Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 1199 din 13 aprilie 2014        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman). fragmentul doi
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Timpul trecu parcă prea repede în acea zi iar procuratorul Ponţiu Pilat trimise pe cineva să vadă ce face soţia lui, Claudia Procula, căci după cele întâmplate în cursul dimineţii nu mai avea curaj să o cheme la el şi să o privească în ochi. Îi dăduse soţiei sale asigurări în chiar dimineaţa aceea că va face în aşa fel încât nu se va clinti nici un fir de păr din capul învăţătoruluiIisus. Claudia Procula îl rugase acest lucru în urma unui vis pe care ea îl avusese şi în care un om i se arătase şi o îndemnase să-l roage pe Ponţiu Pilat să nu-l condamne în niciun fel pe învăţătorul galileean…  

Omul trimis de procurator se întorsese spunându-i despre Claudia Procula cum că aceasta nu se afla în camerele ei dar că cineva o văzuse ieşind în grabă alături de cele două sclave ale sale.  

Dintr-odată îşi făcu apariţia în încăpere un soldat care îi aduse vestea că doi iudei, trimişi ai Sinedriului doreau să-i vorbească de urgenţă în numele mai marilor arhierei.  

Procuratorul făcu un semn cu mâna iar soldatul înţelese că avea să-i primească pe vizitatori în Atrium, curtea interioară a fortăreţei. Dădu deci ordin ca slujitorii să aşeze cele necesare întrevederii.  

Apoi, după puţin timp, Ponţiu Pilat înfăşură pe trupul său toga sa de gală, ajutat de sclavul nubian şi coborî treptele încet spre Atrium, unde fusese aşezat pe o estradă un scaun înalt cu însemnele SPQR.  

Naulius, secretarul particular al lui Ponţiu Pilat îşi ocupase locul lângă jilţul procuratorului la o masă joasă cu instrumentele de scris pregătite în cazul în care procuratorul ar fi dorit să se consemneze ceva.  

-Ave Caesar! mărite procurator! îi spuse Naulius ridicându-se de pe scaunul său.  

Ponţiu Pilat îi răspunse printr-o ridicare de mână şi îi făcu semn să se aşeze. În spatele jilţului luară poziţie de gardă doi legionari romani echipaţi cu lorica segmentata, cu suliţe în mâini şi căştile galea pe cap.  

Cei doi farisei care aşteptau sub o arcadă făcură câţiva paşi înainte şi se prezentară ca fiind membrii ai Sinedriului, trimişi de arhiereul Caiafa şi de socrul acestuia, Anna.  

Erau doi farisei de rangul doi după cum îşi dădu seama Ponţiu Pilat. Nu erau nici tineri dar nici bătrâni. Erau îmbrăcaţi însă în costume de comercianţi. Doar limbajul elevat, pe care procuratorul îl auzise fără să vrea în timp ce cobora scările, îi trăda.  

-Pace ţie procuratorule, rostiră ei venind în faţa estradei.  

-Care sunt numele voastre? întrebă Ponţiu Pilat cu asprime.  

-Numele meu este Corie fiul lui Achiva mărite, vorbi unul dintre cei doi.  

-Iar numele meu este Simon fiul lui Yoram.  

Ponţiu Pilat încuviinţă din cap, şi-i făcu semn lui Naulius să consemneze numele lor, apoi spuse către cei doi:  

-Vă ascult iudeilor! însă vă avertizez că timpul este limitat, fiţi deci concişi! Vom vorbi fără interpret.  

Cei doi farisei înţeleseră că discuţia avea să se poarte în latină.  

Câteva momente nimeni nu spuse nimic iar Ponţiu Pilat îi privi cu sprâncenele ridicate în semn de aşteptare.  

-Ce mai vreţi? îi întrebă el neascunzându-şi prin nuanţa tonului aversiunea faţă de dânşii.  

Cei doi farisei nu părură descumpăniţi de tonul procuratorului iar unul din ei îi vorbi:  

-Mărite, spuse acesta calm, venim să protestăm în legătură cu tabla pusă la capul acestui impostor şi amăgitor pe nume Iisus.  

Ponţiu Pilat se ridică brusc lovind cu pumnul unul din cotierele jilţului, şi ridicând tonul, rosti ameninţător.  

-Să protestaţi? Mai aveţi curajul să-mi cereţi asta? făcu el un gest ameninţător cu una din mâini. Înfuriat, procuratorul bătu din picior pe estrada de lemn pe care se afla jilţul dar în ciuda ieşirii sale se potoli totuşi repede şi aparent îşi recăpătă calmul după câteva clipe.  

-Ei bine iudeilor..., vă voi da răspuns. Acela s-a făcut pe sine împăratul iudeilor, sfidând pe cezarul Tiberius, magnificul. Aceasta este singura vină pe care am putut-o găsi dreptului aceluia pentru a-l putea răstigni, după cum aţi cerut, şi de aceea am pus pe omul meu să scrie tabla. Iată răspunsul meu! Iată deci vina acelui om.  

Cei doi se priviră între ei şi după un scurt răgaz unul din ei spuse:  

-Mărite procurator, dorim în numele arhierilor noştrii şi ai Sanhedrinului renunţarea la înscrisul pus deasupra capului nazarineanului sau dacă nu, măcar încercarea reformulării textului, care ar trebui să arate că acest impostor s-a vrut a fi regele iudeilor şi nu că şi este ce s-a scris deja, pentru că din text s-ar putea înţelege că acest Iisus chiar este regele iudeilor. Sinedriul nostru doreşte deci reformularea acestei inscripţii în felul următor:  

,,Iisus din Nazaret cel ce s-a numit pe sine Regele Iudeilor”.  

Ponţiu Pilat nu spuse nimic însă făcu un semn cu mâna, iar fariseul înţelese că poate continua.  

