Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   



VÂNĂTOAREA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

VÂNĂTOAREA

Pe Marele Domeniu Regal se desfăşura şi în acest an, conform unei îndelungate tradiţii, Marea Vânătoare de Toamnă, eveniment monden la care participau capete încoronate, şefi de state şi guverne, oameni cu averi mai mari decât întregul P.I.B. al Africii, bancheri şi industriaşi de renume, în fine, crema societăţii de pe întregul mapamond, cu întreg alaiul cuvenit unei asemenea situaţii.
Regele, însoţit de Marea Curte, sosi exact la ora fixată în faţa Marelui Pavilion, descălecă şi intră solemn în uriaşa încăpere unde avea loc ceremonia de deschidere a celui mai vestit eveniment al anului. Era îmbrăcat în ţinuta de Mare Vânător, conform ighemonicului stabilit în urmă cu cinci sute de ani, şi încins cu vestita spadă istorică, denumită încă de pe vremea cruciadelor, Eterna Biruinţă. Îşi ocupă locul în capul mesei, se intonă un scurt Te Deum, apoi Marele Ierarh binecuvântă adunarea şi închină o scurtă rugăciune pentru izbândă şi glorie. Oaspeţii ridicară paharul ritual cu vin roşu, în cinstea Maiestăţii Sale, rostiră într-un glas Marele Jurământ Solemn al Cavalerilor şi, abia apoi, au ieşit, răspândindu-se, după regulile stabilite, în teren. Regele primi raportul Marelui Şambelan şi pe cel al Marelui Hăitaş. Totul era pregătit în cele mai mici amănunte.
Marea Vânătoare începu, ca de obicei, sub cele mai faste auspicii. Scutierii încărcau armele, epolate apoi cu îndemânare de trăgători şi cartuşele foarte rar îşi ratau ţintele, indiferent dacă acestea erau iepuri, vulpi, prepeliţe, sitari, fazani sau potârnichi. Armele şi muniţiile se schimbau funcţie de ţinte cu o remarcabilă îndemânare ce demonstra un antrenament îndelungat şi, de ce nu, multă pasiune pentru străvechea şi nobila artă a vânătorii. Cam după două ore, participanţii fură invitaţi să ia o mică pauză, timp în care au fost serviţi în pocale de aur cu vin fiert în mirodenii exotice iar cărătorii au adus în faţa vânătorilor prima recoltă.
Zeci de fiinţe care până în acea dimineaţă se crezuseră libere, poate chiar fericite, înroşeau acum cu sângele lor covorul galben al frunzelor căzute. Întărâtaţi, câinii mârâiau şi lătrau furioşi către boturile, sau penele, pline de spume roşii şi la ochii îngheţaţi către un cer complet indiferent. Îmbărbătaţi de victoriile obţinute, distinşii oaspeţi ai regelui se reinstalară pe vechile amplasamente, pregătindu-şi armele pentru adevărata încercare. Urmau să apară în bătaie urşii cei fioroşi, haitele de lupi şi chiar bizonii. Inimile tuturor băteau puternic, iar adrenalina le umfla vinele tâmplelor. Bine, nici nu se făcea să ştii că, pentru siguranţă, animalele mari erau drogate, iar păsările scoase din volierele pregătite dinainte, înţepate cu un ac în cap şi aruncate în văzduh unde mai băteau spasmodic din aripi dând o puternică senzaţie de autentică derută. Cât despre iepuri, sau alte mamifere de talie mică, aceştia nu prezentau nici un pericol, mai ales că aveau deja făcută injecţia antirabică o dată cu doza de alcool necesară sprintenelii.
