Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   



ENIGMA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

ENIGMA


Profesorul, închise încet dosarul, ultimul din această noapte de gardă, a câta oare din viaţa sa, şi stinse veioza care stătuse aprinsă încă de la lăsarea serii. Să fii şeful unui spital de neuropsihiatrie este una din experienţele rarisime pe care viaţa le poate oferi unui om, traducându-i în fapt sintagme ce par mai mult literare precum: foc continuu sau pe viaţă şi pe moarte. Din păcate, tragicul real al unor asemenea traduceri nu lipseşte şi el nu este deloc livresc. Profesorul dădu la o parte draperiile groase şi deschise larg canaturile ferestrei. O lumină pură, albă precum ne imaginăm a fi doar aripile îngerilor inundă biroul. Afară ninsese. Blăniţa Mielului Imaculat acoperise din nou urâţenia gri a acestei lumi. Un efemer semn al unei divinităţi capabile să ne arate drumul către adevăr. În inima profesorului se ascunse o lacrimă de duioşie. O amintire, poate a unei mult prea îndepărtate copilării, atunci când mama le spunea copiilor în dimineaţa primei zăpezi căzute peste ţinuturile de basm ale Bucovinei natale că, iată, suntem din nou iertaţi de păcate. Şi el atunci credea ce-i spunea mama... Chiar şi acum... Ieşi din birou, traversă holul şi se îndreptă spre ieşire. Era puţin înainte de ora începerii programului şi voia, puţin egoist, să se bucure o clipă, singur, de splendoarea acestei dimineţi.
O dimineaţă unică, aşa cum de fapt ne sunt toate clipele vieţii, gândi profesorul, cuprins parcă de un fior poetic. Aflat acum pe terasa înaltă privi peste grădina care aseară era tristă şi pustie. La ceasul acesta, deşi la fel de pustie, părea scena unei feerii ale cărei personaje întârziau să apară. Ceva însă era complet în afara logicii peisajului. Ceva îi rănise privirea fascinată de simfonia albului imaculat şi nu-şi dădea seama încă ce! Scană (vai ce barbarism!) cu atenţie, din nou, întregul sector... Da! Acolo, în mijlocul tufelor fără urmă de frunze, în poiana aceea micuţă, era un obiect complet rupt de armonia peisajului. Verde, strălucitor, oarecum rotund, se iţea din zăpadă, cu un exces de personalitate sfidător, cumva chiar obraznic! Ce nu se lega? Armonia, ruptă de culoarea mult prea contrastantă, sau numai prezenţa insolită a acelui obiect? Ca de obicei, nevoia profund omenească de logică, duşmanul poeziei, câştigă şi de astă dată!
Profesorul coborî de pe terasă şi se apropie de obiectul acela atât de bizar încât, pentru câteva momente, nu avu curajul să facă nici o supoziţie. Se opri la numai doi paşi de el. De jur-împrejur, zăpadă lipsită de orice fel de urme! Obiectul, de o perfecţiune şi o frumuseţe îngrijorătoare, era într-adevăr, pe cât se vedea, sferic, de un verde hipnotic, cu nişte, aparent, incizuri negricioase atât de perfect geometrice, încât sfidau orice interpretare de tip: joc al naturii sau iluzie optică. Păreau mult mai asemănătoare unui scris necunoscut. Profesorul fusese obligatoriu şi tânăr, iar în acea ipostază, acum cam ignorată, ca orice tânăr timid şi cu drag de cunoaştere, citise o mulţime de cărţi din bogata literatură science-fiction... Totuşi...
- Să ne păstrăm decenţa, gândi profesorul, au trecut atâţia ani, iar viaţa, viaţaaa, nu prea a confirmat scrierile ce prefigurau viitorul... Ba, dacă ne gândim mai bine, pe majoritatea, mai ales pe cele optimiste, le-a infirmat fără drept de apel... Însă, la un moment dat, profesorul, cel mai reputat specialist în hipnoză regresivă, simţi cum, privind la obiect, retrăieşte fericirea lipsită de responsa- bilităţi majore atât de caracteristică primei copilării. Era cumva fericit şi nu se împotrivi în nici un fel acestei stări devenite cu timpul o raritate...