-Mărite procurator... Acest gest al domniei voastre ar putea fi interpretat de unii ca o ofensă adusă împăratului de la Roma, magnificul Tiberius Augustus Cezar, dar în acelaşi timp ar putea fi înţeles şi ca o chemare la răscoală fiindcă nazarineanul a fost foarte iubit de unii din popor şi ar putea duce pe alţii cu mintea că Iisus acesta este într-adevăr împăratul iudeilor, spunând că: Iată! Şi romanii recunosc că acesta este împărat peste Israel! Zeloţii ar putea specula acest lucru şi ar putea profita trăgând sforile unei răscoale.  

,,Ce ipocrizie!” gândi procuratorul care nu mai era acum atent la ceea ce se vorbea. Iudeii tocmai îl atenţionau de posibila izbucnire a unei răscoale... În alte situaţii Sinedriul nu numai că nu l-ar fi atenţionat, ci mai mult...ar fi dezminţit orice zvon de revoltă. Însă, mai gândi el, cel care vorbea avea şi ceva adevăr în ceea ce spunea.  

Procuratorul era din nou atent la cel care vorbea...  

-Vrem de altfel să vă avertizăm şi asupra delaţiunilor care se vor naşte în urma acestui gest şi care odată ajunse la urechile legatului de Siria sau mai departe la Senatul Romei, vor avea consecinţe nefaste pentru ilustra voastră persoană. Deci gândiţi-vă la gravitatea acestui gest ilustre procurator...  

Ponţiu Pilat păru a cântări cele auzite şi după un scurt timp de gândire exclamă dintr-o dată:  

-Destul, destul! Nu mă tem de nici o răscoală a nimănui. Am dat ordin legionarilor mei să împânzească oraşul fiindcă mi-a fost de-ajuns lecţia de azi dimineaţă din pretoriu şi vă asigur că o a doua greşeală nu va mai fi posibilă. Deja una din cohortele legiunii Fulminata se află în marş spre Ierusalim iar mâine vor fi aici! iar procuratorul făcu un gest dezaprobator cu mâna ca şi cum ar fi înlăturat nişte obiecte de pe o masă imaginară.  

-Mărite, îl întrerupse cu îndrăzneală unul dintre cei doi, vrem să vă reamintim că împăratul iudeilor este acum cezarul Tiberius şi nicidecum acest Iisus, un uzurpator fără scrupule care a adus doar dezbinare în popor prin secta lui de vagabonzi. Deci dacă el nu este împăratul Iudeilor ci cezarul de la Roma este...cum deci a fost pusă tabla aceea la capul lui, şi care arată de fapt contrariul?  

-Nu înţeleg ce nu vă convine! replică Ponţiu Pilat făcându-se că nu pricepe. Este singura lui vină fiindcă eu nu am găsit nimic altceva la dreptul acesta. Cine vrea să-mi răstălmăcească cuvintele nu are decât s-o facă, iar dacă delatorii se vor folosi de acest lucru nu au decât să mă reclame.  

Justificarea mea în faţa împăratului va fi aceea că am răstignit pe regele, pe împăratul iudeilor care dacă l-aş fi lăsat în viaţă ar fi însemnat trădarea mea în faţa Romei. Voi m-aţi pus să judec, m-aţi forţat să-l judec pe acest om, recurgând la ameninţări de răscoală, iar acum veniţi şi îmi spuneţi că greşesc în judecata mea?! De ce nu l-aţi judecat şi răstignit voi? spuse procuratorul, ameninţător.  

-Fiindcă ne este oprit prin lege să dăm la moarte pe unul dintre ai noştri.  

-Ce ipocrizie! Şi aţi găsit prilej cu sărbătoarea Pesah, care am înţeles că rememorează trecerea spre libertate a poporului vostru din robia egipteană. Nu sunteţi consecvenţi cu voi înşivă iudeilor! spuse el ridicând tonul. Dacă Pesah înseamnă trecere spre libertate cum aţi gândit să-l treceţi pe acest om spre moarte? Nu vă înţeleg! Religia voastră opreşte să nu daţi cu mâinile voastre pe unul dintre ai voştri către moarte. De asta mi l-aţi dat mie să-l răstignesc? Ca să nu vă faceţi voi vinovaţi din litera legii voastre... Dar sunteţi vinovaţi iudeilor de răstignirea acestui drept! Iar în cele din urmă vă întreb...Chiar nu s-a putut face o derogare în acest caz? Măcar în cinstea acestei sărbători de care iată, şi cezarul se îndură şi face liber pe unul dintre cei condamnaţi la moarte. Iar voi ce aţi făcut iudeilor? Aţi luat zilele celui drept şi le-aţi dat celui nedrept, acelui tâlhar pe nume Baraba care oricum va ajunge acolo unde îi e locul mai devreme sau mai târziu! Pe o altă cruce!  

Procuratorul tăcu privindu-i pe cei doi cu o ură abia stăpânită. Cele spuse de Ponţiu Pilat nu-i descumpăni însă pe cei doi farisei.  

-Mărite, reluă unul dintre ei, avem ştiri că acest Iisus venise aici la Ierusalim cu un prilej de a se încorona rege al iudeilor, căci cu puţin timp în urmă a fost primit la porţile oraşului cu un alai şi cu o pompă de care nici un rege din Israel nu s-a învrednicit vreodată. Asta ce să însemne? Poporul striga în urale: ,,Osana, Osana!” aruncându-şi hainele înaintea sa, omagiindu-l cu frunze de finic şi aclamându-l ca pe un împărat, nefiind el însă aceasta...ci un biet fiu de teslar!  

Ponţiu Pilat le răspunse pe un ton aproape calm.  

-Am informaţii că această ceată de vagabonzi în fruntea cărora se afla acest Iisus, nu era înarmată, nu avea cai, armuri, săbii, nici măcar provizii de hrană. Erau cu toţii doar nişte simpli păstori şi pescari care băteau drumurile ţării cu învăţături naive prostind gloata cu sprorovăiala lor despre lume şi viaţă...  

Cei doi iudei schimbară priviri dezaprobatoare.  