Regele aştepta cu acel calm pe care ţi-l dă printre altele şi moştenirea a zeci de generaţii de vânători regali, glumind bine dispus cu Marele Armaş, care-i rânduise puştile în funcţie de informaţiile pe care le avea de la Marele Hăitaş. Cu puţin înainte însă de apariţia fiarelor, regele zâmbi puţin stingherit şi, plasând cu eleganţă o mică glumă regală, se retrase într-un tufiş pentru o necesitate strict omenească, dar care nu-i ocoleşte nici pe împăraţi. Ajuns la adăpost de privirile suitei, sprijini superba armă cu trei ţevi de trunchiul unui copac şi începu să-şi descheie pantalonii, ignorând uşoara ameţeală ce o simţea şi pe care o punea de altfel pe seama sângelui înfierbântat de bucuria sărbătorii. Tresări însă, când auzul încordat surprinse în apropiere un foşnet şi un uşor sforăit. Întrerupse cu un uriaş efort de voinţă activităţile pentru care se retrăsese şi privi cu atenţie în direcţia copacilor... Îşi reprimă un strigăt de uimire, el, Regele, care avea parte de astfel de motive aproape zilnic! În faţa sa, printre copaci se vedea, nici mai mult nici mai puţin decât un inorog! Poate că, dacă regele ar fi fost un om obişnuit, precum olteanul din snoavele noastre, ar fi rostit ca şi acesta: iată un animal ce nu există! Daaa, dar el era un rege şi pe blazonul său era exact un inorog pe un câmp de aur, ceea ce simboliza bogăţia, onoarea şi curăţenia sufletească a casei sale. Deci inorogul exista şi cel mai normal lucru i se păru acum să-l împuşte, pentru că altfel nu avea cum să demonstreze că l-a văzut. Iar regi mincinoşi, aşa precum bine ştim, nu pot fi! Regele ieşi rapid din starea de meditaţie, apucă puşca şi o îndreptă spre inorog.
- Comută pe brenik, alicele îmi pot strica pielea şi ar fi păcat,auzi regele o voce în cap şi îşi dădu seama că vocea avea dreptate, deşi nu ştia a cui este. Comută pe glonţ şi apăsă trăgaciul! Era însă foarte emoţionat şi glonţul se înfipse într-un trunchi. Alb şi strălucitor, inorogul se uită la el cu o privire ce denota un dispreţ cumplit şi sforăi de parcă ar fi râs. Un râs cam ironic, dar şi plin de tristeţe...
- Nu pot să înţeleg cum de poţi fi atât de tâmpit! Eu ies din negura legendelor ca să vezi că degeaba porţi imaginea mea pe amărâtul ăla al tău de blazon, iar tu, ca ultimul idiot din lume, vrei să mă omori şi asta doar ca să te poţi lăuda în faţa nemernicilor pe care i-ai poftit la masacru cu iscusinţa ta de criminal odios... Şi când te gândeşti că simbolul imaginii mele ar trebui să te facă să fii măcar demn, dacă nu deştept, că asta este chiar imposibil!
- Băiii, fi atent ce spui că io nu-s un terchea-berchea oarecare, io-s stăpânul acestui regat, io-s dă stirpe divină, io-s legea pă pământu’ ăsta, pe când tu... tu eşti un biet animal fără nici un drept şi dacă vreau io...
Inorogul veni aproape de rege şi cu vârful cornului îi atinse uşor pieptul în dreptul inimii. O răceală de gheaţă cuprinse trupul regelui, iar mâna ce se străduia să reîncarce arma, căzu sleită de putere. Ochii inorogului îl priveau cu o nesfârşită milă, deşi regele îşi dădea seama că aşa ceva nu era cu putinţă. Acest sentiment aparţinea oamenilor, dar mai ales regilor! Păi, ce facem, răsturnăm valori stabilite de noi cu trufie şi sfinţite de trecerea veacurilor?!
- Eşti doar un biet fanfaron cu minţile stricate de linguşeli, iar prostia şi decăderea ţi-au răpit până şi ultimele rămăşiţe de bun simţ. Te-au imbecilizat complet laudele deşarte aduse de slugile tale ticăloase pe care îţi convine să le crezi devotate! Mai bine ţi-ai potoli setea ereditară de sânge împuşcându-i pe ei şi nu umilind bietele făpturi ale Domnului care au nefericirea de a trăi în aceste locuri. Chiar aşa, cum de-ţi dă prin cap să organizezi asemenea spectacol sângeros şi complet lipsit de gust, tu cel ce te crezi un arbitru al bunului gust?!
- Ăăă, vânătoarea este sportul regilor, este un drept şi un privilegiu al celor de stirpe...
- Poate că a fost sport pe vremea când cei doi, vânătorul şi vânatul, aveau şanse egale în luptă. Şi atunci avea chiar o finalitate! Carnea vânatului, indiferent dacă acesta era chiar vânătorul, se consuma, asigurând supravieţuirea uneia dintre specii. Avea deci o logică! Dar acum, care ar fi logica acestei barbarii unde voi folosiţi mijloace în faţa cărora bietele vieţuitoare nu au nici o şansă? Sau poate că, în subconştient, vă răzbunaţi pentru cumplitele boli contractate generaţii de-a rândul în care aţi consumat, cu o dezgustătoare lăcomie, carne de vânat?! Ar fi o explicaţie... Tare şubredă însă şi complet dezonorantă...
