Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   



VERGINICA, PIVOTUL DEMOGRAFIEI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

VERGINICA, PIVOTUL DEMOGRAFIEI

Pe Verginica o umfla râsul când îşi auzea numele. Semnificaţia lui fusese spulberată încă din copilărie când la jocul „de-a mama şi de-a tata“fetiţa preferase un „de-a tata“care trebuia să plece în armată, iar jocul fusese foarte instructiv şi plin de savoare, făcând din Verginica o jucătoare pasionată. Cum, în general, jocurile copiilor nu reţin atenţia părinţilor decât dacă se termină cu ochi scoşi, sau capul spart, acesta fiind fără urmări, un timp, trecu neobservat.
Cam spre sfârşitul clasei a şasea, când colegele Verginicăi se străduiau să vină acasă cu note bune, ea, fără vreo strădanie deosebită, veni cu un copilaş frumos, înfăşat într-o rochiţă mai veche şi care, evident, răcnea cât îl ţineau plămânii, semn că era sănătos şi voinic.
Părinţii se bucurară nespus la vederea nepoţelului şi, conform tradiţiei, tatăl o stâlci în bătaie pe proaspăta mămică, alungând-o din casă cu vorbe pline de tâlc:
– Pleacă în lumea largă, să nu te mai văd în ochi, că ne-ai făcut neamul de râs!
Cum „lumea largă“ începea şi se termina peste drum, la o mătuşă, femeie înţeleaptă care lucrase o vreme şi la un patron arab, maică-sa o adăposti acolo şi îi spuse să fie fără grijă că, după ce mai bea o sticlă de ţuică, va şti ea cum să-l convingă pe taică-său şi tot neamul lui de sărăntoci şi păguboşi să se poarte creştineşte.
În consecinţă, a doua zi, sfârâind de sete şi cu genunchii moi, tatăl începu să facă, în fundul curţii, chirpici pentru o nouă cameră. Deşi înjura încetişor printre dinţi şi ţigara din colţul gurii, muncea fără pauză, convins fiind de foamea care îi rodea interiorul pârjolit, dar şi de privirea fermă a soţiei care mânuia cu dexteritate un satâr.
Spre prânz, când se aşeză, frânt, pe nişte lemne, femeia veni la el cu o cană cu apă, cu satârul în mână şi plină de sânge de la o raţă ce tocmai fusese sacrificată, pentru împăcare. În timp ce bea, simţind cum apa îi ţine sufletul să nu o ia razna, soţia îi spuse duios:
– Ai grijă să faci camera mai mare, că Vergi a noastră e fată frumoasă şi tânără, aşa că, nu se va opri aici. Vezi şi tu cum arată, nu ca sterpele alea la care te uiţi tu la televizor în miezul nopţii şi vii de-mi strici mie somnul, armăsarule!
Armăsarul, care avea de fapt cincizeci şi opt de kilograme cu bocancii de la armată în picioare, fornăi de plăcere şi, mândru nevoie mare, se puse pe treabă, semn că psihologia este o invenţie a femeilor contra bărbaţilor.
Peste câteva zile camera era gata, era mare, trei pe trei şi era mobilată cu un pat care ocupa jumătate din spaţiu, restul fiind prevăzut cu cinci cuie bătute în perete şi un lighean din aluminiu.
Verginica se întoarse din „lumea largă“ cu ceva lacrimi în ochi, sărută mâna părinţilor şi, după băutura de rigoare, lucrurile intrară în normalitate sub privirea atentă a mamei care cu acest prilej, se dovedi a fi clarvăzătoare, deoarece, în scurt timp, în odaia cea mare din fundul curţii, aproape în fiecare an, se năştea câte un copil, care de care mai frumos şi mai diferit de ceilalţi. Astfel, în câţiva ani, Verginica deveni cap de familie deoarece, la contribuţia statului pentru creşterea copiilor, se adăuga şi venitul mult mai consistent provenit din, să spunem, recunoştinţa celor aproximativ optzeci de presupuşi taţi ai celor şapte copii.