-Tocmai această sporovăială naivă este mai mult decât suspectă şi îl incriminează pe impostor ca având gânduri de uzurpare cu urmări de mare gravitate. Priviţi cum sfătuieşte acesta pe ucenicii săi să se poarte în lume. Iată cuvintele lui scrise de un spion de-al nostru:  

,,Ştiţi că între neamuri, cei care cârmuiesc, poruncesc lor, iar aceştia fac întocmai fără abatere.  

Între voi însă să nu fie aşa, ci care va dori să stăpânească pe alţii să fie robul acestora”.  

Iată deci ce voia acest Iisus care se dorea rege peste Iuda! Să dăm stăpânirea noastră sclavilor şi robilor ca să stăpânească în locul celor legitimi, liberi şi binecuvântaţi de preoţii şi de arhiereii noştri. În fapt, el doreşte o răsturnare a ierarhiilor în societate. O revoltă! Pricepeţi ilustre?  

Cum aţi reacţiona mărite procurator dacă lumea s-ar întoarce cu susul în jos în acest fel?  

Vă vom spune tot noi. Vom vedea lumea năruindu-se din temelii! Meditaţi la aceasta! Sclavii să fie tot una cu stăpânii şi cu oamenii liberi! Iar acum gândiţi-vă că aceste idei vor ajunge poate cândva şi la Roma! Nu vă temeţi? Iată ce gânduri avea acest Iisus de care spuneţi că era inofensiv!  

Ponţiu Pilat ridică una din mâini şi îi privi pe amândoi cu severitate. Spuse după câteva clipe de tăcere:  

-Nu amestecaţi Roma în această discuţie. Răspunsul meu este împotrivă! Nec plus ultra! mai spuse el ridicându-se din jilţ.  

Fariseii îl priviră cu dezgust şi încruntaţi, însă tăcură.  

-Şi mai e ceva, mai spuse Ponţiu Pilat cu ironie... Credeam că singurul vostru împărat este Yahve, Savaot, zeul vostru...Adonai, Eli sau cum îi mai spuneţi...nicidecum cezarul nostru, magnificul Tiberius... să-l ocrotească zeii!  

-Mărite, rosti unul dintre farisei, Dumnezeul nostru al iudeilor e un Dumnezeu gelos care nu acceptă pe nimeni în locul Lui iar acest Iisus galileeanul care a făcut câteva vrăjitorii acolo nu-i poate uzurpa slava făcându-se pe sine fiul celui PreaÎnalt, adică cel asemenea cu El. De aceea cei ce fac ceea ce a făcut acest Iisus trebuie să se dea morţii!  

-Plăteşte acum pentru asta! Dintr-o clipă în alta va muri.  

Ridicând braţul procuratorul arătă cu degetul undeva către Golgota.  

-În clipa aceasta dreptul acela este spânzurat pe lemn.  

-Drept este doar Dumnezeu, ilustre procurator! spuse unul dintre cei doi  

-Vrem ca tabla să fie dată jos mărite! E o jignire adusă tuturor iudeilor, răspunse cu îndrăzneală şi celălalt.  

Ridicându-se din jilţ Ponţiu Pilat le întoarse spatele, vrând astfel să le arate refuzul său într-un mod ferm. Rosti apoi pe un ton scăzut, întorcându-şi capul pe jumătate:  

-Mergeţi şi spuneţi celor care v-au trimis că tabla nu va fi dată jos. Ieşiţi ! mai spuse Ponţiu Pilat făcând un gest cu mâna fără ai privi pe cei doi.  

Întrevederea s-a terminat!  

-Mai marii noştrii se vor plânge lui Lucius Vitellius mărite, noul guvernator al Siriei...spuse iarăşi unul dintre farisei.  

-Ieşiţi, ieşiţi ...până nu pun gărzile să vă biciuiască, rosti enenervat Ponţiu Pilat, înainte ca cei doi să plece.  

Procuratorul îşi aduse aminte de Lucius Vitellius, noul guvernator al Siriei, şi superiorul său administrativ, dar şi unul dintre aprigii oponenţi pe care şi-i făcuse încă de pe vremea când erau amândoi la Roma, cu mai mulţi ani în urmă. Procuratorul simţi dintr-o dată cum îi vâjâie capul şi se aşeză din nou în jilţ făcând semn să plece legionarilor şi lui Naulius asemenea. Rămase apoi un timp singur în mijlocul atriumului cu capul rezemat în mâna dreaptă, gândindu-se.  

Într-adevăr, fariseii aveau dreptate, pentru că Lucius Vitellius îi pândea deja orice mişcare, fiindcă aflase acest lucru de la iscoadele sale din Siria. O vorbă spusă magnificului Tiberius de către guvernator, acum când prefectul gărzii pretotiene Lucius Aelius Seiano protectorul său de la Roma fusese eliminat putea să-l coste nu numai funcţia, ci şi capul, şi în cel mai fericit caz, exilul.  

Procuratorul oftă gândindu-se la acest lucru şi o stare de nervozitate îl cuprinse gândind la ceea ce se petrecuse în acea zi! Abia acum realiză complet că de fapt îi promisese soţiei sale că sub nici o formă nu se va atinge de acel Iisus. Unde îi fusese aşadar capul? Cum de se lăsase purtat în această perfidă conjuctură? se întrebă el. Acum îşi dădu seama cât de mult îi ura pe cei din Sinedriu în frunte cu arhiereii şi preoţii care îl determinaseră să facă acest lucru şi care erau în opinia sa singurii vinovaţi de cele întâmplate.  

