Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Foileton > Mobil |   


Autor: Mihai Condur         Publicat în: Ediţia nr. 1184 din 29 martie 2014        Toate Articolele Autorului

Ancheta (fragment din roman) - primul fragment.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Ierusalim - Dies Veneris, XIV Aprilis-786 Ab Urbe Condita.  

 

Procuratorul Ponţiu Pilat aştepta o veste care trebuia să sosească din clipă în clipă.  

Deşi îl cuprinsese o stare de nelinişte încă de dimineaţă, procuratorul stătea oarecum calm, aşezat pe un jilţ în încăperea sa de lucru din fortăreaţa Antonia. Ieşise cu puţin timp mai înainte pe terasa unuia din turnurile fortăreţei ca să se bucure de razele soarelui care tocmai ieşisedin nori, fiindcă dintr-o dată i se păru că era destul de frig înăuntru, iar acum, căldura care îl învăluise afară sub soarele primăvăratec îi făcu bine.  

Aşteptând veştile, îşi plimbă privirea încet deasupra Ierusalimului şi sentimentul pe care îl încercă fu acela că el Ponţiu Pilat era doar un străin printre alţi străini, un oarecare, nicidecum înaltul procurator al provinciei Iudeea, teritoriu supus Romei.  

După un timp procuratorul reveni în încăperea sa de lucru şi aşezându-se la masă îşi lăsă capul pe spătarul înalt al jilţului şi închise ochii, într-o aparentă relaxare.  

,,Ce caut oare aici... printre aceşti oameni?” îşi spuse în sine procuratorul, gândind că probabil făcuse o eroare când acceptase să vină în acel capăt al imperiului, dar tocmai acest lucru îşi aduse aminte că şi-l dorise foarte mult cu numai câţiva ani în urmă, la Roma.  

Desigur, era trimisul Romei şi alîmpăratului în acel colţ al imperiului, era braţul şi voinţa magnificului Tiberius, stăpânul lumii, iar lui îi revenise misiunea să vegheze şi să apere din Cezareea Palestinei, pacea asupra provinciei Iudeea, care avea în compunerea sa fostul regat al Iudeii, la care fuseseră adăugate teritoriile Samariei şi Iudumeei sub forma impusă de primul împărat al Romei, Augustus Octavian, la anul 741, Ab urbe condita (de la fondarea Romei).  

Totuşi, procuratorul Ponţiu Pilat era tulburat dintr-o anume privinţă. Nu dormise bine în noaptea care trecuse şi avea încă dureri de cap care reveneau cu putere din când în când. Chemase de dimineaţă pe medicul său, iar acesta îi adusese o poţiune pe care o bău, dar care nu îi restabilise liniştea în totalitate.  

Cunoscuse în dimineaţa aceea un om care îi păruse cu totul deosebit. Adus de mai marii arhierei şi de slugile lor, omul acela făcuse o puternică impresie asupra sa.  

El, Ponţiu Pilat îl judecase după mai multe tergiversări şi eschive, ba ale lui Irod Antipa ba ale înalţilor arhierei Anna şi Caiafa ori ale Sinedriului iudaic, care îl plimbaseră de la unul la altul pe bietul condamnat, fiindcă condamnat avea să şi fie în cele din urmă.  

Ceea ce îl impresionase cel mai mult la acel om fusese faptul că acesta nu se apărase aproape deloc în procesul care se terminase de curând, acceptând totul cu o resemnare şi o seninătate de neînţeles, care aproape că îl scosese din minţi pe procurator. S-ar fi aşteptat să-l vadă pe acel om revoltându-se, sau manifestându-se violent ori izbucnind în declaraţii cu care să-şi justifice nevinovăţia fiindcă în mod cert, el unul crezuse în nevinovăţia lui.  

Condamnatul în schimb nu făcuse nimic din toate astea şi legat cum era, primi sentinţa plecându-şi capul fără să spună nimic.  

Procuratorul îl privise cu atenţie şi cu mirare, fiindcă credea despre acel om că e rupt de realitate, precum unul dintre aceia pe care nu-i mai interesa propria-i soartă şi se întrebase atunci dacă nu cumva acel om chiar avea minţile rătăcite. Îşi aduse aminte că, în calitatea sa de procurator văzuse mai mulţi condamnaţi la moarte care încercau prin diferite mijloace să se dezvinovăţească în fel şi chip de acuzaţiile care li se aduceau. La un moment dat realizase că pe cât cei în cauză erau mai vinovaţi, şi dovediţi fiind fără nicio tăgadă, cu atât mai mult aceştia încercau în procese să-şi apere viaţa prin tot felul de subterfugii de ultim moment, prin dezvinovăţiri rostite sub jurământ, prin justificări logice, prin mărturisiri disperate ori trădări chiar, toate însoţite de cereri de iertare.  