Acum Vergi avea rolul reginei din stup, era atent îngrijită de toţi cei din jur şi veghea, plină de farmec şi vigilenţă, la respectarea programului de colectare a donaţiilor în schimbul tăcerii.
Desigur, Verginica nu era o excepţie în zonă, am putea spune chiar că era regula, dar trebuie să fim foarte atenţi la accent. În această zonă cu relief domol şi oameni normali, mulţimea copiilor era un prilej de mândrie pentru ambele sexe şi doar lumea numită civilizată privea fenomenul ca aparţinând exclusiv regiunilor subdezvoltate, numite eufemistic: defavorizate. Acest tip de gândire avea însă prevalenţă în raport cu statistica oficială, care publica, an de an, o demografie explozivă în aceste zone, lucru incompatibil cu standardele de viaţă preconizate şi cu presupusa ridicare a nivelului de trai bazat, pare-se, pe o mortalitate galopantă.
În consecinţă, undeva într-un birou, la un minister, un şeful serviciului demografic, proaspăt muştruluit de ministru, urlă în pragul apoplexiei:
– Să vină la mine bou’ dă Istrate de la Registratură!
Şeful, ca aproape orice şef, suferea de sindromul biciclistului care stă cu capul plecat şi dă din picioare, era gras, vineţiu la faţă şi zbiera fără întrerupere pentru a crea impresia de competenţă.
Istrate de la Registratură era invers. Deşi avea numai treizeci şi şase de ani, începuse să semene nepermis de mult cu hârtiile pe care le răsfoia toată ziua, părea a se hrăni doar cu celofan, fuma jumătăţi de Carpaţi şi locuia cu chirie într-o garsonieră ca vai de mama ei, pentru care plătea jumătate din salariu. Cât despre ceea ce numim viaţă sentimentală, sau erotică, pentru Istrate aceasta se reducea la nişte amintiri confuze şi penibile din vremea când era militar cu termen redus şi la unele informaţii din revistele de specialitate de pe noptieră, cu vagi intenţii de punere în practică solitară, prilej cu care fuma chiar o ţigară întreagă. Să recunoaştem însă cinstit, oameni de acest gen justifică conceptul de funcţionar bugetar şi, în mod firesc, sunt exceptaţi de la prime şi avansări, primesc sarcini pe care şi câinii le-ar refuza, trecând absolut neobservaţi prin viaţă. Acesta era, să zicem, omul, căruia şeful îi mugi:
– Istrate, marş pe teren şi rezolvă situaţia!
Istrate luă dosarul şi se şterse de stropii de salivă ai şefului abia în biroul său. Seara se urcă în tren cu trusa de voiaj, vorba vine, un bilet dus-întors clasa a doua şi trei pachete de ţigări, convins fiind că „pe teren” nu se puteau găsi ţigări Carpaţi. Peste aproximativ două zile ajunse în orăşelul cu pricina, unde indisciplina demografică ameninţa nu numai progresul economic, ci şi mult aşteptata integrare în structurile europene şi euroatlantice despre care oamenii nu păreau deloc interesaţi, deşi sondajele guvernamentale indicau o dorinţă exprimată de 98%din populaţie, probabil numărându-se şi câinii maidanezi. Doar cine nu a călătorit în viaţa lui măcar două ore cu trenurile personale care străbat ţara de la sud la nord şi invers, nu-şi poate imagina cum arăta Istrate când bătu la poarta casei în care locuia subiectul Verginica, luni pe la 10.00. Ieşi, după un timp, tatăl care alungă nişte dihănii de câini aproape domestici şi văzând că omul de la poartă, deşi purta pălărie şi cravată, abia se ţinea pe picioare, îl pofti în casă, îi dădu o cană cu apă şi apoi în întrebă „cu ce treburi pe la noi?“ Istrate răscoli prin amintiri, îşi scoase privirea de „şef de la Bucureşti“, apoi pălăria şi spuse că în probleme stringente referitoare la conceptul de „statistică demografică zonală“.
