, crezând că poporul va alege eliberarea lui Iisus şi nu pe vestitul tâlhar Baraba. Dar ce nu luase în seamă Ponţiu Pilat era faptul că poporul era în primul rând - el - Iosif Caiafa împreună cu Sinedriul şi toţi slujitorii Templului, fiindcă poporul făcea ceea ce i se spunea să facă.  

,,Sărmanul Pilat s-a înşelat crezând că se află în vreo piaţă din Roma unde puteai prin dibăcie oratorică să determini gloata să facă tocmai ceea ce dorea oratorul”, îşi spuse arhiereul.  

Totuşi, arhiereul fusese impresionat de metoda prin care procuratorul încercase să-l scape pe galileean, punând alături de el pe răufăcătorul Baraba. Însă dibăcia lui covârşise.  

Pe timpul judecăţii din pretoriu oamenii săi împânziseră mulţimea adunată în faţa treptelor şi la porunca lui făcuseră zarvă mare pentru eliberarea lui Baraba. Strategia procuratorului fusese astfel făcută praf. Arhiereul Caiafa îl văzuse acolo, singur pe trepte, cum i se făcuse frică atunci când mulţimea striga să fie eliberat Baraba şi să se răstignească răzvrătitul Iisus. Iar faptul că procuratorul se spălase pe mâini înaintea tuturor era doar făţărnicie în opinia arhiereului Caiafa, pentru că în alte ocazii, Ponţiu Pilat ordonase zeci şi sute de execuţii fără a se mai spăla pe mâini.  

Aşa că gestul lui de pe treptele fortăreţei Antonia nu-l impresionase câtuşi de puţin.  

-Mărite procurator, continuă imperturbabil şi foarte calm arhiereul Caiafa, trebuie să întăreşti strajă la mormântul acestui impostor, altfel, la urmă rătăcirea va fi şi mai mare şi amândoi vom avea de suferit. Dezbinarea va cuprinde poporul meu iar ţie numai o răscoală nu-ţi lipseşte acum şi aici, cu un fals Mesia drept stindard...  

Arhiereul tăcu aşteptând răspunsul procuratorului care cântărea în minte posibilităţile bătând din degete pe cotiera jilţului.  

Ce mai conta dacă punea sau nu gărzi la mormântul acelui Iisus? îşi spuse el. Avea să-i facă pe plac arhiereului Caiafa, nu-l costa nimic.  

-Totuşi, nu înţeleg arhiereule, spuse procuratorul, dacă-i vor fura corpul acestui Iisus, şi îl vor îngropa într-un loc secret...deci pe cine vor prezenta ca fiind Iisus cel înviat din morţi când se vor lăuda cu învierea lui? Pentru că poporul asta va aştepta, să-l şi vadă pe cel pe care adepţii îl vor vesti ca ,,înviat”! Ce spun iscoadele voastre? Au cumva pe cineva anume?  

-Probabil că deja au pe cineva procuratorule! Timpul a fost prea scurt, însă agenţii noştri au împânzit oraşul şi caută veşti. Ştiu doar că înşelătorul acela a zis că va ,,învia”, şi mă tem de acest lucru mai tare decât când înşelătorul era în viaţă, şi mă tem după cum ţi-am mai spus de o răscoală care vă va afecta şi pe voi şi pe noi. Daţi-vă seama ilustre, ce isterie va urma dacă vor avea motive să spună că galileeanul a înviat!  

Dintr-o dată se auzi o bubuitură de afară şi toţi întoarseră capul către ferestre. Un vânt turbat parcă, se năpustise din nou dinspre deşert iar cei care se aflau lângă ferestre putură vedea un zid de praf şi de nisip ce se ridica până departe spre cer şi care venea ca un tăvălug în lumina acelei după amieze. Nimeni nu fu însă prea impresionat, fiindcă uneori vântul care bătea dinspre deşert năştea astfel de furtuni.  

Impactul cu zidurile fortăreţei făcu ca nisipul roşcat venit dinspre Pereea să şuiere  

şfichiuind piatra iar soarele îşi acoperi din nou faţa datorită norului de praf. Cineva dintre sclavii  

casei lui Ponţiu Pilat veni repede şi închise ferestrele îndată. Draperiile grele din lână roşie fură  

trase iar vuietul vântului se mai estompă. Cu toţii îşi aduseră aminte de neobişnuitul fenomen  

petrecut cu câteva ore mai înainte când avusese loc întunecarea soarelui, cutremurul, iar mai apoi  

teribila furtună.  