Era adevărat şi faptul că unii dintre condamnaţi îşi aşteptau moartea tăcuţi, fără să caute scăpări, ne mai sperând la nimic, însă observase că aceştia recurgeau la această atitudine cu îndârjire şi mândrie, arborând figuri sfidătoare şi dispreţuitoare la adresa judecătorilor şi călăilor, fapt ce era de altfel de înţeles.  

Dar acel bărbat tânăr îi produsese consternare de-a binelea prin atitudinea sa, pentru că aşa ceva nu mai văzuse, ca un condamnat să-şi accepte moartea cu atâta seninătate. De aceea, încercase cumva să-l scape de la o moarte atât de cruntă, aplicată doar celor de o condiţie josnică.  

Nenorocirea pentru acel om fusese că deşi el dorise eliberarea sa, se întâmplase ce se întâmplase şi în cele din urmă nici măcar el, înaltul procurator, nu reuşise să-l salveze, aşadar nu mai era nicio îndoială că zeiţa Fortuna îşi luase mâna de pe dânsul şi Nemesis cea răzbunătoare pusese stăpânire pe el şi pe destinul său care avea să fie infam. Iar zeiţa Primigenia, cea care hotăra soarta muritorilor îi destinase un destin crud. Răstignirea.  

,,Ce ciudaţi mai sunt uneori zeii!”, gândi procuratorul încruntându-se. ,,Uneori sunt însetaţi de sânge nevinovat. Să fie sângele unui neprihănit, mai plăcut zeilor decât unul pervertit în tot felul de fărădelegi?” reflectă el.  

Îşi aminti că în tinereţe, la Roma, auzise de multe ori contraziceri pe această temă.  

Grecii chiar scriseseră tragedii cu acest subiect care se jucau cu mult succes, chiar el văzuse la Roma şi în Cezareea Palestinei (Maritima) în amfiteatrul de lângă ţărmul mării, asemenea piese.  

,,Ah! Cezareea...!” rosti el şi văzu parcă aievea oraşul de pe ţărmul Mediteranei unde îşi avea jilţul de procurator.  

,,Ce mai oraş..! Cu minunatele lui temple dăltuite în marmură, cu grădini încântătoare, cu splendide amfiteatre, cu minunatele băi durate în marmură unde apa curgea fără oprire... Şi apoi, furnicarul levantului cu oameni de diferite naţii perindându-se prin port!...”  

Zâmbi amar deschizând ochii.  

La Ierusalim procuratorul venea cu suita sa cam de două trei ori pe an, lucru care nu-i făcea plăcere, însă poruncile imperiale trebuiau respectate întocmai. Ierusalimul era oraşul sfânt din vechiului regat al lui Iuda, iar iudeii făceau aici cele mai mari probleme administraţiei romane, asta în comparaţie cu samaritenii ori idumeii care erau cu mult mai supuşi.  

Cât despre cel numit Iisus, fiindcă el fusese bărbatul tânăr care îi provocase consternare, procuratorul auzise de el mai demult tot acolo, în Cezareea Palestinei. Aflase despre el de la diverşi subalterni, camarazi de altfel, ori slugi chiar, care relataseră despre el că este profet şi taumaturg şi că îşi formase şi o sectă a sa la care aderaseră destul de mulţi în scurt timp, iar ceea ce era mai îngrijorător era că, prin legiunile imperiale se făcea auzit uneori numele lui, iar acest lucru nu-i prea convenise procuratorului în momentele acelea, însă tolerase acest lucru în rândul trupelor şi nu luase nicio măsură, deoarece şi aşa efectivele de care el dispunea în Iudeea şi Samaria erau foarte reduse în comparaţie cu cele staţionate în Siria, deci el unul, ca stăpân peste provincia Iudeea nu avea nici un motiv să se pună rău din această cauză cu legionarii săi. Iar unii dintre legionari erau recrutaţi din sânul popoarelor orientului. Erau şi sirieni, idumei, chiar evrei, şi era de înţeles că aceştia erau mai aproape cu inima de credinţele şi obiceiurile orientale.  

Răfuielile Romei însă, cu supuşii iudei aveau un substrat religios de cele mai multe ori, chiar dacă politica imperiului era destul de libertină în legătură cu credinţele supuşilor săi de pe tot cuprinsul imperiului, fiind acest lucru o mişcare politică inteligentă, de bunăvoinţă din partea Romei.  

Procuratorul Ponţiu Pilat avea însă o aversiune înverşunată pentru religia iudeilor, pe care o considera injustă, inflexibilă, şi ofensatoare la adresa zeilor Romei şi tocmai de aceea duritatea cu care aplica uneori legea romană în rândul iudeilor era pe măsura urii sale şi după un timp începu să nu privească cu ochi buni nici activitatea galileeanului Iisus, dar fiindcă acesta nu îndemna la nici o revoltă nu interveni în nici un fel împotriva lui. Trimisese însă iscoade când auzise că acesta strângea mari mulţimi de oameni în jurul său, însă toate veştile care soseau la Cezareea spuneau că acel profet era un pacifist şi doar problemele religioase iudaice erau cauza activităţii sale şi nimic altceva. Însă iudeii aşa insinuau mereu, mai gândise procuratorul, şi anume că, acţiunile lor aveau la bază credinţa şi tradiţiile la care ţineau cu sfinţenie, dar care mai mereu intrau în conflict cu interesele Romei, provocând deseori revolte pe care Ponţiu Pilat de altfel le pedepsise aspru încă de la sosirea sa în scaunul de procurator.  

