Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 1210 din 24 aprilie 2014        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman) - Al treilea fragment.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Tetrarhul Irod Antipa se afla în vechiul palat al Asmoneilor în sala hărţilor unde cei doi cartografi greci trimişi de procuratorul Ponţiu Pilat în semn de curtoazie, îi arătau o hartă a regatului său întocmită pe piele de viţel. Tetrarhul însă nu era prea atent la detaliile pe care cei doi i le prezentau, dar faptul că procuratorul îi arătase atenţie aici la Ierusalim îl obliga să acorde şi el toată consideraţia experţilor trimişi de acesta.  

Avea însă o stare de nervozitate deoarece ultimele evenimente petrecute la Ierusalim când cel numit Iisus din Nazaret fusese primit ca un rege şi aclamat de cetăţeni îl puseseră pe gânduri pe tetrarh văzând mulţimile de oameni care îl aşteptau pe profetul tămăduitor. Veştile cu care îl asaltaseră supuşii săi cu acestă ocazie îi dăduseră destule bătăi de cap pentru că aceia îi relataseră că poporul îl numise pe acela: ,,Regele lui Israel” şi îl ovaţionaseră cu cuvintele: ,,Hosana! Hosana! Fiul lui David”. Iar el, Irod Antipa, stăpânea ţinuturi care fuseseră a lui Israel, aşadar pricepea că acel Iisus era prin apelativul de ,,rege al lui Israel” un posibil pretendent şi la jilţul său de tetrarh. Şi unde mai era că acel Iisus era galileean iar tetrarhia sa cuprindea Galileea şi Pereea, două ţinuturi aflate primul la nord de Iudeea iar cel de-al doilea situat între Decapolis şi Samaria. Mai mult, mulţimea îl aclamase pe acela cu titulatura de - Mesia, sau Hristos cum îl denumeau grecii.  

,, Cine oare se crede acest Iisus din Nazaret?... Eh! Lasă...” îşi spusese tetrarhul la momentul acela. ,,Şi lui Ioan Botezătorul i se dăduse titulatura de Mesia şi nu fusese adevărat acest lucru.”  

Cât despre Iisus din Nazaret, cel căruia i se spunea de către unii Mesia, avea el unele păreri proprii. Auzise acest nume cu vre-o trei ani în urmă atunci când îl decapitase pe Ioan Botezătorul, acel profet al pustiului care îi făcuse unele necazuri.  

Tetrarhul rememoră cele întâmplate cu Ioan, cel care adunase în jurul său mulţi ucenici la malul râului Iordan, iar el, Irod Antipa, devenise invidios pe uşurinţa cu care proorocul atrăgea gloata şi chiar i se păruse periculos faptul ca cineva să poată aduna atât de mulţi oameni la un loc, de aceea hotărâse să-l încarcereze pe Botezător după mai multe eschive. Unii dintre consilierii săi îi şi sugeraseră acest lucru de mai multe ori însă Irod se eschivase de fiecare dată pretextând că poporul se va răscula din acest motiv. Dar cea mai înverşunată partizană a arestării lui Ioan fusese Irodiada, deoarece profetul pustiului denunţase public concubinajul lor, care sfida legea iudaică. Totuşi, Irod fusese incognito de vre-o câteva ori la malul Iordanului unde profetul venea uneori din pustiul în care locuia şi unde rostea câte o predică, după care îi boteza pe adepţii şi ucenicii săi în Iordan, ca un simbol al curăţirii păcatelor.  

La început, Irod Antipa dorise să audă cu urechile sale dacă predicile acelui Ioan aveau sau nu un mesaj antiroman, fiindcă unele voci asta spuneau, iar el, Irod Antipa, era supusul, prietenul şi aliatul Cezarului de la Roma, magnificul Tiberius Augustus. Desigur, acest lucru îl aflase de la unii din oamenii lui, însă alţii îi făcuseră aşa elogii Botezătorului încât tetrarhul dori să-l vadă şi să-l audă cu ochii şi cu urechile sale pe controversatul prooroc. De la prima predică pe care o auzise, Irod Antipa îşi dădu însă seama că Botezătorul nu avea nici un amestec în răscoalele puse la cale de zeloţi, ori în abila propagandă antiromană dusă prin sinagogi de aceştia, pentru că, într-un rând cineva din mulţime îl întrebase pe ascet dacă poporul trebuia să se supună stăpânirii romane. Botezătorul îl mustră aspru pe cel care vorbise fiindcă îl ştia pe acela ca fiind un zelot care venea des acolo şi profitând de cei adunaţi de Ioan la râul Iordan, încerca să se erijeze într-un instigator la revoltă împotriva stăpânirii Romei.  