– Da, da, da, spuse tatăl cu un aer gânditor, semn că nu pricepuse nimic, aşteptaţi doar o clipă să o chem pe Verginica, pentru că ea se ocupă de chestiile astea, mai zise el, nimerind, fără să vrea, în miezul problemei. În timp ce Istrate sorbea pe îndelete încă o cană cu apă în speranţa că va evita să leşine de foame, în cameră apăru Verginica, cu o rochiţă de vară destul de mulată şi având, în general, mirosul şi forma unui cozonăcel bine rumenit, proaspăt scos din cuptor. Spuse frumos „sărut-mâna“ cu voce tare şi în gând „aracan di băietu ista care n-o văzut fimei de la Crăşiun şî acu-i chierit di foami! Al mieu îi!“ Deşi diagnosticul, foarte complex, era, în termeni reali, foarte exact, greşea doar prin perioada de abstinenţă atribuită lui Istrate. Avea şi Verginica limitele ei şi chiar nu putea crede că un om normal poate supravieţui unei perioade de secetă, în domeniu, mai mult de o lună.
Se aşeză pe scaun în faţa lui Istrate, îi zâmbi cu toată faţa ei de femeie generoasă şi, în timp ce el îşi dregea vocea, îi spuse cu glas irezistibil:
– Şi-ar fi sî bem o cafeluţî şi-un mizilic, pânî aranjaţi hârtiili şeli?
Schimbă apoi tonul şi-i spuse tatălui care privea încântat cum Vergi preia ferm controlul:
– Tăticî, mişcî şî vezi di ai grijî!
Bătrânul dispăru şi, după câteva minute, în care Vergi făcu dovada unei conversaţii agreabile despre vreme cineva ciocăni uşor în uşă. Vergi deschise surâzând şi în cameră intră mama care, deşi era cocoşată de o tavă încărcată, spuse şi ea „sărut-mâna“. Întrucât Istrate era obişnuit ca femeile să nu-l vadă nici dacă se ciocnea de ele pe stradă, chestia cu „sărut-mâna“ şi mirosul bunătăţilor de pe tavă acţionau devastator asupra imaginii de „şef de la centru“. Privirea i se împăienjeni şi rosti prudent „vai, dar nu trebuia aşa deranj“, foarte speriat ca nu cumva să fie luat în serios.
– Nişi un deranj, luaţi o afinatî di casî cî-i bunî la stomac!
Exact ce trebuia, fiindcă stomacul bietului Istrate intrase deja în spasm. După primul păhăruţ cu afinată (păhăruţ: un eufemism în contrast cu realitatea), bietul om basculă, fără grija protocolului, toată încărcătura platoului şi acum savura o cafeluţă făcută după principiul „cafea ca de la duşman şi zahăr ca de la tine“, pufăind cu stil o ţigară lungă, din partea casei.
Vergi, numai zâmbet şi lumină în ochii albaştri, lăsase aşa, ca din întâmplare, să-i cadă nişte şuviţe blonde de sub baticul legat cochet la spate şi sorbea delicios din ceaşca de cafea, ţinând cu eleganţă degetul mic ridicat, precum coada unui căţel.
Istrate, ce-i drept având o culoare omenească în obraji, povestea detaşat despre călătoria cu trenul şi luase hotărârea de a completa formularele la întoarcere, că şi aşa nu le citea nimeni. Ce nu-şi putea explica era o senzaţie necunoscută de căldură care îl invada în partea de sub curea. Oricum, nu o punea în legătură cu mirosul plăcut de femeie tânără al Verginicăi. Nici nu se putea gândi la aşa ceva. Apăru, discret, tatăl care, în timp ce strângea resturile, primi o nouă poruncă:
– Vezi cî musafirul nostru rămâne la masî la noi, ai grijî!