Nici Sinedriul iudaic şi mai ales marii arhierei şi mari preoţi nu văzuseră cu ochi buni activitatea învăţătorului Iisus din Nazaret şi nutriseră o ură neîmpăcată împotriva acestuia pentru că dezbinase poporul, după spusele lor, însă motivele păreau a fi şi altele, în opinia procuratorului Ponţiu Pilat.  

-Yerushalaime! Yerushalaime! şopti încet procuratorul şi se ridică încet din jilţ, după care porni a se plimba prin încăperere măsurând-o cu paşi rari, cu un braţ îndoit în sus cu un deget la tâmplă iar cu cealaltă mână susţinându-şi braţul din cot. După un timp, frământat de aceste gânduri, Ponţiu Pilat ieşi din nou pe terasă mânat de aceeaşi nelinişte interioară care nu-i dădea pace.  

Mai pierdu ceva vreme pe acolo iar apoi se întoarse în cameră şi se aşeză din nou în jilţul de la masa sa de lucru, unde erau aşezate în foarte mare ordine documente făcute sul, tăbliţe de ceară, hărţi, un mic bust din bronz al împăratului Tiberius adus din Cezareea Maritima, şi alte obiecte printre care şi coiful său aurit, un galeea strălucitor, împodobit cu pene roşii de struţ.  

Alături, pe un cuier, era atârnată armura de piept, lorica segmentata, din aramă aurită, acoperită pe jumătate de mantia sa de procurator, albă şi tivită cu fir de aur.  

Doar sabia numită gladius era agăţată în neorânduială, de cingătoare, pe spătarul unui jilţ pe a cărui spetează era încrustată aquila romană, simbolul imperial al cuceririi şi stăpânirii omnipotente.  

Pe peretele principal al încăperii se aflau expuse la loc de cinste insognele cohortelor romane aflate în Iudeea precum şi două scuturi dreptunghiulare folosite de Ponţiu Pilat pe vremea când fusese tânăr cavaler, aduse din Cezareea Palestinei, şi care fuseseră introduse în fortăreaţa Antonia pe ascuns, deoarece iudeii protestau de fiecare dată la vederea ,,urâciunilor” Romei în oraşul lor sfânt. Stindardele romane înaripate de vulturul Romei, efigia împăratului şi alte reprezentări cu chipuri ale zeilor stârneau de fiecare dată furia iudeilor care erau oricând gata să se răscoale şi chiar să şi moară în încercarea de a împiedica introducerea în cetate a oricăror reprezentări cu chipuri umane sau cu chipuri de animale..  

Mai erau acolo prinse de perete şi fasciile Romei, un mănunchi de nuiele legate împreună cu o secure şi care erau purtate de signofori împreună cu stindardele la orice marş, şi întotdeauna în luptă, simbolizând pedeapsa care îi aştepta pe duşmanii Romei.  

La loc de cinste în această panoplie, între două topoare germane cu dublu tăiş, se afla o suliţă romană, aşa numita ,,pillum” care fusese dăruită lui Ponţiu Pilat de către Lucius Aelius Seiano, care fusese favoritul lui Tiberius la acea vreme.  

Ponţiu Pilat fusese şi el la rândul său unul dintre favorţii lui Lucius Aelius Seiano, prefectul gărzii pretoriene, şi cel care îl recomandase împăratului Tiberius pentru scaunul de procurator al Provinciei Iudeea.  

Ponţiu Pilat luptase sub comanda magnificului Tiberius în Panonia apoi în Germania, după dezastrul de la Teutoburg, pe când avea doar douăzeci de ani, iar acest lucru, îi plăcea să creadă, cântărise greu în alegerea sa ca procurator al Iudeei.  

Pentru merite deosebite, susţinerea şi devotamentul pe care îl arătase faţă de dânsul, Lucius Seiano îi dăruise, ca un gest de mare preţuire, acea suliţă căreia romanii îi spuneau pillum, o armă pe care procuratorul ştia să o folosească cu mare îndemânare şi care era de altfel arma lui favorită. Împodobită cu pietre semipreţioase pe mâner, procuratorul ţinea foarte mult la ea şi o purta peste tot unde mergea. Acum, temuta armă se afla între cele două topoare germanice pe care procuratorul le avea ca trofee câştigate în luptele sale sub stindardele lui Tiberius.  

Şi de aceea i se şi spunea ,,Pilatulˮ fiindcă fusese recompensat cu acea suliţă de onoare. Datorită acelei arme primite în dar, aşa avea să-i fie cunoscut numele pentru totdeauna: ,,Ponţius Pilate”- Ponţiu Pilat.  