Ascetul îi dădu răspuns aceluia cum că, stăpânirea romană era o pedeapsă de la Dumnezeu pentru că poporul trădase credinţa adevărată şi trecuse la idolatrie şi se dedase fărădelegilor de tot felul iar situaţia politică existentă în teritoriile foste ale lui Israel era pe deplin meritată, iar nedreptăţile, umilinţele şi suferinţele îndurate de popor fiind toate consecinţa călcării legii. Atunci, cineva din mulţime îl întrebase pe prooroc dacă cei drepţi în faţa lui Dumnezeu meritau şi ei acest lucru, iar Botezătorul dădu răspuns că pentru aceia despre care vorbise acel om, necazurile respective erau o încercare a sfinţeniei şi a virtuţilor lor. Dar, asuprirea de zi cu zi se mai datora şi din faptul că oamenii nu erau uniţi în bine, ci în rău, iar dezbinarea aceasta se datora egoismului care stăpânea sufletele lor, intereselor proprii, divergente, care făceau loc neînţelegerilor între oameni.  

De aceea Botezătorul recomanda fiecărui israelitean să se pocăiască de păcatele sale şi să nu le mai facă, iar stăpânirea, oricare ar fi fost ea, avea să fie vremelnică dacă se vor fi întors cu toţii la credinţa cea adevărată, aceea trăită după modelul proorocilor şi a adevăraţilor învăţători de lege, credinţă care avea în cele din urmă să aducă şi să consolideze frăţietatea şi unirea tuturor fiilor lui Israel. Botezătorul le atrăsese însă atenţia în cuvântul său că nu Roma, ca idee de forţă asupritoare ce trebuia înlăturată trebuia să-i unească pe cetăţeni, ci credinţa în Domnul Dumnezeu, frăţietatea şi scopul binelui comun, iar restul ar fi venit de la sine. Altfel totul n-ar fi fost decât o coaliţie de interese care s-ar fi destrămat de îndată ce romanii ar fi fost izgoniţi.  

Aceste cuvinte îi plăcură tetrarhului Irod, care era obedient imperiului Romei şi nu admitea în politica sa nici un fel de compromis pe această temă.  

Apoi cineva rosti acolo în adunare numele tetrarhului Irod, pe care acela îl numise trădător, enumerând câteva fapte urâte din viaţa terarhului, şi mai ales complicitatea lui făţişă faţă de Roma în dauna poporului asuprit.  

Tetrarhul îşi reaminti cum Botezătorul îşi întorsese capul către cel care vorbise, privindu-l pe acela, după care îi dădu o replică mustrătoare şi punându-l la punct pentru faptul că dorea să descopere tuturor fărădelegile tetrarhului, uitând de propriile sale greşeli.  

Acela tăcu încurcat şi nu ştiu ce să mai răspundă, apoi, cu privirea în pământ şi strângând din buze, plecă din adunare.  

La sfârşitul cuvântului său, Ioan îi luă într-un anumit fel apărarea tetrarhului spunând că tetrarhul Irod Antipa nefiind evreu ci de alt neam, nu i se putea imputa într-o prea mare măsură că-şi trădează poporul, fiindcă nu era fiu al poporului, însă Irod Antipa trebuia să respecte legea pământului dacă vroia să dea un exemplu bun ţării pe care o guverna trebuind să încerce să se apropie de adevărata şi singura credinţă, aceea a Dumnezeului unic şi atotputernic.  