- Bună dimineaţa, s-a întâmplat ceva? Vă simţiţi bine?
Profesorul ieşi cu regret din regresie şi privi către noul venit, şeful clinicii doi şi el o personalitate remarcabilă în domeniul psihiatriei.
- Nu, nu e nici o problemă... mă uit doar la chestia aceea verde, mi se pare destul de ciudată şi nu-mi pot explica...
Privirea colegului urmă direcţia mâinii întinse şi din gură îi ieşi un sunet complet neacademic: hââhhh, uuăăă... Apoi rămase nemişcat şi încordat. Nici pentru el nu era explicabil ce vedea. Încercă timid unele ipoteze, dar renunţă imediat la ele când îşi dădu seama că sunt mult prea stupide, mai ales pentru un om a cărui imaginaţie depăşea categoric nivelul emisiunilor televizate de culturalizare a maselor. Rămaseră tăcuţi o vreme, fiecare cu gândurile lui.
Dar, cum era deja ora de sosire a personalului, în scurt timp, în jurul lor se adună elita ştiinţifică a spitalului, profesori, conferenţiari, medici de renume, rezidenţi, ba chiar şi câţiva infirmieri. Se aprinse obişnuita dispută ştiinţifică asupra subiectului, iar un rezident (mdeh, un tânăr) demonstră un curaj criminal şi, ducându-se lângă obiect, îl atinse. Sfera era destul de rece, dar nu îngheţată, era fermă la atingere, fără să fie dură, iar privit din apropiere, desenul de pe suprafaţa ei avea forma unor alveole, riguros structurate în jurul unor linii de forţă, ceva mai închise la culoare care marcau cumva un fel de sistem de meridiane pe suprafaţa ei. Bizar... Foarte bizar...
Noile informaţii provocară acea dezlănţuire de energii, când fiecare strigă cât poate, neagă tot ce spun ceilalţi fără a asculta vreun argument şi a căpătat, nu de mult, denumirea voit elegantă şi mult mai academică de brainstorming, pentru a ascunde adevărul (că doar nu se face s-o numim mahala!). Profesorul se străduia cu greu să urmărească ce spun ceilalţi...
Între timp, pe terasă, îşi făcu apariţia doamna Filica, o fiinţă structural fericită, care mătura zăpada şi fredona un cântecel de voie bună având drept refren nepreţuitul îndemn: bea, bea, nu te lăsa, bea, că viaţa e grea! Ştia cântecul de la cel de-al treilea soţ al său, internat acum în acest spital pentru o nouă cură de dezalcoolizare. La cei aproximativ treizeci şi cinci de ani ai săi, doamna Filica era atrăgătoare ca femeie, iar spiritul său deschis şi firea profund filozofică o făceau să fie preţuită de toată lumea şi o aduseseră, în cei aproape douăzeci de ani de activitate, în rândul persoanelor cu multiple responsabilităţi şi cunoştinţe, mult preţuite în această lume. Văzând deci doamna zarva din grădiniţă, opri puţin activitatea de bază şi îşi lungi gâtul. Cum însă nu înţelegea nimic, se deplasă energică la faţa locului, hotărâtă fiind să lămurească problemele. Ajunsă în mijlocul cercului de cadre universitare şi medici cu renume, ce păreau acum suficient de pregătiţi ştiinţific pentru a încinge o bătaie, scoase o exclamaţie de bucurie, pocnindu-şi palmele:
- Văeleleiii, io-ti-ti, uăii, uni iara, bătuo-ar focu’ s-o bată şî stuchi-o-ar mâţâli, doar şi zâşeam az’ mai di dimineaţî c-am cherdut-o! Apoi, spre stupoarea întregii asistenţe, ridică, fără nici o inhibiţie, obiectul acela misterios şi-l şterse, fără urmă de teamă, cu poala halatului.