Gândul îl duse din nou la Lucius Vitellius noul guvernator al Siriei şi la Marcellus, mâna dreaptă a legatului, care aşteptau probabil prilejul de a-l distruge. O veste însă venită de curând din Antiochia spunea că guvernatorul Siriei urmărea mişcări de trupe la graniţa cu parţii, şi ştia că un timp îşi putea vedea liniştit de treburi. Însă procuratorul îl cunoştea bine pe Lucius Vitellius. Un mic răgaz i-ar fi fost acestuia de-ajuns să vină fără veste la Cezareea şi la Ierusalim şi să iniţieze o anchetă. Procuratorul mai aflase ceva, şi anume faptul că se putea face vinovat de deturnare de fonduri, delict care în faţa Senatului Romei şi administraţiei romane era foarte grav. Ştiind aceasta îşi pregătise mai multe documente justificative pe care le consemnase cu ajutorul secretarului său, Naulius şi pe care le-ar fi prezentat atât justiţiei cât şi împăratului, în apărarea sa, dacă ar fi fost nevoie.  

De delaţiune avea însă cele mai mari motive de teamă căci delaţiunea ajunsese la Roma şi în imperiu o profesie aproape, delatorii urmărind, denunţând şi spoliind pe oricine le-ar fi ieşit ori le-ar fi stat în cale, răpind averile victimelor, făcute cinstit sau necinstit. Restul era doar o chestiune de timp până găseau un motiv. Iar motive aveau sau se puteau găsi şi pentru el. Nu fusese prieten cu Lucius Aelius Seiano? Fusese. Nu îşi sporise el averea în scurt timp prin speculaţii în care politicul era suveran? Toată Roma ştia că făcuse avere în acest mod.  

Dintr-o dată un zgomot înfiorător se auzi între zidurile fortăreţei Antonia stârnind o groază de nedescris. Era desigur un cutremur de pământ. Totul în jur se clătina ameninţător iar afară cerul se întunecase în aşa fel încât puteai spune că era deja spre seară.  

-E cutremur! strigară mai mulţi legionari ieşind speriaţi din barăcile lor din atriumul fortăreţei.  

Fără să se poată mişca procuratorul Ponţiu Pilat privi îngrozit în sus spre zidurile care se legănau ameninţător. Cutremurul se potoli însă destul de repede şi cu toţii răsuflară uşuraţi. Procuratorul urcă îngândurat către camera sa de lucru şi o vreme se învârti în jurul mesei preocupat de ceva. Vântul se înteţise din nou cu şi mai mare putere. Fiindcă se făcuse întuneric, un sclav trimis de cineva venise în încăpere şi îi aprinsese deja sfeşnicele din perete iar pe masa din mijloc îi pusese un opaiţ din argint. Afară se auzeau cornurile romane sunând fără oprire odată cu bătăile de tobă şi timpane iar dinspre templu răsunau sunetele din corn de berbec care anunţau întunecarea soarelui. O ploaie rece se porni din nou şfichiuind piatra pe terasa unde Ponţiu Pilat ieşise să vadă ce se petrece. Dincolo de creneluri spectacolul era înfiorător. Un nor ameninţător de praf se pornise de undeva dinspre răsărit şi se extindea cu rapiditate. Procuratorul se apropie de creneluri mânat de curiozitate pentru a putea vedea mai bine dezlănţuirea naturii.  

O rafală de vânt cu un potop de apă îl izbi în obraz în timp ce el privea cerul unde stihiile se dezlănţuiseră iar soarele nu se mai zărea nicăieri pe cer. Doar fulgerele luminau hăul negru şi putu distinge cu greu pe sub zidurile fortăreţei siluete grăbite care fugeau care încotro.  

Un grilaj de fier care susţinea un velarium se desprinse fără veste în spatele său dislocat poate din cauza recentului cutremur şi căzu cu un zgomot metalic, ca de săbii multe într-o încleştare teribilă.  

Procuratorul privi înapoi şi văzu în lumina fulgerelor întretăiate, silueta unui legionar în cadrul uşii care dădea dinspre camera sa de lucru spre terasa suspendată unde ieşise.  

Rămase nemişcat, iar legionarul, al cărui chip nu-l putea vedea bine avea coiful galeea pe cap, cu apărătorile obrajilor trase şi cu sabia gladius în mână, aşteptând ameninţător în cadrul uşii slab luminate de sfeşnicele din interior. Procuratorul se gândi într-o clipă la un complot pus la cale cel mai probabil de oamenii lui Tiberius, în contul prieteniei sale cu Julius Aelius Seiano...  

Dacă era aşa, atunci magnificul îi hotărâse soarta pe căi oculte trimiţând un asasin pentru asta, ceea ce în societatea romană era ceva obişnuit dealtfel. Iar el realiză îndată că nu avea asupra lui nici o armă, nici măcar pumnalul care obişnuia să-l poarte la brâu. Centura sa în care se afla sabia gladius stătea agăţată de spătarul jilţului său din încăpere.  

Legionarul făcu un pas spre el dar procuratorul îi strigă să nu se apropie, însă acela nu-l auzi bine din cauza zgomotului asurzitor al tunetelor şi a ploii care şfichiuia în voie pe dalele de piatră.  

Ponţiu Pilat se dădu înapoi şi un fulger scăpără preţ de câteva secunde şi atunci putu să zărească figura acelui om. Era centurionul Luculus Brassus care îl implora să intre înăuntru la adăpost. Răsuflând uşurat procuratorul îşi dădu seama că nu era nici un pericol şi intră în încăpere. Legionarul îşi aşeză sabia în teacă şi apoi îşi scoase casca. Erau uzi amândoi.  

-M-am temut pentru domnia voastră... să nu se fi întâmplat ceva, spuse Luculus Brassus. Am auzit zgomot şi am crezut că viaţa vă e pusă în pericol...  

-Nu era decât un grilaj care s-a desprins din zid şi a căzut, răspunse Ponţiu Pilat cu un calm pe care cu greu îl mimă. Picătăturile de apă se prelingeau pe tâmplele sale.  

-Dacă v-ar fi lovit în cădere ilustre, v-ar fi rănit serios, conchise centurionul. Eu m-am temut că e cineva care v-a atacat când am auzit zgomotul acela, şi de aceea am ieşit cu arma în mână. Trebuie că v-aţi speriat puţin ilustre însă aici la Ierusalim nu eşti sigur de nimic. La Cezareea e altfel...  