Nefericirea era acum, aceea că, Lucius Aelius Seiano, protectorul său de la Roma fusese înlăturat în al şaptesprezecelea an al domniei lui Tiberius, fiind executat la porunca împăratului deoarece urzise un complot pentru preluarea puterii imperiale în Roma, iar Tiberius deşi se afla în insula Capri pe atunci, aflase de complot, şi părăsindu-şi insula intrase în Roma alături de gărzile germane, răzbunându-se apoi crunt pe Seiano, pe familia lui dar şi pe toţi colaboratorii şi amicii acestuia, şi atât de cruntă fusese răzbunarea încât Senatul procedă la acel ,,damnatio memoriae”, numele trădătorului fiind şters din toate documentele şi înscripţiile iar statuile sale distruse şi aruncate în apele Tibrului odată cu cadavrele acoliţilor lui.  

Ieşise la iveală în urma anchetei, faptul că Lucius Aelius Seiano fusese un personaj extrem de corupt, iar intrigile, crimele, şi teroarea pe care le răspândise prefectul gărzii pretoriene în Roma erau de fapt o expresie a dispreţului cu care acesta tratase nu numai clasa politică: patricienii, prefecţii, consulii, înalţii funcţionari, magistraţii dar şi plebea ori cetăţenii de rând ai Romei. Politician perfid şi viclean Seiano îşi strânsese în jur un clan al său, o sumă de acoliţi cu care acesta făcea legea în Roma într-un mod discreţionar.  

Tragedia începuse de fapt când, după doisprezece ani de domnie în Roma, Tiberius se stabilise în insula Caprae (Capri), situată în apropiere de portul Neapolis, acolo unde împăratul construise pentru sine luxoasa vilă Iovis, pe un promontoriu abrupt, stâncos şi pitoresc, de unde conducea prin emisari şi curieri, treburile imperiului.  

Magnificul îl desemnase pe prefectul gărzii pretoriene adică pe Lucius Aelius Seiano, ca reprezentant al său personal în Roma, şi căruia îi acordase puteri aproape nelimitate în conducerea metropolei. Seiano era de fapt cel care îl convinsese pe Tiberius să se retragă în insula Capri fiindcă, îl sfătuise el, Roma era un loc prea periculos pentru el, unde Senatul şi politicienii îi erau ostili, şi gata întotdeauna să pună la cale un atentat, lucru care era de altfel adevărat într-o anumită măsură. Tiberius spunea însă că nu era el omul care să se teamă pentru viaţa sa, iar acest lucru fusese demonstrat în lunga sa carieră militară unde nu cunoscuse înfrângerea, dar paradoxal, sentimentul pe care îl avea faţă de Roma era acela de insecuritate şi spunea uneori că mai în siguranţă se simţise pe câmpul se luptă decât în marea metropolă. Titulatura şi demnitatea de împărat nu-i adusese lui Tiberius un trai tihnit în Roma iar acest lucru avea să-l urmărească toată viaţa.  

Îndată după plecarea lui Tiberius din Roma, proaspătul prefect al gărzii pretoriene se dovedi un foarte abil şi viclean politician, impunându-şi oamenii în posturile cheie din administraţie, din justiţie, ori din forurile conducătoare din metropolă. Încet, încet, Seiano îşi consolidă puterea şi în Senat, aducându-l prin diverşi acoliţi, la picioarele sale, iar dacă cineva cuteza să se împotrivească, acela era mai întâi ameninţat iar dacă acesta nu se conforma era forţat să se sinucidă sau era asasinat. Iar ca totul să pară corect se intentau procese mincinoase, puse la cale de acoliţii săi. Urmaseră cinci ani de guvernare discreţionară a lui Seiano până când Tiberius, interveni în forţă, cu brutalitate, eliminându-l pe prefectul gărzii pretoriene în urma unui denunţ scris pe un simplu bilet, despre o conspiraţie îndreptată împotriva lui personal.  

Apoi, după această acţiune de pedepsire, împăratul se retrăsese din nou în insula lui ca şi cum nimic nu se întâmplase. Roma însă fusese terorizată şi zguduită de grozăvia întâmplărilor petrecute.  

Trecuseră doi ani de când Seiano fusese executat la Roma iar procuratorul Ponţiu Pilat era aproape sigur că funcţia şi demnitatea urmau să-i fie luate şi lui cine ştie când şi în ce mod, era o chestiune de timp, fiindcă ştia, răzbunarea împăratului mergea până în cele mai îndepărtate unghere dincolo de spaţiu şi timp, şi chiar şi cei care nu erau vinovaţi cu aproape nimic dar aveau o cât de mică legătură cu cazul, ori şi alţii care încuviinţaseră tacit acţiunile şi părerile celui damnat, nu erau feriţi de represalii. Procuratorul cunoştea deci cât de necruţător putea fi Tiberius în astfel de situaţii fiindcă văzuse şi auzise multe despre magnificul în campaniile din Panonia şi Germania unde fusese şi el, un tânăr cavaler aspirant la glorie.  