- Băi, animale, tu să nu mă judeci pă mine că acu-ţ’ bag spada-n gât! Mâna regelui dădu să scoată de la brâu spada etern biruitoare, însă se opri lipsită de vlagă pe mânerul bogat încrustat cu pietre preţioase şi filigrane de aur. În ochii inorogului se lăsă o umbră şi două lacrimi udară genele lungi.
- Iar n-ai minte! Tu crezi că, dacă ţărănoii ăia inculţi, e vorba de străluciţii tăi înaintaşi, şi-au pus slugile lor să mă picteze îngenuncheat în faţa leşinatelor voastre de domniţe, abia aştept să mă înhame’ unu ca tine. Scuză-mă, dar eşti un cretin! Şi dacă nu te spulber cu răsuflarea mea acum, este pentru că, orb cum eşti, nici nu-ţi dai seama că toată mascarada asta este făcută pentru ca tu să fii cel vânat. Dar poate că-i mai bine aşa... Că, mdeh, cine ştie ce-ţi mai trecea prin cap, dacă aflai la timp. Nu m-ar mira să fi pornit vreun război, în care să-i sacrifici pe ce-i pe care spui că-i iubeşti! Eşti în stare!
Două aripi albe uriaşe se desfăcură pe spatele inorogului, fâlfâiră uşor şi imaginea lui dispăru ca un punct luminos în necuprinsul oceanului azuriu.
- Mamăăă, ce cheste! Nimeni nu ştie că inorogii are aripi! Eu am aflat primul... Mă voi numi de acum Marele Inorog Înaripat... Hai, că-s tare, bâiguia regele, stând încă prăvălit lângă tulpina zgrunţuroasă a stejarului...
Marele Armaş, oarecum impacientat de absenţa prea îndelungată a iubitului său stăpân, se întoarse către Marele Hăitaş şi îi spuse:
- Băi, Axinte, vezi, bă, unde-i boosu’, că-m’ bag picioarele-n ea dă treabă! Am surzit trăgând io-n locu’ lui, şi-s plictisit de moarte. Şi zi şi tâmpitului ăla de paj să bage o carafă de vin fiert că-mi arde gâtu’ dă la prăştina aia d-o băui asară cu văduva lu’ Marele Chelar, ăl d-o sfârşi-n furci mai deunăzi! Şi ai, bă, mare grijă să nu calci dreacu’ prin ceva maiestăţi calde! Marele Armaş era însă de mult prin pâlcul de copaci şi striga:
- Maiestate, băi, maiestate, hai bă, o dată, că să termină treaba şi ne pleacă mosafirii...
Îl găsi pe Rege prăvălit lângă un trunchi scorburos cu privirea pierdută undeva către infinit, cum a stabilit mai târziu Marele Savant, cu gura strâmbă şi cu trupul ţeapăn. Marele Doctor stabili diagnosticul exact: fandaxie! A doua zi, Marele Rege pleca definitiv după privire, fără să lase vreo vorbă de duh pentru posteritate. O compuse ceva mai târziu Marele Poet, mândru că astfel intră şi el în istorie. Cam pe uşa din dos, dar ce mai contează!
Marele Drapel fu coborât în bernă şi un Înalt Decret băgă toată suflarea în doliu. Însă treburile regatului necesitau veghe continuă...
În uriaşul birou al Marelui Şambelan erau adunaţi: Marele Armaş, Marele Vistiernic, Marele Ierarh şi Marele Spion Regal. Toţi cu figuri cernite, cu ochii înlăcrimaţi. Făceau parte din aceeaşi familie, o familie devotată de secole Casei Regale şi Marii Dinastii. Primul vorbi, conform protocolului, Marele Şambelan:
- Dragii mei, suntem, iată, în aceste clipe, laolaltă, cuprinşi de o neţărmurită durere. Prea grabnica plecare la ceruri a iubitului nostru Rege ne lasă parcă mai săraci, mai singuri, mai neajutoraţi. E vremea să ne unim în jurul marilor sale idealuri şi ca o stâncă de granit să apărăm ţara de pohtele cele nemăsurate ale vrăjmaşilor. Dumnezeu să-l ierte, că are de ce! Că parcă prea se pornise în ultimul timp, ca şi marele său părinte, cu ceva vreme în urmă, să creadă că puterea îi aparţine şi, vă aduceţi bine aminte, că şi ilustrul său tată a cam păţit-o tot aşa, pe nepusă masă, când i se părea lui lumea mai dragă! Nu prea mai asculta nici el de bunele noastre sfaturi, iar acum fii-su, hop şi el! Mdaaa... falnici bărbaţi, dar cam puţintei la minte... Eh, asta este, acum! Să trecem însă la treburile noastre!