De aceea, în ochii lui Ioan, Irod era un om ca toţi oamenii în cele din urmă, care avea dreptul ca şi orice alt evreu, la adevăr, dar care trebuia să respecte legile ţării al cărei stăpân era.  

De atunci, Ioan crescu foarte mult în ochii tetrarhului Irod şi acesta începu să-i rostească numele cu respect. Dar ce era adevărul? fiindcă asta spusese Botezătorul, cum că orice evreu avea dreptul la adevăr. Discutând despre una şi despre alta, tetrarhul întrebase pe însoţitorii săi pe drumul de întoarcere, ce credeau ei că este adevărul? Discuţia a continuat apoi la palatul său din Tiberias cu învăţaţii curţii, întrecându-se cu toţii în teorii diverse, ori în polemici pe care Irod însă le socoti la urmă ca fiind fără vre-un rezultat concludent.  

Se ridicase atunci din locul în care stătuse ascultându-i pe ceilalţi şi cu voce tunătoare puse capăt polemicilor.  

- Destul! spusese el atunci. Adevărul este ceea ce vedem! Ceea ce nu putem vedea, nu ştim dacă e lucru adevărat fiindcă nu avem nici o dovadă! Doar credem!  

Cei care se aflau în discuţie ,,lăudară” cu perfidie înţelepciunea tetrarhului nevrând să-l contrazică, dar în gând aveau cu totul alte păreri. Remarca lui Irod nu era însă chiar lipsită de înţelepciune.  

Despre Ioan, poporul îl supranumise pe acesta ,,botezător’’, cam în batjocură la început şi inventase diferite glume şi povestioare hazlii pe seama lui şi a supranumelui său, însă faima acestuia se făcu cu timpul atât de mare încât porecla zeflemitoare se transformase pe nesimţite într-un apelativ al sfinţeniei.  

Una din predicile Botezătorului îi plăcuse atât de mult tetrarhului Irod încât după puţin timp trimise pe cineva să-i ducă nişte daruri, fără ca acesta să-i dezvăluie sursa acestora, ci să spună că el le-a adus.  

Botezătorul l-a primit pe acela, l-a ascultat, apoi i-a împins darurile înapoi şi i-a spus că darurile pe care le putea primi nu puteau fi dintre cele materiale, dar putea să împartă acele lucruri săracilor, şi astfel cel care făcea aceasta îşi putea spori avuţia nematerială.  

-Noi oamenii dorim doar câştigul, îi spusese Ioan trimisului. Este idolul nostru şi al lumii întregi.  

Noi oamenii nu ştim să pierdem, continuase Botezătorul. Nu vrem să pierdem! Profitul este felul nostru de a fi. Şi e idolul căruia îi sacrificăm cel mai preţios lucru, adică inima noastră. Irosim astfel tot timpul pentru a creşte profitul. Îngrăşăm idolul care ne fură încet, încet, inima.Şi dacă nu căpătăm ceva când se face împărţeala suntem în stare de orice. De aceea eu nu doresc nimic. Ceea ce am e deşertul. Pe el mă aştern, iar cerul înstelat îmi este învelitoare şi îmi e de ajuns ceea ce am, fiindcă e de la cel PreaÎnalt. Când se ivesc zorile ştiu că El e Lumina. Când vine noaptea, întunericul mă face să cuget la Lumina Lui care se întinde cât este cerul de adânc. Altceva vreau deci, de la cei care caută cuvântul meu...  

Omul lui Irod află că ceea ce dorea Botezătorul de la cei care veneau la el, era un cuget curat, curăţit în apa Iordanului în care cel botezat prin acest act ritualic se lega în pocăinţa inimii spre a nu mai face păcatul său...  

Tetrarhul Irod ascultase ceea ce îi spusese trimisul şi se întristase atunci nu numai pentru că Botezătorul nu-i primise darurile ci şi pentru faptul că la finalul convorbirii, Ioan spusese trimisului să se ducă la stăpânul său şi să-i spună să vândă totul săracilor, să se pocăiască şi să ducă o viaţă simplă şi cât mai retrasă.  