Doar ce se mai liniştise puţin iar acum urma această nouă furtună de nisip.  

În cameră fură aduse îndată sfeşnice de argint iar lumânările fură aprinse. Procuratorul Ponţiu Pilat pregătise însă pentru vizitatori o surpriză pe măsura perfidiei mai marilor arhierei iudei. Bătu deci din palme şi înăuntru îşi făcu apariţia un centurion care avea un sac în mână.  

Acesta veni în faţa procuratorului cu mâna dreaptă pe mânerul sabiei scurte romane care îi era prinsă la cingătoare.  

-Ave Cezar! se adresă el procuratorului Ponţiu Pilat înclinându-se uşor.  

-Ce veşti ai a ne aduce Lucullus Brassus?  

Centurionul se înclină din nou şi lovindu-şi pumnul în dreptul inimii vorbi.  

-În acest sac se află capul celui care l-a trădat pe cel numit Iisus din Nazaret, cel căruia i se mai spune în elineşte Hristos, căruia evreii îi mai spun Mesia şi care a fost astăzi răstignit din porunca înaltului procurator al Iudeei. Iar numele trădătorului al cărui cap se află aici este Iuda zis şi Iscarioteanul.  

Centurionul tăcu şi desfăcu sacul. Priveliştea care urmă fu înfiorătoare.  

Asemenea scene erau însă ceva obişnuit pentru un conducător roman precum Ponţiu Pilat.  

Procuratorul rămase impasibil, însă îi urmări cu privirea pe iudeii aflaţi în faţa sa şi ceea ce zări pe chipurile lor nu putu decât să-i dea satisfacţie. Aceştia întoarseră sau îşi plecară capetele cu toţii, nedorind să vadă nimic. Doar arhiereul Caiafa, care pricepu jignirea privi câteva clipe într-acolo dar nu văzu mare lucru însă nu lăsă să se vadă nimic pe chipul său. Făcu doar un gest dezaprobator cu mâna.  

-Este acesta capul lui Iuda zis şi Iscarioteanul, unul dintre ucenicii acelui Iisus din Nazaret? întrebă procuratorul Ponţiu Pilat ridicându-şi tonul.  

Arhiereul Caiafa se încruntă. Chiar dacă nu dorise să vadă ceea ce centurionul avea în mână, era convins că acesta nu minţea. Arhiereul vorbi calm.  

-Acest Iuda a primit ceea ce noi i-am dat mărite procurator, după înţelegerea făcută cu el, adică treizeci de arginţi, iar de moartea lui noi nu avem de ştire nimic. Iar acum duceţi de aici capul aceluia şi îngropaţi-l undeva, romanilor.  

-Treizeci de arginţi...plata trădării! exclamă Ponţiu Pilat făcând un gest cu mâna centurionului care legase deja sacul şi care apoi se făcu nevăzut.  

Ponţiu Pilat vorbi.  

-Acest Iuda a fost urmărit de unul din oamenii mei dar acesta l-a scăpat din ochi câteva momente, îndeajuns ca să-l piardă prin mulţime, timp în care acesta s-a dus şi s-a spânzurat. Iată povestea unei trădări inutile! Mustrări de coştiinţă oare din partea acestui Iuda Iscarioteanul?  

Arhiereul Caiafa nu vorbi ci doar se sprijini pe una din cotierele jilţului cu mâna la tâmplă într-o atitudine de falsă relaxare. Era de fapt foarte încordat.  

Ponţiu Pilat vorbi din nou, ridicându-se brusc din jilţul său.  

-Iar acum lăsaţi-mă singur, spuse el cu asprime. Paza va fi întărită la mormântul acelui drept, care a trebuit să moară în urma unei trădări atât de josnice venită tocmai de la cei din neamul său! Voi da poruncile necesare gărzii.  

-Senatul si poporul Romei...  

 

Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman) - Al saselea fragment. / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1251, Anul IV, 04 iunie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!