Lui personal viitorul împărat i se păruse încă de pe atunci un om destul de ciudat, un introvertit, cu obiceiuri uneori de neînţeles, foarte superstiţios şi bănuitor, foarte crud uneori, defecte care contrastau însă cu statura unui om dealtfel instruit, ordonat şi riguros, modest chiar, preocupat de munca sa, oricare ar fi fost ea, dedicat în tot ce făcea şi care reuşise să facă ordine în treburile statului după ce fusese desemnat împărat, fiind un excelent organizator în treburile imperiului dar şi un foarte bun general pe câmpul de luptă, un adevărat strateg, un comandant în care trupele avuseseră întotdeauna o încredere totală, mult mai lucid decât Octavian Augustus.  

Chiar dacă nu-l plăcuse prea mult pe Tiberius, Ponţiu Pilat recunoştea că împăratul avusese o anumită charismă în faţa legiunilor pe care le comandase şi pe care le purtase din victorie în victorie în campaniile sale, pe vremea când împărat fusese Octavian Augustus-Divinul.  

Într-una din luptele din Panonia, sub Tiberius, Ponţiu Pilat fusese ales prin tragere la sorţi să conducă o învăluire de forţe în jurul unei coline, aceasta pentru a lovi pe unul din flancuri triburile barbare ale qvazilor şi marcomanilor, aliaţi ai panonilor de pe malul drept al Dunării. Bătălia care urmase fusese un triumf, deşi viitorul procurator pierduse destui legionari în luptă, respingând atacul inamic, însă la reconstituirea din cortul viitorului împărat, pe o masă unde fuseseră aşezate mici statuete de lemn, unul din ofiţerii lui Tiberius, demonstrase că dacă Ponţiu Pilat ar fi înţeles situaţia şi ar mai fi aşteptat puţin cu atacul său, ar fi căzut nu în flancul rândurilor duşmane ci chiar în spatele acestora, blocându-le în acest fel retragerea şi replierea alături de marcomani. Ponţiu Pilat însă atacase nerăbdător, prea devreme poate şi lovise triburile quazilor din flanc provocându-le pierderi serioase, punându-le pe fugă, însă inamicul reuşise totuşi să scape din capcană retrăgându-se în cele din urmă.  

Tiberius dădu dreptate aceluia iar triumful lui Ponţiu Pilat fu umbit de această remarcă. Lucrurile merseră şi mai departe iar adversarii viitorului procurator care în primă fază fuseseră invidioşi pe victoria sa, jubilau acum aruncându-i remarci batjocoritoare, gratulându-l cu expresii precum: ,,victorie a la Pirrus” ceea ce însemna că victoria fusese obţinută cu pierderi foarte grele. Unii chiar, rostiseră la modul cel mai batjocoritor ceea ce epirioţii lui Pirrus surprinseseră cu un umor negru, despre cruda realitate a acelui cumplit măcel: ,,Încă o victorie ca asta şi suntem terminaţi!”.  

Revenind la realitate procuratorul îşi roti privirea înnegurată spre trepiedul unde ardea un foc mic sub o hotă. Deşi simţea că era doar răcoare, procuratorul chemă sclavul nubian aflat dincolo de uşă pentru ca acesta să-i înteţească focul din taler.  

Acesta îi spuse că afară se strângeau rapid nori negri care se apropiau ameninţător, ca o cavalcadă, că era deja destul de frig, şi că probabil va fi furtună, ceea ce procuratorului i se păruse foarte ciudat pentru că doar cu puţin timp mai înainte cerul era aproape senin şi nu părea că se stârneşte vreo vijelie prea curând de undeva.  

Şi totuşi aşa era.  

Privi pe fereastră dincolo de draperiile roşii de lână şi văzu cum norii se şi adunaseră deja.  

Nu răspunse şi nu dădu atenţie sclavului care îi ceruse îngăduinţa să se ducă cu ordine scrise către un centurion.  

Îngândurat, procuratorul Ponţiu Pilat se lăsă pe spătarul jilţului.  

-Mărite procurator, cu îngăduinţa domniei voastre, cer voie să duc scrisoarea centurionului Marcius Cenna, mai rosti încă o dată sclavul nubian.  

-Poţi pleca, îi răspunse Ponţiu Pilat făcând un semn cu mâna.  

Rămase singur, cu ochii aţintiţi către focul care ardea aruncând văpăi în încăpere şi privind dincolo de ferestre observă că afară cerul se întunecase destul de mult. Mânat de curiozitate procuratorul ieşi din nou pe terasă şi îşi dădu seama că se apropia furtuna, fulgerele spintecau văzduhul şi se auzeau tunetele. Începu în curînd o ploaie măruntă care se opri brusc după ce norii cuprinseră firmamentul aproape în totalitate. Avu o viziune a unei privelişti care i se păru de rău augur şi rosti ca pentru sine privind cerul învolburat de nori:  

,,Pe templul Concordiei..., cine ştie ce mai vor şi zeii?″, iar gândul îl duse din nou la reşedinţa sa din Cezareea Maritima, la oraşul plin de viaţă al Levantului cu mulţimea de temple şi de statui ale zeilor străjuind pieţele şi răspântiile, la amfiteatrul de lângă mare sau la hipodromul unde îi plăcea să asiste la aprigele curse de care, ori în circul unde gladiatorii îşi aruncau plasa şi împungeau aerul cu tridentul.  