Trimisul însă nu-i spusese Botezătorului că ar fi avut vre-un stăpân ci venise ca şi cum el era cel care adusese darurile. Tetrarhul Irod se întristă auzind cele spuse şi se tulbură atât de tare încât luă hotărârea s-o termine cu vizitele la apa Iordanului simţind că dacă se mai ducea acolo îşi va fi pierdut minţile. Nu-şi putea imagina cum el, Irod Antipa, urmând învăţătura ascetului, trebuia să lase tot ce avea urmând să se pocăiască în aşa măsură încât să abandoneze ceea ce el considera de drept a fi al lui, adică: mărirea, bogăţia, supuşii, regatul, poziţia socială şi în cel din urmă puterea. Iar dacă el va fi lăsat totul, ce însemna oare aceasta? Fiindcă atunci altcineva va fi venit şi i-ar fi luat scaunul său şi poziţia sa în societate! Căci poporul avea oricum nevoie de un stăpân fie el sau altul...  

Tetrarhul îşi aminti că Irodiada era şi ea nemulţumită pentru că Ioan nu pierdea nici o ocazie să o critice şi pe ea şi pe el în faţa poporului cu acuzaţia că Irod trăia cu ea, care era de fapt soţia lui Filip, un frate al lui, dar nu acel Filip care era stăpân în Cezareea Philipi şi tetrarh peste Itureea şi Trahonitida, două ţinuturi la nord de Galileea şi la sud de Siria şi Abilene. Acestea erau ţinuturi pe care Irod gândea cu viclenie că va pune mâna pe ele cândva, cu ajutor de la Roma.  

Aşadar, starea de concubinaj în care se aflau Irod Antipa şi Irodiada era interzisă de legea iudaică. Mai mult, Ioan predica curăţia şi înfrânarea sub toate aspectele ei sufleteşti şi trupeşti şi de câte ori vorbea despre păcatul desfrânării, proorocul amintea de Irodiada. Acest lucru ajunsese din ce în ce mai des la urechile ei şi de aceea ea nu mai dorea nimic altceva decât nimicirea cu orice preţ a Botezătorului.  

Iar lumea vorbea şi vorbea, şi amintea mereu de spusele Botezătorului iar bârfele din popor mai aveau şi o altă latură şi anume aceea a slăbiciunii lui Irod care se lăsase dus de nas de o aventurieră de talia Irodiadei, el care era renumit prin viclenia sa.  

Prin predicile sale Ioan arăta că ţara trebuie condusă de oameni cinstiţi, drepţi şi îndatoritori sub toate aspectele iar Irod înţelesese că profetul lovea de fapt în corupţia înrădăcinată în administraţia tetrarhiei sale, începând de la miniştrii până la cel mai mic slujbaş. Tetrarhul ştia asta fiindcă el însuşi era corupt. Până şi Irodiada se amestecase de multe ori în politica sa iar unii chiar şuşoteau pe la colţuri că dacă doreai să obţii un privilegiu de la Irod trebuia să treci întâi pe la Irodiada şi să laşi pungile cu bani. Irod mai recunoştea în sinea sa că femeile erau punctul lui slab şi că nu rezista mult la farmecele unora. Aşa se întâmplase şi în acea seară când dăduse o petrecere în cinstea zilei sale de naştere şi invitase pe mulţi în cetatea Macherus acolo unde tetrarhul se afla cu suita sa. Primise multe daruri şi fiecare încercase atunci să-l binedispună sau să-l distreze cu câte ceva.  

O trupă de gimnaşti îi încântase cu tot felul de acrobaţii, iar apoi un uriaş musculos ridică tot felul de obiecte grele, chiar oameni, însă acestea păliseră pe lângă ceea ce avea să urmeze fiindcă cel mai mult îi înfierbântă simţurile Salomeea, fiica Irodiadei şi a lui Filip, cea mlădioasă ca trestia, care îşi îmbrăca trupul cu voaluri transparente şi se înfrumuseţa cu măgăritare, aur şi mătăsuri aduse din China ori diamante din India.  