- Aiasta-i tărtăcuţa şeia di i-am looat-o di cado’ io lu’ Costiel, nieputu-mio, băietu’ şel mititel a lu’ sor-mia din dial, sî i-l duc di Crăşiun şî l-am cherdut ieri pi la prânz cân’ m-o chemat don doctur şeala nou sî-mi arăti şeava-n biro’ şî m-o pus pi canape...
Întregul corp didactic şi medical dispăru ca luat de ape. Rămase singur profesorul. Om înţelept şi cu simţul umorului, începu să râdă din toată inima, iar Filica, de mulţumire că-şi găsise tărtăcuţa, îl luă în braţe şi-l pupă temeinic pe obraji. Profesorul îi simţi trupul pietros, mirosul şi căldura de femeie tânără, iar un fior ce-l credea de mult uitat îl străbătu fierbinte. Pentru o secundă poate, mâna i-a întârziat pe talia încă zveltă şi mlădie. Dar numai pentru o secundă...
- Hai, du-te, Filiţo, că nu de alta, dar îmi ies vorbe şi, nu că m-aş teme, doar sunt obişnuit cu asta, dar acum, chiar ar fi degeaba... Plecă, mergând încet, înapoi în biroul între timp aerisit şi, foarte bine dispus, se aşeză la maşina de scris, o piesă de colecţie, dacă luăm în calcul vechimea, puse o coală nouă în car începu să scrie:
Fenomenologia isterică indusă de autosugestie, manifestare specifică mai ales în colectivităţile de intelectuali”. Ideea studiului îi venise de la recenta întâmplare... Fluiera fericit! Ziua începuse frumos şi, iată, se continua minunat, oferindu-i un material absolut inedit pentru comunicarea ştiinţifică de la congresul din primăvară...

***
Comandantul XYZQ-N3 era înalt, frumos şi autoritar. Armura sa din titan îl făcea invulnerabil, avea inteligenţa funcţionabilă logaritmic funcţie de nivelul solicitărilor şi infinite capacităţi de interpretare şi analiză a fenomenelor înconjurătoare. Era un android de ultimă generaţie, extrem de perfecţionat şi fusese numit, prin Înalt Decret Planetar, comandantul navei intergalactice Beagle. La rândul ei, nava, o expresie de vârf a celor mai înaintate tehnologii, avea inclusiv sisteme de translare temporală şi fusese destinată măreţului program Darwin, menit să lămurească definitiv, cu probe şi argumente ştiinţifice, originea omului. Era imperios necesar un asemenea program, care solicita o investiţie uriaşă desigur, deoarece oamenii vehiculau drept origine a lor o suspectă relaţie cu divinitatea, intervenţia unor îngeri sau şi mai grav, o ipoteză întru totul delirantă: „după chipul şi asemănarea” Creatorului. Înaltul Consiliu Android nu avea însă absolut deloc umor şi, într-un consens cu totul neobişnuit, hotărî că, pentru binele şi viitorul planetei, se vor depăşi inerentele eforturi bugetare şi se va demonstra adevărul ştiinţific, fără putinţă de tăgadă. Apoi vor fi întreprinse măsurile ce se impuneau... E drept, consiliul nu avea el umor, însă avea o înaltă moralitate!
Mai greu a fost cu angajarea echipajului uman, fiindcă nu se prea găseau disponibili pentru asemenea sarcină, iar despre voluntari nici nu se făcea să se aducă vorba. Desigur, prezenţa omului la bordul navei avea ca unică justificare tot înalta moralitate a consiliului, pentru că nava putea foarte bine să funcţioneze autonom, în orice condiţii. Oamenii erau necesari însă pentru a proba cu martori descoperirile, întrucât legea, una foarte învechită, punea încă mărturiile androizilor în faţa curţilor cu juri pe acelaşi nivel cu înregistrările audio-video. Părea de neînţeles, raportat la condiţiile actuale ale societăţii, dar legea, chiar caducă fiind acum, pentru ei era sfântă... Până la abrogarea ei...