-E adevărat că mă putea răni, spuse el ştergându-se din nou cu prosopul aflat pe masă.  

Tăcură un timp amândoi.  

-Ce veşti îmi aduci Luculus Brassus? întrebă procuratorul.  

-Aduc vestea că Nazarineaul e mort, zise acesta sec. Exact în momentul când s-a cutremurat pământul şi-a sfârşit zilele. Toţi au fugit îngroziţi care încotro, iar iudeii spuneau cum că vrăjitorul răstignit făcuse aceasta din răzbunare, spre disperarea lor.  

Ponţiu Pilat rămase câteva clipe nemişcat apoi se aşeză încet în jilţul său cu ştergarul în mână. Câteva hărţi şi documente căzură pe jos, dar el nu le dădu atenţie şi continuă să se şteargă pe faţă, apoi spuse:  

-Aşa repede? murmură el.  

-Aşa repede ce? mărite procurator, întrebă Luculus Brassus.  

-S-a stins prea repede...  

-Nu-i de mirare mărite..., la loviturile pe care le-a îndurat cu flagrum-ul..., cozile acestuia întărite la capete cu oscioare şi piese de plumb l-au slăbit într-atât, încât pe la jumătatea drumului nazarineanul a căzut sub povara lemnului care trebuie să recunosc, a fost mai greu ca de obicei, şi nu s-a mai putut ridica, însă un om din mulţime i-a dus lemnul până pe colina unde a fost răstignit.  

-Dreptul acela...a spus ceva înainte de moarte?  

-Nişte cuvinte de neînţeles mărite, rostite în aramaică. Iudeii le ştiu mai bine...Însă primele cuvinte le-au auzit toţi. ,,Eli, Eli...!ˮ aşa a stigat. Iudeii socotesc că el chema pe un profet al lor pe nume Ilie...  

-,,Eli” este un nume al Dumnezeului lor, Luculus...  

-Cum spuneţi ilustre... eu nu mă pricep.  

,,Ce conjunctură ciudată! ”, îşi zise Ponţiu Pilat. ,,A trebuit sacrificat acel om asta ca să nu se aprindă vreo răscoală pe treptele pretoriului, iniţiată şi susţinută tomai de arhiereii iudeilor şi de Sinedriul lor care se tot lăudau că ei nu-s ca zeloţii... Şi iată cum, ca să păstrez bunele relaţii cu duşmanii mei din rândul iudeilor, a trebuit să moară un om cu adevărat drept”, gândi el.  

,,Desigur aşa au vrut şi zeii. Dacă doreau aceea, aceea se făcea, după poftele lor. Dar de ce să fi favorizat zeii pe arhiereii iudei şi pe membrii Sinedriului care nici măcar nu credeau în zei?”  

,,Foarte ciudat. Inexplicabil! Sau poate că asta era bătaia de joc a zeilor!”, îşi spuse procuratorul  

gândind aşa.  

-Gloata s-a îmbrâncit nebună, continuă Brassus, iar soldaţii abia au făcut faţă îmbrâncelilor, şi  

mulţimea părea împărţită în două. Unii, care erau şi cei mai mulţi, îl huleau şi-l batjocoreau pe  

condamnat, ba chiar aruncau cu ce apucau către el. Alţii însă se tânguiau şi plângeau încercând să-l  

ajute fie şi cu o cană de apă fiindcă condamnatului îi era foarte sete.  

În acest moment discuţia celor doi fu întreruptă de sclavul nubian care intrând anunţă pe cineva. Era un centurion care aducea veşti noi.  

-Ave Cezar, mărite procurator! spuse cel care intrase lovindu-şi pumnul drept în dreptul inimii, un om scund şi solid care-şi ţinea coiful galeea la brâu. Acesta întinse apoi braţul în semn de salut.  

-Ce veşti îmi aduci Livius? întrebă Ponţiu Pilat.  

Cel numit astfel îşi spuse pe nerăsuflate raportul făcând câţiva paşi spre centrul încăperii.  

-Mărite cel care l-a vândut pe nazarinean, un anume Iuda... a fost găsit spânzurat. Unul din oamenii lui Iocentus Maximus Secundus l-a urmărit toată ziua dar l-a scăpat din vedere câteva momente..., timp în care acesta a dispărut. Se ştie despre el că a făcut o vizită celor din Sinedriu mai înainte iar apoi a reuşit să dispară.  

-Cine era acest Iuda? întrebă procuratorul Ponţiu Pilat.  

-Era unul dintre ucenicii acestui Iisus, care mai apoi a devenit spionul Sinedriului, oamenii noştii au aflat mai multe de la un alt spion al Sinedriului care mergea deseori după ceata lor, a ucenicilor acestui Iisus galileeanul.  

-E o informaţie preţioasă Livius! spuse procuratorul. Aveţi trupul acestui om?  

-E înfăşurat într-o pânză. Vrem să-l aruncăm în groapa Gej Hinom.  

-Nu-l aruncaţi încă. Doresc capul acestui om.  

-Preabine mărite procurator însă mai e ceva, mai spuse centurionul. Adevăratul motiv pentru care am venit aici...  

Ponţiu Pilat păru să se relaxeze şi se aşeză din nou comod pe jilţul său sprijinindu-se în cotiere.  

-Vorbeşte!  

-Mărite procurator, am un prieten fariseu, membru al Sanhedrinului, foarte bogat, un om de mare onoare şi virtute, care vă roagă să vă vorbească. Împreună cu el mai e un alt membru al aceluiaşi Sanhedrin, pentru care îmi pun cuvântul şi onoarea mea de cetăţean al Romei.  

-Care sunt numele lor?  

-Pe primul îl cheamă Iosif, e din Arimateea, şi vă încredinţez, e un om de mare caracter. Cel de-al doilea se cheamă Nicodim, şi e un om de o bunătate rară.  

