Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   



AFACEREA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

AFACEREA

Domnul Romulus Pandele, maistru la o mare uzină dintr-un oraş frumos, aflat la poalele unui munte cu nume tâmpit, se îmbrăcă cu o salopetă curată, îşi puse basca cea bună pe cap, o sărută pe buna sa soţie care făcea clătite la aragaz şi ieşi în curtea interioară a casei, în care locuia împreună cu alte două familii. Soarele după-amiezii de vară îl făcu să clipească des, dar după două minute putu să o privească duios pe Didina, scăldată acum într-o superbă lumină aurie. Se duse ca hipnotizat către ea. O atinse uşor cu palma mâinii drepte. Păstra încă o boare de răcoare de la nucul sub care stătuse. Nea Pandele îşi lipi tandru obrazul de trupul ei şi fu cuprins de un fior, ca mai totdeauna, puternic, dar nedesluşit. Apoi se strecură cu abilitate înăuntru. Didina în interior era fierbinte şi mirosea frumos a piele încinsă, a lacuri cu arome exotice şi a metal încălzit. Omul, fericit ca un licean la prima întâlnire, apăsă pe claxon şi se simţi puternic şi deştept. Claxonul, o minune a vremii sale, îi scoase cu răgetul său, în pragul caselor, pe vecinii Atila baci şi herr Hans.
Foarte mândru, nea Pandele coborî din maşină, ridică uşor capota şi privi, pentru a câta oară oare, la motor. Acesta sclipea de curăţenie, iar culorile argintiu şi maron erau ca şi cum nu ar fi trecut peste ele aproape cinci decenii. Vecinii, obişnuiţi cu damblaua prietenului lor, se apropiară şi, conform unui adevărat protocol, îl rugară să-i dea Didinei o cheie, să mai vadă şi ei o dată cum funcţionează un Ford din anii treizeci, de pe vremea lui Al Capone. Ştiau că acesta este ritualul cu care începea distracţia de sâmbătă seara, urmat de jocul de cărţi, cu cărţi obligatoriu ungureşti, table (aşa ceva ungurii nu au şi nici nemţii), mici poveşti, glume, ceva beriţe, câte o cafea, ştrudele de la madam Verner, kurtoş colaci de la madam Kiraly, sau poale-n brâu, eventual clătite, de la madam Pandele, toate cu voie bună, la masa de sub nuc. Erau prieteni, culmea, deşi, nu numai că aparţineau unor etnii diferite, dar nici confesiunile nu prea coincideau! Ati era catolic, Hansi era protestant, iar nea Pandele ortodox. Bucuria era mai mare de sărbători, că le ţineau pe toate şi, ca un semn că Dumenzeu nu poate fi totuşi confiscat, chiar şi femeile se înţelegeau, desigur într-o limbă mixtă. Păcat că modelul nu a fost mai bine studiat şi este pe cale să devină o simplă amintire, nu tocmai plăcută, pentru cei care ne conduc şi ne doresc binele.
Numai că, azi, nenorocire! Maşina refuza să pornească, iar, după mai multe eforturi disperate din partea domnului Pandele, o făcu, însă într-un mod jalnic! Tuşea, scotea un fum înecăcios de consistenţa unei pături şi tremura din toate încheieturile. Nea Pandele intră în pandalii. Ruşinea că maşina sa, pe care i-o lăsase moştenire tatăl său, nu mai sforăia ca o pisică leneşă atunci când motorul mergea, îl umplu de disperare şi strică în bună măsură mica lor petrecere. Abia peste trei zile, cu ajutorul prietenilor săi, descoperi că se defectase o piesă din motor, una din acelea care nu putea fi improvizată aşa cum erau deja cam cincizeci la sută din piesele maşinii. Disperarea luă proporţiile unei furtuni tropicale! Ce era de făcut!?
- Vinghem la muzeu şi cu banii chiştigat mergem la restaurant şi petrecem fain frumos, cu nevestele noştri, propuse inconştientul Ati!
În ochii înlăcrimaţi ai domnului Pandele apăru flacăra urii nestinse încă de pe vremea când baciul ungurean şi cu cel vrâncean îl omorâseră pe baciul moldovean. Numai că, înţe- leptul Hans, nefiind implicat în crima respectivă, îşi păstră luciditatea şi după ce pâcâi de zece ori din pipa lui cu mâner de porţelan rosti împăciuitor:
- Scrie măi Romi la noi la uzine din Germania, aia care producem acuma Ford şi întreabă dacă nu cumva are ei piesa ce-ţi trebuie. Că dacă au, o cumperi şi gata cu toată boala de necazul!