Într-un târziu, au fost recrutaţi, nu trebuie să ştim prin ce mijloace, trei oameni care au primit însărcinări la bordul navei. Erau Vas, Cos şi Ghi, de meserie poeţi, cu domiciliul permanent într-o cârciumă din mahala, unde fuseseră şi racolaţi. Vă daţi seama cam cum... Vas, pentru că părea chiar inteligent, a fost numit fochist la cazanul nuclear, iar ceilalţi doi repartizaţi să măture calele şi să şteargă de praf bordul navei, cu interdicţia fermă de a atinge vreun comutator. Ca să rămânem în spiritul adevărului, până la urmă, disperat că echipajul uman o ţinea numai într-o beţie cu alcool sustras de la instalaţia de răcire şi una-două puneau de un joc de lumini folosind sistemele de avertizare incendiu, comandantul XYZQ-N3, pentru siguranţa tuturor, i-a închis în carcera neutrinică, le-a dat spirt şi felii de pâine ca să-l strecoare înainte de a-l bea, apoi a făcut el toată treaba, că şi-aşa n-avea somn. Deşi era de multe ori tentat, nici nu putea să-i arunce peste bord, căci, aşa cum am spus, în conformitate cu ordinele primite, avea nevoie de ei la întoarcere, pentru mărturiile de rutină. Ce-i drept, în carceră le punea şi filme cu activităţile ştiinţifice desfăşurate pe parcursul expediţiei. În concluzie, cei trei nu puteau, la o adică, să se plângă că nu participaseră efectiv la misiune, deşi nu prea reuşeau să vizioneze filmele, fiind tot timpul chiori de beţi.
Dar cum se explică de ce se găseau atât de greu oameni pentru o expediţie de o asemenea anvergură şi importanţă, când ştim, din istorie, că aceştia, oamenii deci, au o atracţie genetică, am putea spune, către aventură, risc şi cunoaştere. Daaa, dar asta era în urmă cu milioane de ani... Acum însă oamenii erau, în proporţie covârşitoare, filozofi şi puteau demonstra cu forţa argumentelor de inspiraţie divină orice adevăr. Preferau această activitate oricărei alteia, mai ales în ultimele milenii de când statul acorda filozofilor o alocaţie care-i scutea de grija zilei de mâine. Pentru prima oară în istorie, statul (android, să nu uităm!) împlinise un vis măreţ, visul etern al omenirii de a trândăvi fără să facă foamea. Bine, erau şi incapabili care nu puteau să arate prin rezultate că pot fi filozofi şi se declarau poeţi sau scriitori. Numai că, pentru ei nu erau fonduri aşa de mari ca să le alunge spaima de a nu avea ce duce la gură (e vorba de băutură, fiindcă apa era gratis) şi, iată, unii dintre ei, precum Vas, Cos şi Ghi, mai cădeau pradă comercianţilor de forţă de muncă silnică.
Deci este firesc să ne punem şi întrebarea: care erau temele de reflecţie ale filozofilor, declarate de ei majore şi fundamentale pentru existenţa fizică şi evoluţia spirituală a speciei? Hehe, erau destule, de o profunzime şi o importanţă cu adevărat capitală! Iată câteva dintre ele! „Implantul cu silicon între estetică şi comunicare ezoterică; Sexul, sublimul artelor vizuale; Epilarea inghinală, condiţie sine-qua-non a catarsisului; Mesajul subliminal al manelelor, singura cale către mântuire, sau: Lăcuirea unghiilor de la picioare, formă superioară de divinaţie”.
Îmmm, trebuie să recunoaştem că androizii erau complet depăşiţi de complexitatea şi abisalul acestor speculaţiuni ideatice. De altfel, cei mai mulţi dintre ei munceau în agricultură, mai ales în ramura ei de bază, viticultura şi în industrie, fiind prin urmare complet stupizi. Erau şi unii ceva mai destupaţi, dar aceştia erau detaşaţi să creeze în domeniul atât de profitabil al show-bizz-ului. Pentru această ramură a economiei mondiale se construiseră special androizi cu unele circuite arse, foarte puţin deasupra celor de la ţară, care aveau misiunea clară de a produce şi promova programe absolut tâmpite, pentru ca ele să fie pe înţelesul maselor largi, spre fericirea acestora. Tot această categorie avea şi sarcina de a lucra în presă. Pe ansamblu, se putea vorbi de o societate exemplar planificată, armonioasă şi convenabilă puterii Consiliului, numai că uneori apăreau, mai ales din partea unor declasaţi de genul Vas, Cos, ori Ghi, unele probleme, răcnite în public, despre etică, sau evoluţie, despre dominaţie, vorbindu-se chiar de o conspiraţie a androizilor. Era deci timpul unor măsuri! Ferme, la nevoie radicale, dar profund morale! Deşi, fixaţia asta cu morala începuse deja să fie considerată o hibă serioasă în proiectarea şi construcţia androizilor!