Ponţiu Pilat râse sarcastic vrând să pară nervos şi cinic. Întoarse capul şi trecu cu privirea dincolo de ieşirea terasei, peste zidurile crenelate unde ploaia se mai oprise puţin şi oarecum uimit văzu o rază de soare ieşind printr-o spărtură de nori. Întunecarea părea că lua sfârşit. Procuratorul se întoarse spre cei din cameră şi observă că toţi priveau dincolo de ferestre spre raza de soare care părea o suliţă ieşind dintre nori.  

Chiar în acele momente cei aflaţi pe Golgota vedeau chipul învăţătorului Iisus din Nazaret scăldat într-o tainică lumină. Era prima rază de soare de după întunecare ieşită prin spărtura norilor şi care înainte de a cădea pe pământ lumina faţa celui care atârna inert, pe cruce.  

Părea un apus, însă de fapt era încă zi.  

Privind tabloul ce se profila dincolo de ziduri, Ponţiu Pilat consideră în sine că raza aceea ieşită din norii cei întunecaţi era un semn de bun augur, deci se decise să fie în continuare binevoitor şi de aceea se gândi să reia firul convorbirii pe un ton mai prietenos, nu înainte însă de a mai spune câte ceva la adresa iudeilor.  

-Îl cunosc pe acest Iosif din Arimateea, centurioni! Dar... nu-mi spune Livius..., acest popor e de o perfidie cum n-am mai văzut nicăieri în lume. Aici stai de vorbă cu unul, aici îţi înfinge un pumnal în coaste sau îţi împlântă o săgeată în piept.  

-Ştiu mărite procurator, şi vă dau dreptate, chiar şi dintre oamenii mei au sfârşit astfel, însă aceşti oameni pe care îi cunosc personal, nu pot fi aşa, mai spuse Livius.  

Procuratorul privi către cei doi centurioni aflaţi de o parte şi de alta şi îşi aminti de camaraderia specifică legionarilor, precum şi de onoarea care caracteriza relaţiile dintre ei.  

De aceea Ponţiu Pilat se mai gândi un moment, părând că analizează posibilitatea să-i primească totuşi pe cei doi.  

-Bine Livius, îi primesc. Să intre dacă sunt aici, însă ştiu că iudeii înaintea sărbătorilor nu intră în încăperile noastre ca să nu se spurce chipurile, însă dacă aceştia doresc...  

Procuratorul făcu un semn sclavului nubian iar acesta trase draperia care acoperi panoplia de arme şi efigii romane aflată pe perete.  

Livius îşi plecă capul ducându-şi mâna dreaptă la piept şi ieşi din încăpere după care se întoarse peste puţin timp însoţit de doi oameni destul de în vârstă, amândoi cu părul şi bărbile albe şi îmbrăcaţi în costume simple, închise la culoare. Sandalele îi trădau însă, pentru că nu arătau a fi ale unor oameni de condiţie modestă iar ochiul expert al procuratorului observă lucrul acesta şi îşi spuse în sine că bărabaţii aceia doi erau nişte naivi, care nu ştiau nici măcar să se deghizeze.  

Ponţiu Pilat îi primi totuşi pe cei doi cu o anume răceală întipărită pe chip.  

-Închinare mărite procurator! spuse Iosif din Arimateea.  

-Iosif din Arimateea! exclamă procuratorul. Asta chiar e o surpriză pentru mine! Eşti amestecat în ceea ce s-a petrecut azi?  

-Mărite procurator, spuse el, avem o mare rugăminte la domnia ta.  

În acest timp Nicodim puse pe masă un mic cufăr. Ponţiu Pilat îi privi pe amândoi şi gândi că în cufăr se află de bună seamă metal preţios. Nu spuse însă nimic.  

-Acest Iisus, reluă Iosif cu o voce stinsă, a murit deja mărite procurator! Am venit la casa domniei tale ca să-l dai pe acesta ca fiind unul dintre ai noştri, şi ca să-l îngropăm după cuviinţă după legea noastră a iudeilor.  

-Deci eşti adept al acestui Iisus prietene! rosti procuratorul.  

-Da! Sunt adept al învăţătorului Iisus, ilustre!  

-Şi dacă refuz? spuse Ponţiu Pilat privindu-i cu atenţie.  

Cei doi se priviră, apoi îşi întoarseră capetele către el, care îi privea din jilţul său cu mâinile împreunate.  

- Mărite prinţ, stă în puterea ta şi nu a noastră, vorbi bătrânul Nicodim. Dar ce-ţi va folosi dacă îl veţi îngropa voi? Iată sărbătoarea Pesahului bate la uşă şi conform înţelegerii cu cezarul de la Roma cel trecut din această viaţă trebuie îngropat până la apusul soarelui. Iar dacă îl veţi îngropa voi, nu aveţi nici un folos, însă nouă ne-a fost scump şi drag acest învăţător al nostru şi dorim să-i facem cele de cuviinţă morţii conform datinii noastre.  

-Iată ai aici câteva daruri de aur şi pietre scumpe, ilustre procurator. Dar facă-se porunca ta, ilustre! Ne vom supune de vei dori altfel.  

Amândoi, şi Iosif şi Nicodim se aplecară şi rămaseră nemişcaţi cu capetele plecate.  

-Într-adevăr Livius, spuse oftând Ponţiu Pilat după câteva clipe, ai avut dreptate căci nu găsesc nici un fel de prefăcătorie în aceşti oameni. Mi-a plăcut răspunsul vostru, spuse el către cei doi. Luaţi înapoi şi aceste daruri! Înaltul procurator al Iudeei, Ponţiu Pilat nu are nevoie de ele. Vreau să vă întreb însă ceva înainte de a vă retrage.  

-Vom răspunde întrebărilor mărite procurator, spuse Iosif.  

-Ce aţi găsit interesant la acest Iisus din Nazaret?  

Cei doi se priviră din nou şi se înţeleseră din priviri care din ei să vorbească. Vorbi deci Iosif.  