Ee! Neamţul tot neamţ! Nu excelează el în afecte şi trăiri istorice dar, la capitolul logică, e imbatabil. Zis şi făcut! Se puseră toţi trei pe redactat scrisoarea către uzina din Germania care fabrica maşini Ford, explicară situaţia, dădură toate datele necesare, apoi Hans o traduse în germană şi, plini de speranţe, după ce au plătit cam un salariu pentru timbrele de expediere, se puseră pe aşteptat.
Erau însă vremuri puţin înţelese acum! Funcţionarul de la poştă, acela special, care răspundea de secretul corespondenţelor cu străinătatea, desfăcu plicul, îl citi şi se luă cu mâinile de cap fiindcă părea o corespondenţă cifrată după metodele celui de al doilea război mondial. Urgent, se prezentă cu ea şi cu un raport detaliat la şeful său ierarhic. Maiorul luă act de raport şi, având în vedere gravitatea faptelor, îl înaintă inspectorului-şef al securităţii statului. Colonelul îşi frecă mâinile bucuros, pentru că abia aştepta o asemenea ocazie, ca să fie avansat general, însă şiret şi abil, nu trecu peste factorul politic de decizie. Aşa că, în dimineaţa următoare, se prezentă la primul-secretar al judeţului pentru a dezbate chestiunea şi să iniţieze, chipurile împreună, cele mai adecvate măsuri faţă de acest caz deosebit de complex.
Primul-secretar era însă un om realist şi mai presus de toate un mare trăgător de sfori. Ascultă liniştit expunerea colonelului şi propuse o analiză detaliată a cazului, cu toate implicaţiile mai mult sau mai puţin evidente:
- Dragul meu (colonelul era destul de periculos şi nu-şi permitea să-l ia în bombeuri), uite cum văd eu lucrurile... Şi dacă greşesc, te rog, din suflet, să mă corectezi! Deocamdată nu se face proba unei trădări de ţară şi nici n-aş vrea să greşim cumva, că ştii, unii abia aşteaptă aşa ceva ca să ne frigă posturile. Să urmărim în continuare ce se întâmplă şi, funcţie de mersul evenimentelor, procedăm ca atare. Adică ori îi întoarcem să lucreze pentru noi, oriii... ştii tu!
Colonelul mulţumi respectuos pentru timpul ce-i fusese acordat şi pentru sfaturile primite, strânse cordial mâna întinsă şi se retrase mergând cu spatele. La sediu, dădu înregistrarea convorbirii specialiştilor de la laborator să o cureţe în aşa fel, încât, la o adică, să aibă pe cine da vina.
Rămas singur în biroul său, primul-secretar îşiaprinse o ţigară şi mimând că studiază producţia la recolta de sfeclă furajeră (ştia desigur de camerele şi microfoanele care-l supravegheau tot timpul), îşi analiză propriul plan. Deci! Dacă nefericiţii ăia au vreo vină, colonelul e cel în măsură să acţioneze, aşa cum îl povăţuise el. Dacă se dovedeşte că e vorba numai de hârbul acela de maşină, îi băgăm la încălcarea legii secretului de stat şi îi ardem cu ceva amenzi. Atenţie mare însă, că erau clasă muncitoare şi minorităţi! Nu prea se glumea cu cele două componente ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate!
Surprizele însă abia acum veneau! Din Germania sosi o scrisoare semnată de directorul uzinei în care acesta comunica faptul că piesa respectivă nu se mai fabrică de peste patruzeci de ani, deci nu există nici o şansă pentru înlocuirea ei, însă apreciind enorm faptul că domnul Romulus Pandele, este un mare iubitor al mărcii, îi propunea să-i ofere, din partea firmei desigur, în schimbul maşinii sale vechi, o maşină nouă, urmând ca el să aleagă între modelele prezentate în pliantul alăturat. Cu stimă şi deosebită consideraţiune, preşedinte director general, Dietrich Muller... etc... etc...
Cei trei prieteni, să cadă jos şi mai multe nu! La fel şi funcţionarul special de la poştă, maiorul, colonelul şi primul-secretar! Planurile trebuia revizuite! Treaba porni, discret şi silenţios, mai ceva decât motorul bietei Didina pe când funcţiona.