Aşa gândea comandantul XYZQ-N3 după încheierea ultimului experiment, executat în trecutul îndepărtat al omenirii, într-o comunitate considerată cu nivel ridicat al coeficientului de inteligenţă. Le crease o situaţie ieşită puţin din rutină, plasând un obiect mai puţin cunoscut într-un mediu neobişnuit şi urmărise atent reacţiile subiecţilor. Fuseseră catastrofale! Au abandonat imediat, se putea spune, cu voluptate, metodele gândirii carteziene, preferând să se refugieze, pentru căutarea unui răspuns, în zona miturilor, a minciunilor şi a născocirilor plăsmuite de minţile lor aberante. Alunecaseră apoi, aproape imediat, într-un emoţional lipsit de orice urmă de logică, însă cu un uriaş potenţial agresiv. Jalnic!
Mai ales că subdezvoltaţii din carceră privind pe hublourile electronice făceau un haz dezgustător, bine întreţinut cu alcool. În zadar comandantul le transmisese telepatic să înceteze băşcălia, deoarece aceştia sunt respectabilii lor strămoşi, că nu a reuşit, sub nici o formă (folosise chiar şi sugestia unor dureri anale), să influenţeze comportamentul bestiilor. Se vede treaba, gândi autocritic XYZQ-N3, că mai era de lucrat la capacităţile neuropsihice şi hipnotice ale acestui lot de semeni ai săi.
Oricum, această expediţie îşi încheiase cu succes misiunea, iar comandantul trimise un raport detaliat Înaltului Consiliu. Ataşă probele obţinute în teren împreună cu reacţiile subiecţilor umani de la bord şi făcu, destul de prudent, unele recomandări privind necesitatea convieţuirii cu o specie lipsită complet de capacitatea de a evolua. Înaltul Consiliu răspunse imediat (se putea observa chiar şi în acest mic detaliu diferenţa dintre cele două componente sociale; oameni versus androizi dând, o înaltă (evident!) apreciere rezultatelor obţinute apoi recomandă comandantului un ultim experiment cu personalul din subordine.
XYZQ-N3 consultă hărţile galactice şi programă pilotul automat pe o rută anevoioasă printre mai multe centuri de asteroizi, către o planetă dintr-o galaxie periferică unde trăiau nişte saurieni de talie impresionantă. Ştia, din lecţiile de istorie, că specia umană avea un cult deosebit pentru aceste forme de viaţă pe care le numea balauri, sau dragoni. Memoria ei ancestrală pendula între adoraţie şi groază. Până la destinaţie intră în instalaţia de criogenizare, oferindu-şi un set prelungit de vise plăcute în legătură cu acest ultim experiment în care cei trei vor înfrunta în realitate propriile lor fantasme. Concomitent, îşi propusese să urmărească atent şi reacţiile saurienilor la îngurgitarea unor corpuri saturate cu toxine alcoolice. Un studiu cu dublă partidă deci, urmând a pune baze ştiinţifice ipotezelor referitoare la dispariţia dinozaurilor de pe planeta Terra. Deoarece şi în acest domeniu, până acum, se luaseră în calcul numai minciunile şcolilor umane. Îngheţă fericit, închipuindu-se doctor honoris cauza, în urma lucrărilor absolut inedite pe care le va prezenta la congresul mondial din primăvară...



 

Referinţă Bibliografică:
ENIGMA / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1241, Anul IV, 25 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!