În cameră era răcoare şi bine, păhăruţele se umpleau la timp, aşa că Vergi întrebă zâmbind frumos:
– Da’ pi matali cum ti cheamă, cî mii îmi zâşi Verginica…
Istrate de la Registratură răspunde prompt „Istrate“, iar Verginica, fată bine crescută, râse uşor ca de o glumă şi puse o întrebare ajutătoare:
– Nu, cum îţi spuni mama matali când ti cheamă! Istrate se dumiri şi răspunse Mircea, fără să fie sigur că mama lui îl strigase vreodată aşa.
– Vai, şi frumos, se entuziasmă sincer Vergi şi îşi pocni mâinile grăsuţe, Mirşea cî pânî acu doar di Gheorghi, Vasâli şî Paraschiv am avut parti! Da’ io, şî ştii, o sî-ţ spui tot domn Mirşicâ pânî ne-om mai cunoaşti!
Istrate râdea destul de plin de el şi se lăsa cotropit de căldura aceea ciudată care îi amorţea orice urmă de raţionament logic, ceea ce el, de altfel, nici nu-şi propusese.
O altă bătaie discretă în uşă anunţă că masa îi aştepta. Invitatul se spălă pe mâini şi pe faţă cu apă turnată de Vergi dintr-o cană de sticlă, prilej cu care, fără nici o intenţie, dar cu plăcere, Istrate constată ce picioare frumoase şi ce şold arcuit i se legăna prin faţa ochilor, mult mai aproape decât i se întâmplase vreodată. Masa era frumos împodobită şi bine garnisită cu aperitive şi mâncăruri la care, ciudat, se asortaseră şi nişte sticle de vin cu renume.
Istrate, care şi la revelion mânca din pungă şi bea bere din sticlă, era complet depăşit. La o masă mai apărută, aşa ca din întâmplare, primarul, împodobit cu eşarfa tricoloră, doi consilieri, şeful Poliţiei şi chiar un popă tânăr şi frumos. Stimulat de anturaj şi atmosferă, Istrate povesti câteva aventuri de la serviciu, unde şeful, un tip foarte de treabă, îl iubea ca pe copilul său şi îl asculta orbeşte când avea de luat hotărâri importante. Constată, pentru prima oară în viaţă, că poate vorbi mai mult de cinci minute, chiar dacă nu foarte coerent. Ce mai, era tare! Toată lumea îi spunea domn’ Mircea, paharele se ciocneau des, se mai spuneau şi bancuri, iar popa cânta romanţe, aşa că Istrate fu tentat să creadă că a murit în tren şi acum este în Rai, deşi nu ştia pentru ce merite.
Cum lucrurile păreau că se încing de la sine, în cameră apăru şi un balaoacheş cu o vioară şi o poftă nebună de cântat de petrecere, de inimă albastră şi de haiducie, dar când trecu la repertoriul deocheat, de nuntă, o sprânceană ridicată discret de Vergi îl făcu să dispară ca prin fum. Peste scurt timp se mai ridică o sprânceană, musafirii îşi aduseră aminte că mai au şi alte treburi şi îşi luară rămas bun, pupându-l din plin pe Istrate şi bătându-l bărbăteşte pe spate. Ca într-un basm, în peisaj nu a apărut mutra nici unui copil din cei şapte, ceea ce arăta puterea de control şi calităţile native de şef ale Verginicăi.
Firesc, după masă, Istrate fu invitat să se întindă puţin, că aşa este creştineşte, ceea ce el primi uşor deconectat de la realitate şi fără să se gândească la trenul care pleca, spre seară, la Bucureşti. În camera de odihnă, cea cu patul vestit, era răcoare şi mirosea a busuioc, aşa că, intră fericit în comă. Greu de spus cât a dormit, la un moment dat se făcea, probabil în vis, că era gol într-o iesle şi o viţică, cu ochi frumoşi şi botul cald şi umed, avea o respiraţie fierbinte care îi dădea fiori. Şi, tot în vis, se gândea ce faţă ar face şeful lui dacă ar şti că el, Istrate de la Registratură, e ca un fel de Iisus, dar nu apucă să se distreze prea mult pe această temă fiindcă viţica îi spuse cu glas omenesc:
– Gata Mirşică, bagî pâinea la cuptor că l-am înfierbântat rău di tăt!