Salomeea dansă atât de graţios încât lui Irod, cu simţurile încordate la maxim i se tăiase pur şi simplu respiraţia. În mână, dansatoarea agita o basma din purpura cea mai fină prevestind parcă prin aceasta vărsarea de sânge care avea să urmeze. Desigur, tetrarhul îşi dădu seama de frivolitatea dorinţelor sale şi păru să nu dea atenţie prea multă acelui dans al unei copile aproape, mai ales că toţii ochii se îndreptau când spre Salomeea când spre el. Aceasta se unduise însă în mişcări atât de provocatoare încât Irod chiar se întreba câteodată dacă frumoasa fată nu devenise o persoană adultă în adevăratul sens al cuvântului. Savura în schimb frumoasele momente care îi desfătau privirea. Se lăsase în cele din urmă pradă ritmului instrumentelor, tobelor şi dansului ameţitor iar ceea ce urmă i se păru de-a dreptul un vis halucinant dublat de aromele vinurilor care mai de care mai îmbietoare şi de miresmele parfumate arse din abundenţă în candele. Era atât de extaziat încât la sfârşit se dezlănţui şi după ce o aplaudase îndelung cu mâinile ridicate, îi ceru Salomeei să-şi pună orice dorinţă, iar el tetrarhul i-ar fi îndeplinit-o imediat.  

Salomeea, în spatele căreia se aflau dorinţele Irodiadei avu o singură cerere şi anume aceea ca Ioan să fie decapitat, iar capul profetului să-i fie adus pe o tavă de aur imediat.  

Tetrarhul fu bulversat la auzul neobişnuitei cereri, scandalizat aproape, deoarece nu dorea să ia viaţa lui Ioan. Mai avea nevoie de el acolo în temniţa din Macherus unde din când în când îi făcea câte o vizită, bineînţeles fără ştirea Irodiadei care îi cerea mereu să-i ia viaţa. El însă o refuzase de fiecare dată pretextând cu viclenie o iminentă revoltă a poporului dacă ar fi făcut lucrul acela.  

Mai sperase deasemenea ca cele câteva luni petrecute în temniţă să-l facă pe Ioan să-şi schimbe părerea cu privire la concubinajul lui cu Irodiada. Mai apoi îşi dăduse seama însă, şi la spusele Irodiadei, că, de fapt temniţa era doar un alt pustiu pentru Ioan.  

Salomeea îi ceruse capul profetului. Doar atât.  

După mai multe ezitări şi chiar negocieri cu Salomeea căreia îi promisese orice dar, orice dorinţă, cedă în cele din urmă şi dădu porunca ca Ioan să fie ucis, cu remarca că el nu înţelegea cum cineva care putea intra în posesia unei uriaşe averi, renunţa la tot în favoarea unui lucru mărunt, o ambiţie de moment...  

Ciracii săi aduseră imediat din temniţă capul profetului, pe o tavă de aur.  

A doua zi însă când se trezise, mahmur fiind, tetrarhul căută să-şi aducă aminte ce se întâmplase în seara precedentă fiindcă îşi amintea foarte vag câte ceva. Capul îl durea îngrozitor deoarece amestecul vinurilor ameţitoare, al mâncărurile alese, fumul aromatele arse din abundenţă, balsamul de Gilead care fusese împrăştiat la discreţie peste tot, dar mai ales petrecerea în sine, îl obosiseră în aşa măsură încât tetrarhul era incapabil să-şi mai aducă aminte ceva în afară de abundenţa sărbătorii.  

Apoi, încet, încet, îi reveni în minte o imagine a unui cap tăiat, aşezat pe o tavă. Cel al lui Ioan Botezătorul.  

Era doar un vis, sau era realitatea? Tetrarhul nu mai ştia dacă ceea ce îşi amintea vag se petrecuse aievea sau nu? Când se mai dezmetici chemă o slugă să-i aducă nişte apă.  

În timp ce acesta îi turna apă ca să se spele, se hotărî să-l întrebe despre cele întâmplate în seara precedentă, dar îşi dădu seama că se va face de râs în faţa slugii, dându-se de gol că de fapt nu-şi mai amintea nimic. Încercă totuşi o mică viclenie.  

