Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   



STRANIA AVENTURĂ A DOAMNEI SCHWARTZ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

STRANIA AVENTURĂ A DOAMNEI SHWARTZ
Domnul Marcel Schwartz trase yala şi introduse parola de criptare, apoi plecă fluierând uşor o melodie la modă. În urma lui sistemul şterse toate tranzacţiile, informaţiile şi codurile de acces, codifică toate conturile şi le trimise în vestitele bănci ale fericitelor insule Cayman. Jos, în bunkerul instituţiei, domnul Marcel primi noile acte de identitate şi cheile unei puternice maşini de teren. Se urcă la volan şi demară spre noua sa identitate. Era fericit pentru că, tocmai vânduse profitabila sa afacere cu ciorapi de damă şi prezervative, iar cu banii încasaţi se gândea deja la achiziţionarea unui trust media prin care să-şi promoveze imaginea în vederea alegerilor. O funcţie de senator, era convins, i se potrivea mănuşă.
Dacă, din întâmplare cineva ar fi făcut bilanţul câştigurilor firmei din ultimii ani ar fi rămas foarte surprins de faptul că toate femeile din lume purtau câte cinci perechi de ciorapi simultan, iar bărbaţii foloseau, în medie, cam o sută de prezervative pe zi. Dar numai naivii s-ar fi mirat, fiindcă modestul negustor de flecuri era de fapt un deosebit de prolific distribuitor de arme. Or, după cum bine ştim, această nobilă îndeletnicire impune precauţii de tot felul, inclusiv schimbarea radicală a modului de existenţă, din când în când. Dar, una peste alta, se vede treaba că merită, fiindcă domnul Marcel rula acum, destins şi calm, către reşedinţa sa din Bohemia unde cumpărase, cu ceva vreme în urmă, o dărăpănătură de castel de prin secolul al XII-lea, pe care apoi îl refăcuse şi îl modernizase, după cele mai exigente standarde ale civilizaţiei occidentale. Hmm, doar soţia sa, tânăra doamnă Silvia Schwartz, se declara cumva nemulţumită de renovarea totală a noii reşedinţe. Ea era o romantică incurabilă, o cititoare pasionată a romanelor care povesteau despre viaţa la curtea regelui Arthur, sau despre isprăvile nobililor cavaleri ai vremilor de mult apuse. Am putea spune că tânjea după farmecul străvechilor castele şi după obiceiurile acelor timpuri când bărbaţii erau cu adevărat galanţi cu femeile, când sentimentele curate triumfau în versurile trubadurilor, când nobilele doamne roşeau numai la o privire, iar castitatea, curăţenia sufletească şi trupească erau virtuţi de care nu se făcea caz, fiind comune nu numai înaltelor doamne ci şi celor din preajma lor. Începuse să se poarte, în ultima vreme, ceva mai ciudat, afişa aere de mare senioară şi se îmbrăca luând de model un tablou foarte vechi, rămas, cine ştie prin ce minune, într-o tainiţă a castelului şi care o înfăţişa pe soţia unui nobil castelan, numită Kristalla, după cum scrisese pictorul pe spatele tabloului, în urmă cu veacuri.
Numai că, domnul Schwartz era un om inteligent şi ştia că un dram de nebunie le face pe femei mai interesante, prin urmare, îşi continua liniştit drumul ascultând muzica lui Brahms, cea mai potrivită cu starea sa de spirit, gândindu-se la marea serbare cu focuri de artificii pe care o organizase la castel, pentru a sărbători inaugurarea acestuia, dar şi retragerea sa din afaceri.

***
Doamna Silvia Schwartz oftă uşurată. Ultimele pregătiri luaseră sfârşit şi lucrătorii plecaseră. Castelul, de a cărui restaurare se îngrijise personal pe baza documentaţiei, arăta aşa cum trebuie. Zidăria refăcută cu piatră şi zugrăveli adecvate, podelele din lemn de mahon şi grinzile sculptate ale tavanelor din lemn de cedru dădeau o bine cuvenită notă de măreţie. Completată apoi de ferestrele cu feronerii din fier forjat, pereţii cu piatră aparentă însă căptuşiţi cu materiale ignifuge şi izolatoare fonic şi termic, mobilierul din lemn de stejar masiv, serviciile din aur şi argint, covoarele orientale cu bogate motive florale, tapiseriile din Flandra şi, bineînţeles, bine camuflate, instalaţiile moderne de încălzire. Urmau la rând: o sală de baie pentru care cuvântul somptuoasă ar fi de-a dreptul banal, un lac cu lebede şi, de jur împrejurul vechiului zid de apărare, şanţul de apă, prevăzut acum cu instalaţii de filtrare şi reciclare pentru a proteja speciile de peşti exotici aclimatizaţi. Iar astăzi, totul era perfect organizat pentru uriaşa petrecere de sâmbătă seara. Un garden-party care ar fi trebuit să aducă numele proprietarului castelului printre celebrităţile occidentului. Aparent, simple trufii, însă dincolo de aceasta, avantajele unei poziţii sociale de invidiat, cu beneficiile de rigoare. Mda, mişcările domnului Schwartz erau întotdeauna bine chibzuite şi niciodată fără perspectivă, iar doamna, în buna tradiţie a unei adevărate castelane, îl ajuta cu competenţă şi dăruire. Este drept, frumosul Ev Mediu timpuriu era pentru ea mai mult decât o simplă pasiune, era o adevărată preocupare.