- Sandule, dragă (adică, tov. colonel), atâta timp cât în ţară intră valori, nu este cazul să ne facem griji! Ba mai mult, vom putea raporta eşalonului suprem că acţiunea aduce beneficii şi nu prejudiciază economia naţională. Ştii cât de sensibil este iubitul nostru conducător şi eminenta sa soţie la asemenea raportări. De partea economică mă ocup eu, de cea informativ-operaţională, bine-înţeles că tu. Sunt sigur de izbândă, iar laudele nu cred că vor întârzia!
Cei trei prieteni nu aveau în grijă însă, nici aspectele economice ale ţării şi nici pe cele de spionaj. Compuneau o altă scrisoare în care arătau că sunt onoraţi de oferta făcută, numai că, în condiţiile date, nu puteau plăti nici transportul şi nici vama pentru noua maşină, aşa că, au concluzionat cu iarna în suflet: Cu stimă şi respect, cu mii de mulţumiri dar, având în vedere... etc... etc...
Stupoare! Peste o săptămână o maşină de transport mărfuri care părea ieşită de pe ecranul unui cinematograf oprea în faţa casei. Din maşină coborâră doi domni, iar din T.I.R. fu extrasă, cu ceremonia de rigoare, maşina Ford cea mai frumoasă din pliantul pe care domnul Pandele îl ţinea acum sub candelă. Domnii, plini de politeţe, înmânară actele noii maşini, cu toate taxele plătite, noului proprietar şi întocmind pe loc un act notarial cu valabilitate internaţională o urcară în camion pe Didina şi dispărură, de parcă nici nu ar fi existat, din ochii împăienjeniţi de lacrimi ai tuturor locatarilor, indiferent de sex, naţiune, sau confesiune. Printre vecinii celor trei prieteni bătu imediat un vânt de nebunie care ajunse în cel mai scurt timp şi în biroul primului tartor al judeţului.
Cei doi, colonelul şi primul-secretar îşi rearanjară planul conform noii situaţii. Rapoartele către eşaloanele superioare luară formele unor flori exotice, pline de realizări şi succese pe toate liniile. Pe teren fură trimise organele în drept, adică miliţia, care folosind mijloacele specifice, îl convinseră pe domnul Pandele că, desigur, cel mai bine ar fi să dea această maşină conducerii judeţene de partid, în schimbul unei Dacii puţin rulate, din fondul de protocol al instituţiei, plus o invitaţie la tribună, chiar lângă primul-secretar, de ziua Republicii când se făcea defilare. Domnul Pandele, om înţelept, îşi băgă picioarele în invitaţie, dar maşina o dădu că nu prea era de glumit. Peste câteva zile vându şi Dacia cea foarte puţin zgâriată şi ruginită, luă pe ea o sumă rezonabilă şi cu aceasta petrecură o seară faină, toţi trei, plus nevestele, la un restaurant din centrul oraşului. Luat de trufie şi de ţoiurile de palincă, Ati îi spuse lui Pandele:
- Mei Pondele, dache ascultai tu la mine nu mai perdeai timp, che uite aşe cum am spus ioo se întâmple. Adiche, ce se mai spui, chind ungure deştept vorbeşte cu române căpos, aşe se întâmple...
Flăcările urii mioritice nu mai apărură în ochii destul de micşoraţi ai domnului Pandele. Ba mai mult, îl pupă pe prietenul său ungur şi-i spuse că are dreptate, în timp ce Hanţi păcâia molcom din pipa lui frumoasă şi nu spunea nimic. Mustăţile lor însă erau umede de lacrimi şi dorul de Didina îi înfrăţea, dincolo de ranchiunele istorice sau culturale. De uimire, filatorilor de la masa vecină le ieşi pe nas muştarul, iar micii sleiţi pe carton le întoarseră stomacurile pe dos... Aşa ceva era imposibil, sfida pur şi simplu tot ce ne spuneau documentele de partid despre duşmănia milenară dintre cele două, sau chiar, de la o vreme, trei popoare.
Totuşi, cu timpul, serile de sâmbătă ale celor trei prieteni reveniră, mai greu, dar reveniră, la micile lor bucurii, lipsite însă acum de privegherea farurilor drăgălaşei Didina. Eeee, dar la câte îndură omul...