Întrebă sluga ce credea el despre Ioan Botezătorul? Speriat, acesta se fâstâci, amintindu-şi ce se întâmplase la petrecere când capul profetului fusese adus înaintea tetrarhului, şi începu să tremure, dar mai apoi reuşi să vorbească mai clar şi spuse că poporul îl socotise pe Ioan ca pe un om drept, dar că el personal nu avea nici o părere. Atunci îşi dădu seama tetrarhul că amintirea aceea neagră era de fapt cruda realitate iar imaginile îi reveneau năvalnic în minte. Îl văzu parcă aievea şi retrăi acele clipe când ciracul îmbrăcat în negru cu faţa acoperită, cu sabia la şold păşise pe covor cu tava de aur în mână. Îşi aduse aminte şi de cei de la petrecere care izbucniră în urale şi aplauze, fiindcă profetul îi condamnase şi pe dânşii de multe ori în predicile sale ca fiind cei care petrecând alături de tetrarh uitaseră de poporul oropsit, trăind într-o realitate a lor în care Dumnezeu şi legea nu aveau loc iar fiecare dintre ei căpătase în loc de inimă, o piatră.  

În acest fel îi mustrase Botezătorul în predicile sale. O revăzu cu ochii minţii pe Irodiada cu figura ei mândră, cu o nedisimulată bucurie afişată pe chip, cu nările fremătând şi pumnii strânşi de plăcerea pe care i-o dăduse cruda privelişte.  

De faţă cu sluga, tetrarhul îşi cuprinse capul în mâini simţind că îi fuge pământul de sub picioare. Rămas singur îşi aminti când, după ce îl încarcerase pe Ioan în fortăreaţa Macherus, îi făcu acestuia o vizită în temniţă ca să vorbească cu el, să încerce să şi-l apropie şi să-l facă să înţeleagă că era mai bine să nu-i fie potrivnic pentru că ceea ce spusese el prin predici îi adusese numai necazuri iar popularitatea lui era grav afectată şi numele lui ajunsese de batjocură pe buzele tuturor iar relaţia lui cu Irodiada era prilej de glume pentru toţi, chiar şi printre unii dintre amicii săi. Irod nu luase însă în seamă că poporul clocotea de mânie la adresa lui când se află de întemniţarea profetului fiindcă Ioan era foarte iubit. Informat că ar putea ca lucrurile să degenereze  

într-o revoltă populară, Irod nu îl întemniţă pe profet în Tiberias, unde îşi avea scaunul de tetrarh, ci îl închise în cetatea Macherus, o fortăreaţă inexpugnabilă durată pe o colină înaltă, şi ferită deci de eventualele dezlănţuiri ale gloatei.  

Încarcerarea profetului era de altfel un motiv în plus pentru Irod să încerce să şi-l apropie pe pustnic gândind că ceea ce era pe placul poporului trebuia să fie aliatul său. De aceea îl pofti pe Botezător cu vorbe mieroase şi bine ticluite ca acesta să-i fie tovarăş, confident, prieten, chiar sfetnic al său, dacă el ar fi vrut aceasta.  

Profetul îl lăsase să spună ce avea de spus fără să-l privească, dar după ce termină, Ioan îşi întoarse privirea spre el şi îi spuse pe un ton calm şi dojenitor că el, Irod tetrarhul Galileei şi Pereei, nu se afla pe calea Domnului, deci el nu putea fi aliatul lui. Tetrarhul îl întrebase apoi ce trebuia să facă pentru a intra pe calea celui PreaÎnalt.  

Prin puţine cuvinte Ioan îi arătase tetrarhului că înfrânarea de la obiceiul cel rău, postul, pocăinţa şi rugăciunea trebuiau să-l aducă pe calea cea bună. Şi nu în ultimul rând supunerea tetrarhului în faţa preceptelor legii. Renunţarea la soţia fratelui său Filip, Irodiada, era din acest punct de vedere o altă condiţie.  

Exasperat, tetrarhul protestă spunând că un suveran nu avea nevoie de prea multă rugăciune fiindcă orice dorinţă a sa se putea împlini îndată cu o simplă poruncă! Iar postul nu era pentru cei din lume ci pentru pustnici! Acestea fuseseră cuvintele tetrarhului.  