Abandonând dintr-odată aceste gînduri, procuratorul reveni în încăperea sa de lucru.  

Îşi spuse din nou pentru a câta oară, că ura Yerushalaimul cu revoltele lui şi cu obiceiurile sale ciudate şi de neînţeles.  

Dintr-o dată firul gândurilor sale fu întrerupt de unul din centurioni care intră în încăpere anunţat de sclavul nubian.  

-Porunca ta a fost îndeplinită mărite procurator! spuse acesta după ce îşi ridică braţul drept în semn de salut. Chiar în clipele acestea l-au răstignit pe nazarinean!  

Centurionul respira greu, semn că venise cât putuse de repede, după cum fusese porunca. Procuratorul nu spuse nimic însă dădu uşor din cap.  

Trecu un timp în tăcere ca şi când fiecare din cei doi n-ar fi ştiut de prezenţa celuilalt în acel loc. Omul din faţa sa aştepta nemişcat cu mâna pe mănunchiul sabiei romane care îi atârna la şold. Centurionul era ud iar de pe lorica segmentata se mai scurgeau încă picături de ploaie.  

Procuratorul îl privi, apoi se aşeză pe jilţ, împinse puţin hărţile de pe masa de lucru apoi se ridică şi îşi spălă mâinile într-un vas cu apă aflat acolo, cu acelaşi gest făcut cu ceva timp mai înainte când rostise sentinţa în procesul galileeanului Iisus, cel pe care îl arătase iudeilor strânşi în faţa treptelor pretoriului, rostindu-le cuvintele: ,,Ecce Homo”, şi care acum îi răsunau în urechi ca un ecou prelung, care nu-i dădea pace…  

,, Iată Omul!″.  

Cel din faţa sa observă că procuratorul se gândea în altă parte şi urmărindu-l cu privirea, se ridică şi îi întinse ştergarul aflat acolo pe marginea mesei. Procuratorul îşi aminti de procesul care se terminase de curând, când se spălase pe mâini înaintea tuturor într-un vas adus acolo la porunca sa, vrând astfel să arate tuturor că el era ,,curat” şi deşi el rostise sentinţa de condamnare la moarte, el personal nu avusese nici o vină în tot ceea ce se întâmplase.  

-Povesteşte-mi mai pe larg Marcius, în ce fel a fost? spuse el aşezându-se din nou în jilţ şi făcu un semn cu mâna centurionului ca să se aşeze.  

Acesta îşi drese glasul, îşi scoase coiful şi îl aduse cu mâna stângă la şold apoi se aşeză pe unul din scaunele aflate acolo. Începu deci să relateze cele ce văzuse.  

- Nazarineanul a fost dus la locul de pedeapsă cu un mare alai după dânsul. A căzut de mai multe ori sub povara lemnului dar de fiecare dată s-a ridicat, iar când n-a mai putut a fost ridicat de soldaţi. A fost totuşi o privelişte crudă…  

-De ce spui asta? se miră procuratorul Ponţiu Pilat.  

-Iudeii…ilustre! Unii dintre ei aruncau în bietul om cu ce le venea la mână şi îi aruncau tot felul de vorbe de ocară ca şi când n-ar fi fost de ajuns povara lemnului greu şi bătăile suferite de acesta înainte de a fi dus la locul de suferinţă.  

-Fără sentimentalisme Marcius, spuse Ponţiu Pilat cu nonşolanţă. N-ai mai văzut răstigniţi ?  

-Nu spun asta din milă, ilustre. De obicei cei care urmau a fi răstigniţi erau duşi de popor la locul pedepsei ca nişte eroi deşi mai toţi erau vinovaţi de crime. Mai ales zeloţii, care de-a lungul timpului au făcut atâtea victime printre legionari...  

-Lasă asta, îl întrerupse Ponţiu Pilat. Legionarii cum s-au comportat cu acest Iisus?  

-L-au biciuit pe acesta, după obicei, până la locul răstignirii. Ba, se pare că au cam întrecut cu mult măsura de data aceasta, deoarece condamnatul s-a purtat cu multă demnitate, nescoţând nici cel mai mic sunet de durere sub ploaia de lovituri, iar când n-a mai putut să se ridice deloc, au găsit pe un om sărman care se întorcea de la câmp cu nişte unelte pe umăr. Unul din soldaţi l-a văzut în mulţime pe acel om robust şi înalt care ieşea în evidenţă pentru că era mai înalt cu un cap ca toţi şi care privea şi el cu uimire şi cu teamă scena, după care i s-a spus să se apropie şi să ia în spate lemnul condamnatului, dar acesta a refuzat şi s-a dat înapoi câţiva paşi. În acest timp doi dintre soldaţii noştri l-au luat pe sus pe acest om şi l-au adus în faţa condamnatului care abia îşi mai trăgea sufletul. Cineva i-a luat coroana de spini care îi căzuse de pe frunte şi i-a îndesat-o pe capul însângerat.  