Doar că, în acest interval de timp, primul-secretar înaintă un memoriu conducerii supreme şi se lăudă cât putu cu modul în care a reuşit el să dejoace planurile de îmbogăţire a unor oameni ai muncii păcăliţi de nenorocita de propagandă capitalistă şi, în context, modul detaliat în care a sporit bogăţia naţională cu un autoturism de marcă, nou-nouţ. Şiretul prim, povestea totul în amănunt ca nu cumva să o facă alţii şi să fie bănuit de implicare în afacere. Nu uită să remarce modul just de colaborare cu organele abilitate şi făcu chiar propunerea mult aşteptată de colonel. Se părea că lucrurile intraseră în normalitate. Se părea doar! Forul suprem, mai precis Absolut Înţeleapta Soţie a Celui mai Absolut Înţelept Fiu al Poporului, analiză situaţia şi luă imediat o decizie.
- Păi, bă, dovlecilor, dacă nemţii sunt tâmpiţi şi dau maşini pă toate rablele noastre, hai bă, să-i spargem!
În urma acestei preţioase indicaţii, forurile de execuţie trecură la treabă. În consecinţă, o circulară expres fu trimisă secţiilor de miliţie din toată ţara cu ordinul strict ca toate rablele să fie rechiziţionate pe bază de chitanţe cu descărcare la bugetul statului (asta pentru cei ce nu cunosc limbajul vremii însemna că dacă te punea dracul să ceri bani, în cel mai scurt timp lucrai ca voluntar în brigăzile de intervenţii pe timpul calamităţilor, adică o formă de puşcărie mai blândă).
Miliţia, celălalt braţ înarmat al poporului, trecu la treabă şi peste numai trei luni, o delegaţie oficială se prezenta la directorul uzinelor germane şi negocia schimbul maşinilor vechi cu modele noi. Culmea, deşi nici delegaţia nu se aştepta la cine ştie ce succes, neamţul după mai multe runde de târguială ca la uşa cortului (o fi fost un neamţ mai depărtat de trunchiul tradiţiei specifice!) primi cam o treime din rable pe care le schimbă cu maşini noi. De bucurie, delegaţia îi făcu cadou rablele rămase pe dinafară, că tot nu mai aveam noi ce face cu ele şi oricum erau urcate în trenuri gata de plecare. Se evita astfel o cheltuială în plus! O dată încheiată afacerea, întreaga delegaţie a fost decorată cu ordine fără nici o valoare, primul-secretar avansat ministru, unde primi o maşină de teren autohtonă, iar colonelul avansat general şi trimis cu acest fericit prilej să supravegheze operativ construcţia noului canal care lega marea cea mare de fluviul devenirii noastre. A fost găsit ceva mai târziu înecat într-o groapă de var, deşi nimeni nu a putut să explice cum de a ajuns generalul acolo. Cum s-ar spune, se îndepliniseră dorinţele tuturor, dar nici de blestemele celor trei prieteni nu prea scăpaseră...

***
...În uriaşul său birou din Munchen, domnul Dietrich Muller făcea demersurile necesare pentru a expune o parte din colecţia sa de automobile de epocă la întâlnirea anuală a colecţionarilor de la Londra. Era acum posesorul celui mai mare parc de maşini de colecţie în valoare estimată la câteva sute de milioane de dolari. Se descurcase admirabil. Maşinile le procurase în schimbul unora noi cu preţuri promoţionale, din producţia uzinei pe care o condusese cu ceva vreme în urmă şi le recondiţionase cu cei mai buni meşteri, tot din uzină, cheltuind câte ceva din buzunarul propriu. Merita însă! Preţul unui automobil de colecţie pe piaţa de specialitate valora cam de o mie de ori mai mult decât investise el. Ca să nu mai vorbim de fierul vechi obţinut ca bonus al afacerii, pe care îl vânduse unor firme specializate, dar şi de primele plătite de firma mamă pentru că în acel an vânzările crescuseră de două ori faţă de anul precedent. Apoi, după acea perioadă fastă, domnul director Dietrich a anunţat că se retrage din funcţie şi se pensionează pe caz de boală. Ulterior, ca manager al propriei afaceri cu maşini de epocă, a devenit bogat şi chiar a vizitat timp de o zi frumoasa ţară de unde îi venise pleaşca. Ţara, ca ţara, dar oamenii totuşi nu i s-au părut chiar atât de proşti cum îi credea! Ciudat, foarte ciudat!
 

Referinţă Bibliografică:
AFACEREA / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1287, Anul IV, 10 iulie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!