Rememoră toate fazele acţiunii şi constată că nu a uitat nimic. Era ora nouă şi se afla singură în castel. Mă rog, pentru stăpâna unui domeniu, singură, înseamnă ea şi cele câteva zeci de angajaţi ai domeniului, însă nici o altă persoană de rangul ei. Intră în sala de baie, privi cu plăcere lumânările parfumate care răspândeau o lumină stranie, dar liniştitoare şi se cufundă în splendida cadă din spat de Islanda luminată şi ea discret cu leduri încorporate şi prevăzută cu instalaţie de masaj. Considera baia de dimineaţă un ritual absolut obligatoriu pentru o castelană, o tradiţie milenară care nu putea fi neglijată. Peste câteva zeci de minute ieşi din apă, se uscă la instalaţia cu raze infraroşii, apoi se înfăşură într-o pânză de in imaculată care i se mulă pe trupul zvelt. În drum către salonul de machiaj privi în superba oglindă veneţiană de pe holul mic, îşi zâmbi, încântată de ce vedea şi se opri pentru o clipă în faţa tabloului ducesei Kristalla din rotonda aripii doamnelor. Din tablou o privea o femeie tânără, de o frumuseţe ciudată, cu nimic ajutată de modernele noastre invenţii, adică farduri, rimeluri, silicoane, sau gene false, cu aerul acela de icoană bizantină, cam sobru şi plin de nobilă virtute, de mult pierdut. Era îmbrăcată într-o superbă rochie verde, de catifea, cu broderii din perle şi un minunat colier din aur şi smaralde. Tabloul, o capodoperă a acelor vremuri pline, aşa credea ea, de minuni, fusese descoperit, aşa cum vă spuneam, într-o tainiţă a castelului, aflată în subsolurile ruinelor şi restaurat cu grijă şi competenţă de cei mai buni restauratori de la muzeul Louvre.
Silvia oftă, întrebându-se cum oare şi mai ales de ce se pierduse acea lume aproape perfectă şi dacă ea ar mai putea reveni vreodată... Nici nu băgă de seamă că în castel se lăsase un frig umed, deşi afară era vară, iar climatizoarele funcţionau, ca de obicei, ireproşabil. Nu avu timp să bage de seamă nici duhoarea care părea să vină din pereţi, deoarece la picioarele ei se prăvăli un fel de om îmbrăcat ca un cerşetor, plin de sânge şi care urla şi se ruga de cineva să-l cruţe, într-o germană arhaică, pe care doamna o cunoştea vag, din studiile de hermeneutică făcute cu ceva timp în urmă când lucra pe un post de specialist în Evul Mediu Timpuriu într-un institut elveţian. Căscă gura, fără să priceapă ce se întâmplă, când văzu, în capul scării spiralate, un pitic monstruos îmbrăcat în fiare, cu ochi injectaţi, nas borcănat şi o ghioagă ghintuită în mână. Părea destul de pornit să-l termine pe nefericitul care se zvârcolea pe podea, când, deodată, atenţia i se abătu asupra ei.
- Haahhh, răcni dihania în limba aceea guturală, dar tu domniţă cine eşti şi care ţi-e pohta de umbli despuiată prin castelul nostru!?
- Hiiii, răspunse la rândul ei Silvia, înţepenită de frică şi nepricepând nimic din ce se întâmpla în jurul ei. Numai că, nedumerirea nu dură prea mult, fiindcă dihania, dând dovada unei iniţiative fără ezitări, o ridică pe un umăr, cu o uşurinţă de nebănuit şi, râzând ca un nebun, o urcă pe scări. Apoi repezi un picior într-o uşă ferecată cu benzi de fier şi o aruncă pe masa uriaşă de stejar în jurul căreia mai erau nişte bărbaţi, la fel de urâţi, jegoşi, cu dinţi putrezi şi de acoperiţi de table, care sorbeau ceva din nişte recipiente de metal de mărimea unor găleţi. La intrarea lor în încăpere, se înclinară ceremonios rostind într-un glas:
- Binecuvântat să fie în veci prea nobilul nostru stăpân, ducele Tishlaifer von Tasche!