,,Ridică-te acum împăratul iudeilor ! i-a spus mulţimea în batjocură. El însă n-a spus nimic,  

ci i-a privit pe toţi rotindu-şi încet capul, probabil ca să-i vadă pe ai lui, însă aceştia erau în spatele celor care făcuseră cerc în jurul lui şi nu puteau trece de ei.  

Soldaţii au înţeles că Iisus din Nazaret era la capătul puterilor şi l-au lăsat un timp să se odihnească, însă după cum vă spuneam, n-a avut parte de asta din cauza sudalmelor, a zgomotului infernal al mulţimii şi a lucrurilor cu care unii dintre ei aruncau. Apoi l-au adus pe omul acela înalt şi solid în faţa lui. Galileeanul, căzut cum era, l-a privit pe acest om pe care unul din soldaţi l-a întrebat cum îl cheamă, iar el a răspuns că îl cheamă Simon din Cyrene.  

Privindu-l pe învăţătorul galileean acesta a luat lemnul greu şi săltându-l pe umeri a pornit înaintea alaiului, hotărât să îl ajute pe bietul condamnat.  

Apoi am ajuns cu toţii pe colina căreia ei îi spun Golgota, acolo unde se fac de obicei răstignirile aici la Ierusalim. Totul s-a petrecut ca de obicei foarte repede. Ceilalţi doi condamnaţi erau deja ridicaţi pe crucile lor. L-au luat deci şi pe el şi l-au dezbrăcat de hlamida roşie şi imediat legionarii au aruncat sorţii pentru ea. L-au pus jos iar el nu s-a împotrivit deloc, ba chiar şi-a întins singur mâinile pe cruce. I-au bătut primul cui şi n-a scos nici un sunet de durere şi la fel a fost până l-au pironit. Înainte de a pleca, am văzut cum se pregăteau să-i ridice crucea iar înainte de a ajunge la ziduri am auzit strigătele şi plânsetele de jale ale celor care l-au însoţit, rude şi ucenici ai lui, mai mult femei. Printre plînsetele acestora se auzeau însă huiduielile şi cuvintele de batjocură ale iudeilor, oamenii arhierului Caiafa Alioso.  

-De ce n-ai rămas până la sfârşit acolo? întrebă procuratorul.  

-M-am întors pentru noi porunci precum aţi vorbit prin curierul nubian, răspunse centurionul.  

Ponţiu Pilat păru să-şi amintească pentru ce îl chemase pe Marcius Cenna.  

Se ridică şi luă de pe masă un pergament legat şi pecetluit cu inelul de cavaler aflat pe degetul său.  

-Iată care este porunca, spuse el ridicându-se din jilţ. Du-te jos la barăcile gărzii şi acolo vei găsi un om care îţi va da o tablă pe care este scrisă vina condamnatului. Soldaţii să pună această tablă deasupra capului acestui Iisus pentru ca toată lumea să ştie care este vina lui.  

Marcius Cenna îşi puse coiful galeea pe cap, legându-şi cureaua sub bărbie. Vru să salute, dar Ponţiu Pilat îl opri cu un gest şi îi spuse :  

-Înainte de a pleca ia această scrisoare şi dă-o Sinedriului dacă nu vor fi de acord cu ce am poruncit să se scrie, fiindcă ştiu că iudeii nu vor fi de acord. Iar acum du-te Marcius, mai spuse procuratorul Ponţiu Pilat.  

Centurionul Marcius ieşi repede şi coborî în atrium la barăcile gărzilor unde citi tabla ordonată de Ponţiu Pilat: ,,Iisus Nazarineanul Împăratul Iudeilor’’, rosti acesta privind tabla scrisă în latină, elină şi ebraică.  

Marcius îşi aminti că se aflase lângă procurator când acesta ceruse apă într-un vas şi îşi dăduse seama atunci că lui Ponţiu Pilat i se făcuse frică.  

Mâna stângă a acestuia, înfăşurată pe după togă tremura aproape imperceptibil, iar când sclavul îi dăduse vasul cu apă şi ştergarul, Marcius îl privise pe procurator şi îi văzuse faţa albă ca varul.  

L-ar fi implorat pe procurator dacă s-ar fi putut, să-şi ţină firea şi să judece limpede în acele clipe de cumpănă. Îl privise pe Ponţiu Pilat în ochi şi îşi dăduse seama că figura acestuia se schimonosise şi luase parcă alte trăsături iar preţ de câteva clipe crezu că nu-l mai recunoaşte.  