- Prea-sfinţia ta Mare Ierarh ce vor face iubita noastră doamnă şi prinţul după ce vom trece cu toţii de marea durere ce ne-ncearcă?
- Prea-vrednice Mare Şambelan iubita noastră doamnă şi stăpână este încă răpusă de tristeţe şi, în mare durerea ei, a scris rudelor din regatul vecin să vină cu armate ca să apere interesele dinastiei căreia-i suntem noi atât de devotaţi. Olăcarii însă au cam rătăcit drumul şi acum zac prin şanţuri, scrisorile sunt la noi, iar noi acum suntem, iată, singurii răspunzători de soarta moştenitorilor tronului. Nu ne va fi uşor, dar cu ajutorul Domnului Dumnezeu, ne vom îndeplini, cu cinste şi cu dreptate, toate îndatoririle ce ne revin. Suntem convinşi că, după perioada de doliu, preaiubita noastră stăpână va dori să se retragă la o mânăstire, iar eu cred că una foarte potrivită pentru luminăţia sa este cea din nord, pustie acum şi aflată în calea barbarilor, dar pe care ea o va lumina cu harul ei şi o va înzestra cu cele trebuincioase din averea pe care a adus-o ca zestre acum câţiva ani.
- Înţelept grăit-ai Prea-Sfinte, iară noi, iată, ne vom alătura voinţei tale! Bărbile credincioşilor sfetnici se înclinară cu smerenie.
- Prea iubite al nostru văr, Mare Armaş, ce crezi că s-a întâmplat cu pajul acela devotat nouă, acela care a pus miraculosul praf în pocalul cu vin fiert al regelui?
Marele Armaş, mai tâmpit fiind, i se ridică părul în cap de spaimă, că poftise, ca un prost ce era, să mai bea nişte vin şi, dacă avea ghinion, nimerea tocmai pocalul cu pricina, dar răspunse repede la întrebare, deoarece şeful său, Marele Şambelan, se ştia foarte bine, era cam nerăbdător din fire şi se enerva una-două:
- Aracan di capuşoru’ lui, ghetu’ copchil o chicat în groapa cu var a castelului şi nişi acu’ nu l-o găsât nimine. Dureriii mariiii, boieri dumneavoastrîîî, pi lângî ninoroşirea cu rejili nostru, da’ io m-am îngrijît şi i-am făcut pensii lu’ mă-sa, şea cari o făcut prăfuşoru’ şeala fără miros şî fărî gust numa’ bun la orşi ocazii. Şi m-am socotit io-n gându’ meu! Cî poati-om mai ave nevoii di babî, şi-i bini s-o mai păsuim oleacî...
- Mdaa, să ai grijă în continuare de înştiinţarea poporului asupra mersului evenimentelor, căci nu puţine vor fi acestea şi se vor derula rapid, iar dragul nostru popor trebuie să ştie numai de la noi ce se întâmplă şi mai ales ce se va întâmpla. Să-l iei de ajutor la treaba asta pe nepotul domniei sale, prea cinstitul Mare Spion, deoarece este un tânăr plin de talente, şcolit în cele străinătăţi şi tare dornic de afirmare. Să nu lăsăm un om atât de capabil să se rateze, lucrând pentru alţii... Înţelesu-m-ai!?
- ’Ţeles! răspunse scurt, ca orice militar disciplinat Marele Armaş.
- Şi acum cea mai importantă problemă a zilei... Urmaşul la tron! Cine credeţi domniile voastre că este vrednic de o asemenea mare răspundere. Să luăm în calcul pe iubitul nostru prinţ, desemnat, tot de noi, coregent încă de acum un an, sau să mai chibzuim...
- Mărite şi iubite văr al nostru, rosti cu glasu-i cald Marele Ierarh, prea iubitul nostru prinţ este, sunt convins de asta, un tânăr de mare viitor, dar cam fraged încă, la cei douăzeci de anişori ai săi, pentru a-şi lua pe umeri o asemenea povară. Ca să nu mai vorbesc de dreptul său firesc de a se mai distra încă, măcar o vreme, că am auzit de la confesorii săi că-i cam plac şi duduiţele şi cuconiţele, dar şi ceva prafuri date la nară. Aşa că, aş propune să-l trimitem pentru o vreme la studii în străinătate, că nici din astea nu prea are. Cunosc o şcoală de cadeţi, în Prusia, unde tinerii de bună viţă, capătă o excelentă pregătire pentru viaţă. Instructorii prusaci sunt vestiţi nu numai prin eleganţa şi bunătatea lor, ci şi pentru educaţia temeinică pe care o dau cadeţilor. Precizez că şcoala are regim de internat, iar costurile sunt foarte mici, deoarece nu se face focul niciodată şi, dacă, după cei cinci ani de pregătire, tânărul scapă cu viaţă, este în stare de mari fapte întru binele poporului său. Dacă nu... Voia Domnului este mai presus de toţi şi toate, iară noi nu putem decât să ne supunem ei!...