- Priviţi nobili cavaleri, această domniţă a noastră, care ne va sluji cum se cuvine înaintea bătăliei de astăzi, răcni, vizibil satisfăcut, micul monstru din adâncul tablelor care-l acopereau. Aşa numiţii cavaleri nu manifestară nici un interes vizibil, iar Silvia deşi se pocnise zdravăn cu capul de tăblia mesei tăcea chitic, fără să facă supoziţii asupra conceptului de slujire, emis de netrebnica piticanie, deşi începuse să aibă unele bănuieli. Ignoră, ca o adevărată doamnă ce era, duhoarea de ţap îndrăgostit răspândită de bărbaţii din încăpere. Dădu să spună ceva, eventual să emită un protest, doar atunci când omuleţul acela feroce îi ridică picioarele pe umerii lui. Dar, nu apucă să o facă, deoarece fu săgetată de o durere cumplită.
Nemernicul era supradotat, dar în nici un caz intelectual! Răcnea fericit, întrebând-o dacă recunoaşte vârtoşenia lui, cerând de băut, răsturnând cana de fier ce-i fusese înmânată cu o oarecare ceremonie de unul dintre participanţi, vărsă pe lângă gură peste pieptarul de zale şi cuprins de frenezie dezgoli trupul aproape inert al femeii. Aici avu o clipă de derută!
- Prea nobili cavaleri, veniţi a privi şi a vă minuna! Iată domniţa aceasta a noastră nu are păr şi, vai, păcatelor noastre, miroase a fân precum măgarul scutierului nostru! Minune, minune, de trei ori minune, răcnea ca un apucat gnomul. Dar care ţi-e numele tău domniţă, mai întrebă el cuprins parcă de grija cunoaşterii intelectuale, în timp ce camarazii săi se uitau nedumeriţi la trupul fără păr pipăind-ul pentru a se convinge că este adevărat ce văd. Cum Silvia tăcea, dar nu ca o formă de protest, ci doar pentru că se mai credea încă într-un coşmar din care va ieşi prin propria voinţă, primi un pumn în stomac.
Pumnul era al ducelui, deci destul de convingător mai ales că era acoperit cu mănuşa de oţel. Prin urmare suspină, deloc prefăcută:
- Silvia, Silvia...
- Hăă, hăă, in terra nostras multas silvias sunt, que bestias abundant, răscoli ducele prin bruma de latină pe care, cu greu, i-o băgase în cap confesorul tatălui său, un călugăr cam poponar el, însă foarte erudit. O, nobili cavaleri, această domniţă este o nimfă din pădurile noastre şi se cuvine să o cinstim cu toţii, pe rând, căci ne va aduce noroc în luptă, iar victoria noastră va fi binecuvântată! Aşadar, ia, să-i arătăm noi ce am învăţat de la muierile cele spurcate ale sarazinilor, pe care le-am binecuvântat cu sfinţenia noastră!
Mâinile cu mănuşi de fier apucară zdravăn gleznele fine ale Silviei şi executară brusc o mişcare de răsucire, atât de reuşită încât proaspăta nimfă se trezi pe burtă, cu faţa pe scândura slinoasă, dar nu avu nici acum timp pentru tânguiri inutile, fiindcă satirul o penetră la fel de frenetic. Unghiile doamnei se înfipseră în lemn şi un răget animalic îi rupse coardele vocale. Deşi avusese, mdeh, ca orice om, în viaţă, felurite fantezii sexuale, aceasta se dovedi executată fără nici un preambul, doar cu sălbăticie.
Urletele de victorie ale cavalerilor însoţeau icnetele piticului de fier, la propriu şi la figurat. Silvia preferă să leşine. Numai că nu prea avea noroc. O găleată de lichid călduţ o inundă, exact când uşa se mai izbi o dată de perete şi în cameră intră un alt personaj, care zbieră din fundul bojocilor:
- Prealuminate stăpâne al nostru, caii sunt înşeuaţi, scutierii nerăbdători şi lăncile pregătite! Dumnezeu să vă binecuvânteze sfânta voastră biruinţă!