Foarte confuz, întrucât în Biblie nu exista asemenea replică, refuză să acţioneze ca să nu spulbere visul, dar până la urmă, este sigur că lucrurile au luat un curs firesc şi, după scurt timp, viţica se lăsă uşor peste el, caldă şi moale, lingându-l duios pe la urechi. Fericit, Istrate se trezi cu senzaţia că pluteşte şi când deschise ochii o văzu pe Verginica surâzând despletită în plăcuta obscuritate a camerei.
– Vai, vă rog să mă scuzaţi, doamnă, nu-mi dau seama cum…
Doamna însă, chicoti destul de amuzată şi spuse:
– Mirşică, gospodariule, de-acu lasî-ti pi mâna me!
Cum părea că imposibilul se produsese, Istrate se conformă entuziast propunerii, frustrările sale se răzbunară şi, împreună cu afinata, vinul şi fripturile îi creară o dorinţă nebună de performanţă. Corelată cu imaginaţia deosebit de fecundă a femeii, practica se dovedi un succes încununat de apariţia zorilor.
Cum Istrate ştim că nu avea amintiri în domeniu, când se dădu jos din pat constată că este foarte înalt şi are un trup atletic, chiar dacă picioarele îi cam tremurau. Cafeaua i se servi pe prispă unde, înconjurat de nişte copii frumoşi şi cuminţi, Istrate povesti o mulţime de aventuri şi întâmplări văzute la televizor dar adaptate, acum, naratorului.
Vergi veni cu afinata de ritual şi mezelicurile, îl sărută pe gură, iar Istrate ajunsese la concluzia că îi băga în mă-sa pe toţi de la serviciu şi că locul lui e aici, fericit şi înconjurat de copii. Îi comunică şi Verginicăi hotărârea, iar aceasta spuse:
– Tăticule, am hotărât că Mirşică vrea sî mă iei di nevastî, acuşâca, aşa cî, duti şi vezi di ai grijî!
Cum Mircică cunoştea semnificaţia ocultă a comenzilor date de Vergi, se eliberă de orice apăsare, convins fiind că totul va merge ca pe roate. Tatăl dispăru şi masa de prânz se petrecu în familie, adică cei doi şi copiii, care, spre deosebire de ce ştia Istrate, nu s-au bătut, nu au scâncit şi chiar cel mic, de doi anişori, mânca fără să dea pe el. La sfârşit spuseseră „sărut-mâna pentru masă“, iar ghindocul îl pupă pe „tăticu“ pe obraz, ungându-l cu grăsime, ceea ce îi produsese lui „tăticu“ o lacrimă la fiecare ochi.
În timp ce Istrate era tratat ca un paşă şi se familiariza cu oamenii şi locurile, o maşinărie bine condusă, foarte silenţioasă, derula evenimentele în sensul dorit, deci vineri, primarul, cu un aer solemn şi extrem de fericit, îi declara pe cei doi: soţ şi soţie până la sfârşitul zilelor.
Sâmbătă, la biserică, popa cel frumos - trist şi cu lacrimi în ochi -, săvârşi slujba, iar la Isaia dănţuieşte plânse ca un copil. Emoţie mare în biserică. Lăcrimă şi şeful Poliţiei, împreună cu ofiţerii şi plutonierii din subordine, mă rog, aproape toată partea bărbătească sub cincizeci de ani. Doar femeile, deşi vădit uşurate, stăteau aşa, mai înţepate, ca să nu le creadă lumea proaste, de parcă se uita cineva la ele.