Cât despre respectarea preceptelor legii, opinia lui Irod era aceea ca cei ce predicau legea să-şi facă mai departe slujbele în temple şi sinagogi şi să lase politica pe seama celor care o şi făceau cu adevărat. Cât despre Irodiada, tetrarhul se eschivă în felul său.  

,,Au mai făcut-o şi alţii înaintea mea, nu sunt primul, şi nici ultimul”, replicase el iritat.  

Iar despre pocăinţă, părerea sa era că aceasta era pentru cei care doreau sau aveau nevoie de iertare, pentru sclavi, pentru proscrişi, pentru condamnaţi, pentru datornici, adică într-un cuvânt pentru cei învinşi şi supuşi de vitregiile vieţii.  

Răspunsul profetului îl scandalizase şi enervase în acelaşi timp pe tetrarh.  

,,În felul tău ai dreptate tetrarhule, despre cine are nevoie de pocăinţă, căci suntem cu toţii sclavi ai răutăţii şi păcatului, pururea fiind biruţi de pornirile celui rău”, îi spusese Ioan pe un ton consolator.  

Irod tăcu realizând că ascetul îi răstălmăcise cuvintele, ideea de fapt. Cei învinşi erau în opinia tetrarhului doar cei învinşi de vitregiile vieţii. Profetul îi sugera că cei învinşi erau cei care păcătuiau.  

,,Cât despre Irodiada, tetrarhule..., fu replica lui Ioan, obişnuinţa păcatului în chiar trupul tău, te face să crezi că acesta îţi este aliat. Dar nu-ţi fă iluzii. În fapt, păcatul e cel mai mare duşman al tău.”  

Tetrarhul se făcu a nu pricepe şi ridică din umeri.  

,,Iar altă cale decât cea a pocăinţei nu cunosc, îi mai spusese Ioan. Dacă vei dori să-ţi arăt această cale, o voi face, terarhule!”  

Făcând pe neştiutorul tetrarhul îl întrebase pe Ioan în ce consta totuşi pocăinţa de care tot îi vorbise. Ascetul îi vorbi despre necesitatea recunoaşterii păcatelor şi spălarea lor printr-un ritual în apa curgătoare şi curăţitoare a Iordanului.  

,,Recunoaşterea păcatelor în faţa cui? întrebase Irod prefăcându-se mai departe a nu şti.  

,,În faţa lui Dumnezeu, prin mijlocirea unui slujitor al acestuia” îi spusese Botezătorul.  

,,Nu recunosc decât autoritatea împăratului Tiberius, Botezătorule! îi strigă tetrarhul. Cine te crezi?  

Dumnezeu e sus în cer, noi suntem aici pe pământ! Şi tu cu autoritatea cui botezi pe cei care se pocăiesc?”  

,,Cu autoritatea Tatălui din cer care ni l-a arătat pe Fiul său la Iordan prin pogorârea trimisului Domnului, coborât sub chipul unui duh ca un porumbel care venind din înălţime s-a aşezat pe creştetul capului fiului său. Cu autoritatea tatălui a cărui voce s-a auzit deasupra noastră spunând: ,,Acesta este fiul meu Cel iubit întru care am binevoit!” ,,Cu autoritatea acestora trei botez pe cei care se pocăiesc, tetrarhule!” rostise Ioan pe un ton ferm.  

,,De cine îmi vorbeşti? ”întrebase Irod.  

,,Vorbesc de mielul lui Dumnezeu, cel care ridică păcatele lumii !”, veni răspunsul. ,, De Iisus cel din Nazaretul Galileei.”  

,,Nu-mi mai spune nimic!” spusese Irod tulburat şi dezamăgit. Continuă apoi cu asprime în glas: ,,În ţara asta numai de profeţi am parte! Te-am crezut un om sfânt Ioan. Îmi plăceau predicile tale de la Iordan. Aş fi crezut în tine, dacă nu mi-ai fi cerut atât de multe...pocăinţă şi iar pocăinţă! Renunţare şi iar pocăinţă!”  