Ştia că în inima procuratorului se ducea o luptă încordată, acesta căutând de fapt să-şi reprime sentimentele contradictorii care îi zbuciumau sufletul. Nimeni nu mai făcu însă nimic. Totul se desfăşurase parcă prea repede, fără nici un fel de răgaz de parcă o forţă malefică dicta din umbră producerea evenimentelor. Marcius îşi spuse totuşi că mulţimea care urla într-un vacarm de nedescris fusese cuprinsă de isterie probabil îndemnată de cineva anume fiindcă cunoştea metodele capilor iudei, şi toţi se temuseră la un moment dat că toată scena se va termina cu o răscoală care era dealtfel ceva obişnuit în Iudeea. Faptul că iudeii erau cât pe ce să se revolte se datorase în parte şi procuratorului Ponţiu Pilat fiindcă acesta avusese imprudenţa să interpună la baza treptelor pretoriului un număr prea mic de soldaţi de care mulţimea furioasă ar fi trecut destul de repede şi până să se sune cornul ar fi urmat o baie de sânge în care legionarii romani adunaţi acolo nu aveau sorţi de izbândă. Cu siguranţă acolo în faţa pretoriului se aflau şi acei zeloţi care aştepatau în umbră să se producă o revoltă la care ei s-ar fi raliat imediat.  

Cu aceste gânduri centurionul alergă repede la locul de osândă ca să ducă tabla pe care o poruncise procuratorul. Când ajunse la baza colinei Golgota, soldaţii îl ridicaseră pe Iisus pe lemnul crucii şi priveau către dânsul. Sutaşul Gaius Cassius veni în faţa lui, îi luă tabla de lemn din mână şi ordonă soldaţilor să ridice scara şi să bată tăbliţa cu înscrisul deasupra capului celui răstignit. În timp ce soldaţii făceau aceasta Marcius Cenna privea într-acolo. Auzise de învăţătorul galileean în câteva rânduri iar câteva pilde ale sale le aflase de la camarazii săi şi i se păruseră foarte înţelepte şi cu un anume înţeles. Mai auzise despre el că era vindecător şi chiar el cunoştea un caz în care acesta vindecase pe cineva. Ştia însă şi faptul că acesta era un vindecător diferit de ceilalţi căci se vorbea despre el că înviase din morţi pe câţiva.  

Toţi priveau acum cum tăbliţa ordonată de procuratorul Ponţiu Pilat fusese bătută deasupra.  

,,Iisus Nazarineanul Împăratul Iudeilor’’.  

Imediat cum citiră, o parte dintre iudei începură huiduielile şi sudalmele la adresa celui răstignit dar şi la adresa procuratorului Ponţiu Pilat. Soldaţii însă, la ordinul centurionului Gaius Cassius aflat acolo ca observator, îi ţinură la distanţă pe protestatari împingându-i înapoi pe aceştia cu scuturile şi suliţele.  

Câţiva dintre iudei, oameni ai Sinedriului, se înfăţişară în faţa lui Marcius Cenna fiindcă îl văzuseră pe acesta venind cu tăbliţa mai devreme. Îi cerură deci explicaţii. Acesta însă scoase documentul parafat de Ponţiu Pilat.  

-Cunoaşteţi această pecete? îi întrebă el pe iudei.  

-E pecetea procuratorului Ponţiu Pilat! spuse cineva dintre ei.  

-Care dintre voi ştie latina? întrebă Gaius Cassius apropiindu-se.  

Centurionul Marcius Cenna desfăcu documentul pe care unul dintre iudei îl citi în faţa celorlalţi, traducând.  

-,,Senatul şi poporul Romei ", rosti acela. ,,Eu, Ponţiu Pilat procuratorul provinciei Iudeea şi stăpân peste toată Samaria, Iudeea, şi Edom, în numele împăratului, Caesar Augustus Tiberius, magnificul şi atotputernicul poruncesc:  

Să se aşeze tabla cu înscrisul ,,Iisus Nazarineanul Împăratul Iudeilor, deasupra capului condamnatului ca fiind singura vină de care se face vinovat acesta. Şi oricine va încerca să împiedice acest lucru se va face vinovat înaintea mea şi va suferi pedeapsa mea.  

Dictum sapienti sat est ! " (Omului deştept îi ajunge o singură vorbă) îşi încheia porunca procuratorul Ponţiu Pilat, cu un proverb din scrierile lui Plaut.  

Marcius Cenna înfăşură documentul şi apoi îl puse în mâna celui care citise.  

-Asta este pentru Sinedriul vostru în cazul în care vor o explicaţie! şuieră acesta printre dinţi.  

Iudeii începură să vocifereze însă centurionul le întoarse spatele fără să le mai spună nimc şi se îndepărtă după ce mai privi încă o dată către Iisus care agoniza pe cruce.  

La ordinul centurionului Gaius Cassius legionarii făcură zid în faţa iudeilor, împingându-i.  

Referinţă Bibliografică:
Ancheta (fragment din roman) - primul fragment. / Mihai Condur : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1184, Anul IV, 29 martie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Condur : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Condur
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!