- Prea cinstite Mare Vistiernic, crezi domnia ta că ţara îşi poate permite cheltuielile aferente pregătirii moştenitorului, aşa cum bine ne-a luminat Marele Ierarh?
- Am întocmit acum un plan de susţinere logistică a propunerii şi pot să vă raportez, prea-înalte cumnate, că, dacă vindem hainele, caii, armele de preţ, covoarele, casele amantelor, bijuteriile şi completăm cu ceva sume din caseta regală, vom avea suficient pentru un trai bine cumpănit în cei cinci ani de studiu. Desigur, vom asigura şi o sumă, înzecitul celei prevăzute la cheltuieli de şcolarizare, ca fond de rulment, pentru cazuri neprevăzute, aşa cum bine sugera, în marea lui înţelepciune, Prea-Sfinţia Sa.
- Mdaaa, bună chibzuială, fiindcă iată, ne aşteaptă mare risipă din visterie cu încoronarea şi de unde bani, că economia... Dar, să vedem în continuare pe cine alegem rege, că nu se poate, la ruperea topuzului când Marele Armaş strigă: regele a murit, trăiască regele, noi să ştim numai cine a murit şi să nu ştim cine să trăiască... Vă ascult, deci!
- Prea-mărite Mare Şambelan, de mult mă gândesc la această alternativă, pentru că, aşa cum vă spuneam mai înainte, nepătrunse sunt căile Domnului, iară zilele omului doar în grija sa sunt. Cred că nu se poate să analizăm cu atenţie continuitatea glorioasei noastre dinastii fără să ne amintim de Marele Duce, dumnealui Costandachi Orbu, gloriosul unchi al gloriosului nostru rege şi iată, acum, fost rege!
- Da, daaaa, cum nu se poate mai rezonabilă propunere face Înalt-prea Sfinţia Sa, spuse rapid Marele Armaş, recunoscut pentru oportunismul său greţos. Marele Duce, coborâtor direct din osul domnesc al strălucitei stirpe, pare a fi cel mai potrivit pentru dificila sarcină a conducerii regatului, deşi are nouăzeci de ani şi mai face uneori pe el, a dovedit de-a lungul anilor multă înţelepciune şi dârzenie. Mai ales că nu a fost căsătorit niciodată şi nu are nici un fel de urmaşi care ar putea, în mare nerozia lor, să pretindă drept la tron şi să provoace vreo zaveră în viitor. Iar faptul că aleargă şi acum pe holurile palatului său după slujnice, dă dovada fermă a tăriei, vârtuţii şi longevităţii acestui neam de soi. Vivat, crescat, floreat!
Aşa cum ştim, Marele Armaş era el cam tâmpit, dar acum o plesnise! Era în asentimentul tuturor. Marii Sfetnici aplaudară cu entuziasm!
Peste patruzeci de zile, Marele Duce era condus, susţinut de subţiori, de cei mai devotaţi slujitori ai dinastiei să se urce pe tronul slavei strămoşilor săi, în acordurile corului gregorian şi în sunetul cădelniţelor ce-l tămâiau necontenit. Până la urmă, chiar reuşi să escaladeze treptele tronului, apoi aruncând o privire destul de tulbure asupra participanţilor la ceremonie spuse, cutremurător de simplu:
- Băiii, copchiii haidi, ăiii, sî biem sî ni sâmţâm bini şi sâ vii lăutarii şi fetili şelea zbânţurati, cî di popi m-am săturat!
Marii sfetnici, poporul, curtenii, soldaţii şi cerşetorii izbucniră în urale. Noul rege era pe placul tuturor. Ceva mai târziu, în toiul banchetului, Marele Şambelan îl anunţă că deja s-au aprobat cheltuielile pentru Marea Vânătoare din toamnă...

 

Referinţă Bibliografică:
VÂNĂTOAREA / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1234, Anul IV, 18 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!