Răspunsul Botezătorului fu din nou cât se poate de aspru pentru tetrarh.  

,,Eu nu ţi-am cerut nimic rege Irod fiindcă n-am nevoie de nimic. Tot ceea ce am, am de la Dumnezeu şi îmi e de ajuns! Dumnezeu însă cere ceva de la fiecare, după puterea fiecăruia desigur. De la cei slabi şi săraci cere puţine iar de la cei puternici şi bogaţi cere mult! Ironia e însă aceea că cei slabi şi săraci oferă întotdeauna mai mult! ”  

Tetrarhul Irod însă nu mai spuse nimic. Îi întoarse spatele şi porunci temnicerului să-i deschidă uşa.  

Plecase atunci, tulburat, mai nehotărât decât înainte. Îşi aminti atunci ce îi spusese un sfetnic al său care îl ura de moarte pe Ioan:  

,,N-ai s-o scoţi la capăt cu acest Ioan prealuminate. Aminteşte-ţi că tatăl luminăţiei tale, măritul Irod cel Mare e cel care a dat poruncă de i-a ucis tatăl, un anume Zacharia care era preot, şi s-a făcut aceasta în anul când s-au ucis copiii de parte bărbătească până la doi ani şi mai jos.  

Copilul Ioan a fost atunci luat de maică-sa şi trecut dincolo de Iordan unde au stat ascunşi în nişte peşteri de pământ. Negăsind pe copil soldaţii l-au căutat atunci pe preotul Zacharia şi găsindu-l l-au ucis pe când acesta tămâia altarul.”  

,,Şi ce vrei să spui cu asta?”, întrebase el atunci.  

,,Ehei! Luminate....profeţia! ”  

,,Ce e cu profeţia?” ceru tetrarhul Irod lămuriri. ,,Nu înţeleg.ˮ  

,,Profeţia despre Mesia mărite tetrarh! Nu ţi se pare ciudat luminate că pruncul Ioan de atunci, a scăpat cu viaţă? Dacă îl vei lăsa şi acum să mai trăiască prea mult, acesta s-ar putea să-ţi ia cândva tronul, împlinindu-se astfel profeţia despre Mesia. Tatăl luminăţiei tale a dat greş atunci negăsindu-l pe copilul Ioan, însă a reuşit măcar de l-a tăiat pe tatăl Botezătorului, acel Zacharia! Dar dacă şi luminăţia ta vei da greş acum...”  

,,Prostii”! spusese el aceluia, însă tetrarhul deja înţelesese aluzia. Sfetnicul său îi sugera că Ioan trebuia tăiat cât mai curând.  

,,Aşa spune lumea, mărite tetrarh! ... Mesia!”  

,,Ioan a spus despre sine că nu este Mesia şi îl cred”, îi dăduse răspunsul Irod, dar în sine dădu ceva dreptate sfetnicului său.  

,,Putea fi adevărat”, gândise el. Părintele său era cel care poruncise moartea tatălui lui Ioan, acel Zacharia, preotul. La o adică Botezătorul s-ar fi putut răzbuna pe el dacă i s-ar fi oferit ocazia!  

Luă aşadar act că Botezătorul putea fi periculos într-o anumită conjunctură.  

Nu avea să-l mai vadă niciodată pe Botezător. Fusese ultima lor întâlnire. Urmase apoi petrecerea care îi scurtase viaţa profetului. Tetrarhul aflase apoi că ciracul care îi tăiase capul îl găsise pe Ioan în rugăciune.  

,,Rugăciune şi iar rugăciune” murmurase Irod înverşunat şi oarecum plictisit.  

,,Paloşul ciracului a fost mai tare decât rugăciunea profetului”, îi spusese acel sfetnic al său.  

,,Iată că n-a fost nicidecum sfânt mărite tetrarh. Şi nici Mesia n-a fost! Ba mai mult....nici măcar Dumnezeu nu l-a apărat pe aşa zisul profetîn nici un fel”!  

Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman) - Al treilea fragment. / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1210, Anul IV, 24 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!