-Acest Iisus din Nazaret preamărite ne-a arătat prin învăţătura sa că iubirea dintre noi e singura noastră cale de a trăi în lume.  

-Ce e iubirea totuşi? întrebă fără convingere Ponţiu Pilat. Poate doar un sentiment care se naşte şi apoi moare. Şi...cam atât. E adevărat însă..., şi ăn marea noastră Romă, iubirea a fost cântată de poeţi şi poetese pe liră sau kithară, în stihuri înălţătoare. Voi despre ce iubire vorbiţi?  

-Noi credem că iubirea este chiar El, preamărite, şi adevărul este tot întru El. Despre această iubire vorbim!  

Ponţiu Pilat îi privi cu uimire.  

-Hm! Susţineţi că galileeanul ar fi fost personificarea iubirii? Mă îndoiesc prieteni, spuse el zâmbind cu îngăduinţă. Bine! Iubirea ca iubirea, dar ce este adevărul, iudeilor?  

-Nicodim îşi plecă capul, puse o mână pe piept, se aplecă puţin în faţă şi spuse:  

-Adevărul este o persoană mărite, nu o stare de fapt sau o idee filozofică, acestea sunt doar noţiuni care decurg din Adevărul persoană. Iar adevărul este chiar Dumnezeu. Iar noi credem că acest Iisus din Nazaret este fiul Celui PreaÎnalt.  

-Stai, stai, nu mă lua cu filozofii dintr-astea întortocheate fariseule. Cum pot eu să cred că adevărul e o persoană? Un om! râse Poţiu Pilat. E ilogic aşa ceva, spuse el făcând un gest cu mâna ca şi cum ar fi scos ceva din cap.  

-E de neimaginat!  

Clătină din cap apoi continuă:  

-Şi chiar aşa fiind...,, adevărul” acesta al vostru e acum plin de sânge, cu trupul zdrobit şi fără suflare, dacă despre el este vorba...  

Procuratorul se ridică şi făcu câţiva paşi prin încăpere.  

-Acest Iisus, întăriţi voi că este Dumnezeu? ...spuse el pe un ton ironic, privind spre centurion care asculta în tăcere lângă uşă, undeva în spatele celor doi.  

-Este adevărat, este foarte adevărat că acum este mort preamărite, spuse Iosif, dar iată, cuvântul iubirii pe care el l-a sădit a rămas întru noi ca o moştenire a lui, iar dacă moartea lui nu ne va zdruncina iubirea pe care el ne-a învăţat să o fiinţăm între noi, înseamnă că el n-a murit şi că adevărul lui rămâne de fapt în noi. Şi mai e ceva...Poate că aşa a dorit Dumnezeu să se sfârşească uimitoarea lui viaţă pentru ca el să ne arate jertfa sa care din iubire a mers până acolo încât a primit moartea.  

-Învăţătorul nostru n-a răspuns cu rău nimănui preamărite, iar acolo unde a fost primit, a răspândit lumina sa, bucuria, şi dragostea curată. Iar toţi cei bolnavi, care doreau vindecarea se şi vindecau, iar pe unii, chiar i-a întors din moarte. Pe toţi cei pe care i-a cunoscut, fie şi numai în treacăt, i-a preţuit cu multă atenţie şi consideraţie ca pe nişte apropiaţi ai lui.  

L-am iubit şi preţuit pentru devotamentul lui faţă de cei săraci şi obidiţi. Pentru solidaritatea lui faţă de cei aflaţi în suferinţă. El i-a tratat pe toţi la fel, fie ei sclavi sau oameni liberi, bogaţi sau săraci... şi de aceea ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva este chiar El... Dumnezeu! Căci cine putea face acestea pe care el le-a făcut? Ne-a iubit pe toţi cu o delicateţe fără seamăn, cu o dragoste nemincinoasă şi dezinteresată. Ne-a învăţat ce este prietenia într-o lume individualistă, plină de interese şi meschinării. Iată ilustre procurator! Iosif, care este aici de faţă, spuse Nicodim. Este un om foarte bogat, iar cu toate acestea Iisus l-a preţuit ca pe toţi ceilalţi fără să-i ceară nimic niciodată. El i-a oferit prietenia sa necondiţionată. I-a arătat însă că averea sa cea mai de preţ este măsura dragostei cu care îi poate ocroti pe cei care sunt în lipsuri cumplite!  

Ponţiu Pilat ascultase tăcut, dar oarecum absent. Ridică o mână ca să poată vorbi.  

-Mi-aţi vorbit despre faptul că a înviat morţii, spuse el. Ei bine, am informaţiile mele şi am aflat şi eu ce făcea acest Iisus, de la unii din consilierii mei. Dar dacă a înviat morţii..., e o întrebare simplă: De ce n-a putut să se salveze pe sine? Iar acum mort fiind, de ce nu înviază? Soldaţii mei îi păzesc trupul atârnat de lemn, plin de sânge şi vânătăi. Biciul i-a fost tovarăş de drum spre Golgota iar coroana de spini i-a împuns fruntea şi cămaşa batjocurii l-a însoţit. Eu nu zic că n-a fost drept iudeilor! Dar la ce i-a folosit aceasta? A piedut totul, mai spuse Ponţiu Pilat, iar apoi procuratorul venind în faţa celor doi se aplecă către ei şi spuse:  

-Cât despre stăpâni şi sclavi, de care aţi amintit mai înainte, lumea noastră e făcută din stăpâni şi sclavi, Iosife şi Nicodime, n-am făcut-o noi romanii aşa! Asta au hotărât-o zeii când au făcut lumea. Unii trebuie să sufere sclavia şi supunerea, iar alţii trebuie să conducă şi să stăpânească popoarele. Dacă n-ar fi aşa cine ar mai munci sau cine ar mai lupta? Ce s-ar mai produce? Totul ar fi într-un haos din care n-ar putea ieşi nimeni, niciodată.  

Procuratorul tăcu. Făcu câţiva paşi şi se aşeză din nou în jilţul său după care îşi reluă cuvântul.  