Sâmbătă seara, nuntă mare la Clubul C.F.R., iar strigarea darului avu un efect năucitor asupra lui Istrate, obişnuit cu sume în care un bilet de tramvai în plus avea încărcătura unui crah financiar. Strigaseră sume consistente lăutarii, de la nişte rude înlesnite, bărbaţi care nu erau la nuntă, dar care nu uitaseră de eveniment din motive numai de ei cunoscute. După nuntă, Vergi anunţă că nu este timp de călătorii în străinătate şi că „tăticule, adu munşitorii şî vezi di ai grijî!“
Peste două zile începu construcţia unei case noi şi frumoase, Istrate primi o slujbă de director în Primărie, se înscrise într-un partid şi fu luat asociat la o afacere cu cherestea de către prietenul său, şeful Poliţiei. Următorii doi ani, Istrate munci pe brânci, casa fu terminată, afacerile prosperau, iar Vergi mai născuse doi copii. Tăticul, fericit, constată că fetiţa seamănă cu Vergi, iar băieţelul cu un bunic al lui, mort în război.
Într-una din zile, aflat cu treburi în Bucureşti, Istrate trecu pe la fostul serviciu de unde, de fapt, nici nu demisionase şi intră în biroul şefului fără să bată la uşă. Şeful ridică nasul borcănat şi roşu din ceaşca de cafea şi spuse:
– Ai rezolvat, dă dracu’ hârtiile alea şi marş la lucru! Şi ce te-ai îmbrăcat aşa, crezi că aici e casă de modă, firea-ţi ai dracu’ de golani, că vă dă statu’ bani cu găleata şi voi nimic!
Sesizând însă o schimbare, în sensul că Istrate nu dispărea pe sub uşă ca de obicei, căscă ochii şi îşi înghiţi restul de cuvinte. „Te pomeneşti că tâmpitul ăsta a ajuns mare mahăr la partid şi mă zboară, că doar ştie ce studii am“, gândi şeful suspect de repede. Prin urmare, schimbă tonul şi spuse umil:
– Vai, domnu’ Istrate, să nu vă mai recunosc, Doamne, ce ţi-e şi cu stresul ăsta, dar poftiţi, luaţi loc, o cafeluţă, o mică tărie, aşa ca între colegi, hă, hă, hă…
Istrate se aşeză pe scaun cu un aer victorios şi, cum nu era ranchiunos, îi spuse şefului că-l bagă în mă-sa cu serviciul lui cu tot, iar şeful râse de parcă auzea o glumă pe înţelesul lui. Simţind că a terminat cu opera de umanizare, Istrate plecă, gândind că poate a îndulcit zilele amărâtului care îi va lua locul. Se înşela.
Veneau însă alegerile şi Istrate, om ajuns în urbea lui, a fost propus deputat, în capul listei, pentru că dăduse suma necesară acestei poziţii. Avea însă şi o largă susţinere în rândul electoratului. Jumătate din femei îl susţineau să plece la Bucureşti, că poate mai vine cu alţi fraieri de acolo, iar cealaltă jumătate spera ca, prin plecare, să o lase baltă pe Verginica cu toţi plozii ei şi să-şi găsească alta pe la slujba aia. O parte din bărbaţi aveau motive personale să-l vadă plecat, o altă parte spera în afaceri cât mai profitabile cu sprijin la centru, iar ceilalţi nici nu contau pentru că habar nu aveau de ce votează. Astfel, Istrate ajunse deputat, pe timpul mandatului său apără cu înverşunare ideea incomodă a dezvoltării demografice, iar Verginica îi mai dărui doi copii, semn că parcă mai obosise şi ea. Pe biroul deputatului se afla o fotografie mare, a lui, cu familia.
Deasupra tuturor domnea zâmbetul de fată bună şi generoasă al Verginicăi. Merita!

 

Referinţă Bibliografică:
VERGINICA, PIVOTUL DEMOGRAFIEI / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1275, Anul IV, 28 iunie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!