-Şi astfel lumea s-ar prăbuşi! spuse el făcând un gest sugestiv cu amândouă mâinile.  

Zeii însă nu vor îngădui asta niciodată. Dacă acest Iisus a fost un zeu după cum spuneţi voi, de ce a primit moartea ca orice muritor? Iată...semizeii Romei au murit în glorie şi au fost aruncaţi pe cer în constelaţiile cele nemuritoare. Iisus al vostru a murit în mizerie şi defăimare. Cât despre zei... eu ştiu ceva Iosif prietene...anume că zeii nu pot muri şi nici atinşi măcar nu pot fi, iar oamenii mei l-au biciut pe omul vostru până la sânge. Ce fel de zeu al suferinţei şi umilinţei ar fi acest Iisus dacă e cumva zeu? De ce n-a putut să se salveze pe sine? rosti cu asprime Ponţiu Pilat ridicându-se de pe jilţ şi trecând prin toată încăperea cu paşi rari.  

-Mărite, spuse calm Iosif, duşmanii săi au pus şi ei această întrebare când Iisus agoniza pe cruce.  

,,Să se salveze acum pe sine, fiindcă pe alţii i-a mântuit! Să se mântuiască deci pe sine însuşi!”  

-E o observaţie logică şi de bun simţ! spuse Ponţiu Pilat. Dacă a putut-o face cu alţii, de ce n-a făcut-o cu sine însuşi?  

-Mărite procurator, nimeni nu poate întreba pe Dumnezeu, de ce lucrul acesta? Nici cu bunăvoinţa şi nici cu forţa. Iisus n-a fost şi nici nu este zeu mărite procurator. El este fiul lui Dumnezeu după cum chiar el ne-a spus-o! Noi aşa credem!  

-Ce dovadă de dragoste mai mare vreţi căci El a iertat chiar şi pe cei care l-au dus pe Golgota şi l-au răstignit, rugându-se pentru ei Tatălui nostru din ceruri.  

Ponţiu Pilat se apropie de cei doi şi îi privi în ochi pe fiecare apoi fără să le spună nimic le întoarse spatele şi mai făcu câţiva paşi prin cameră. Transpiraţia rece îi apăru pe frunte. Procuratorul relua acum în minte ceea ce spusese Iosif şi anume aceea că El i-a iertat până şi pe cei care îl răstigniseră, însă realiză că cei care îl răstigniseră erau în primul rând el, Ponţiu Pilat, şi mai pe urmă soldaţii care executaseră un simplu ordin. Din acest punct de vedere el ar fi fost poate cel mai vinovat. Totuşi în sinea sa procuratorul se miră de faptul că Iisus nu rostise nicio vorbă defăimătoare împotriva vreunui roman.  

-Poate că e fiul Dumnezeului vostru Iosife şi Nicodime, spuse el, dar zeii se vor răzbuna văzând şi auzind acestea din gura voastră şi iată deja s-au răzbunat pe acest Iisus răstignindu-l pe crucea infamiei. Unde este gloria Dumnezeului vostru? Unde este puterea şi răzbunarea lui?  

I-a făcut cineva acestuia măcar o statuie, în viaţă fiind? Însă uit...în cultul vostru statuile nu sunt acceptate. I-aţi ars tămâie şi i-aţi hotărât cumva preoţi măcar?  

Ponţiu Pilat tăcu, ridică un deget în sus şi rămase cu el aşa, alegându-şi cuvintele.  

-Dacă cumva acest Dumnezeu al vostru există, dar mă îndoiesc, înseamnă că e un zeu slab, poate chiar cel mai slab din câţi am auzit, fiindcă n-a fost în stare să-şi salveze propriul său fiu, după cum spuneţi voi că ar fi. Ce tată îşi lasă fiul să piară într-un mod atât de groaznic când are atotputernicia de partea sa? E un non sens ceea ce îmi spuneţi, iudeilor!  

Procuratorul se întoarse şi îi mai privi încă o dată pe cei doi.  

-Iar acum plecaţi, lăsaţi-mă singur cu Brassus. Centurionul Livius va merge cu voi şi va rosti porunca mea, ca să vă luaţi şi să vă puneţi Dumnezeul în ţărână...fiindcă e un Dumnezeu al ţărânei!  

-Bun rămas mărite procurator! rostiră cei doi.  

Iosif şi Nicodim ieşiră după ce se înclinară încă o dată în faţa lui Ponţiu Pilat care le făcu un semn de rămas bun. După ce rămase singur cu Brassus, Ponţiu Pilat îl întrebă pe acesta:  

-Ce crezi Brassus, centurionul Livius e cu adevărat adept al acestui Iisus?  

-Se prea poate mărite, replică Brassus, l-am văzut discutând de multe ori cu iudei, dar vă asigur că este loial Romei şi împăratului, magnificul Tiberius Augustus, zeii să-l ocrotească. Iocentus îl apreciază şi ţine la dânsul. E un bun diplomat iar oamenii lui îl respectă fiindcă este un om drept. Pare ocrotit de Minerva atât e de înţelept! În schimb are duşmani printre centurioni şi decurioni dar şi printre evrei care nu văd cu ochi buni aceste legături între romani şi iudei.  

De altfel nişte zeloţi au încercat în două rânduri să-l ucidă. Livius însă este un om care nu poate fi păcălit uşor. Dacă Minerva e de partea lui...  

- Bine Brassus, îţi mulţumesc pentru informaţii, însă dacă lucrurile vor evolua prost cu iudeii aceştia şi cu secta lor mă tem că va trebui să iau măsuri în privinţa tuturor adepţilor lui Iisus poate chiar şi împotriva lui Livius. Sper însă să nu fie nevoie fiindcă îl preţuiesc şi eu pe acest om. Şi oricum...isteria cu acest Iisus din Nazaret s-a terminat odată cu moartea sa...mai spuse Ponţiu Pilat.  

Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman). fragmentul doi / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1199, Anul IV, 13 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!