- Ahaaa, hai, la luptă bunii mei cavaleri! Să-i căsăpim şi să-i pârjolim pe nevrednicii aceia din casa de Fecalon care nu voiesc a ne deveni vasali nouă şi s-au înţeles pe la spatele nostru cu lifta ungurească! Să-i ardem pre ei şi tot neamul lor spurcat! Răgetele ducelui care-şi trăgea izmenele colorate îi entuziasmă pe ceilalţi. Se buluciră spre ieşire, abandonând cănile de metal şi intenţiile de a o onora şi ei pe nimfă. Se mai auzeau zdrăngănind pe scări când Silvia se ridică în şezut, strâmbându-se de durere. Avu o mică surpriză. O privea pofticios ultimul intrat. Din gura-i ştirbă îi curgeau balele, iar mirosul său îl depăşea cu mult în intensitate şi specific pe cel anterior, pe care Silvia îl crezuse insuportabil. Ei bine, se înşela, iar arătarea îşi desfăcea şi ea brăcinarul, gâfâind. Reacţia doamnei era, surprinzător, una indiferentă. Ea tot mai aştepta să iasă din coşmar. Numai că, înainte de a-şi duce la bun sfârşit intenţiile, noul pretendent, din cauze, momentan, oarecum neclare, se prăbuşi pe podeaua din cărămizi, inert, ca un sac de cartofi. Din spatele lui, se ivi un fel de bătrânică puţintică la trup, dar cu o ghioagă în mână şi cu o privire crâncenă. În trecere pe lângă trupul prăbuşit, îi arse meseriaş nişte şuturi în gura rămasă căscată. Băbuţa se apropie de ea, o privi cu atenţie, avea ochi mari, albaştri, şi-i spuse cu blândeţe în glas:
- Deci tu eşti nimfa cea trufaşă pe care bunul nostru stăpân a supus-o, cinstind-o cu vlaga lui! Sărmana de tine, avea dreptate, nu ai păr şi chiar miroşi precum măgarul scutierului, a fân... Poţi oare a vorbi, sau dacă o faci îţi pierzi nemurirea? Silvia constată cu uimire că băbuţa avea totuşi o figură de copilă, deşi era îmbrăcată ca o vrăjitoare din filmele americane şi pe sub rochie se cunoştea că este gravidă. O privi cu oarecare tristeţe şi dădu să o mângâie pe umăr, fiindcă pe cap nu se putea, deoarece era acoperită cu un fel de turn conic. Incerta fiinţă se feri destul de înspăimântată şi-i opri impulsul:
- Nu, nu mă atinge, eu nu am puterea bunului duce şi îmi pierd sufletul dacă...
- Nu te teme, răspunse Silvia şi coborî de pe masă gemând, din nou, de durere. Eu, Silvia… Tu? Gesturile şi cuvintele din filmul Tarzan aduseră o rază de lumină în ochii simpaticei băbuţe.
- Aaa, dacă vorbeşti înseamnă că nu-mi vrei sufletul! Eu sunt contesa Verhilda Valhala von Schpritzberg, prima domnişoară de onoare a prea-bunei noastre doamne, ducesa Kristhala şi de acum te iau sub protecţia mea. Îmi vei fi doamnă de companie, iar diseară te voi prezenta ducesei. Ai grijă cum te porţi, că biata de tine, acolo în pădure, nu ai avut cum să înveţi bunele maniere şi rafinatele purtări de la înaltele noastre curţi. Să ştii că şi pe mine, precum vezi, m-a onorat, bunul nostru duce Harold numit Vârtosul iar acum port rodul lui în pântec. La anul, când voi împlini cincisprezece ani, mă va da de soţie unui mare nobil şi fi-voi şi eu atunci ducesă. Hai, acum vino cu mine, să ne jucăm de-a baba-oarba, un joc numai pentru domniţe. O luă de mână şi o târî spre ieşire. În drum mai arse un şut în gura nefericitului de pe podea:
- Acesta-i nemernicul de scutier al contelui Bethonsberg, un mare netrebnic care-şi arată nevrednicul său mădular domniţelor, dar care nu are nici pic de vârtute în el. Scuipă-l, ca să nu visezi urât!
Vrând să profite de drăgălăşenia proaspetei ei ocrotitoare Silvia îi urmă sfatul şi şopti pierită folosind cu dibăcie regulile conversaţionale specifice:
- Buna mea prietenă, dar cum oare aş putea eu să fac o baie, sau chiar să dau de o toaletă, căci iată, mă cam încearcă unele nevoi, de-ale noastre, femeieşti... Era îngrozită deoarece pe pulpe i se scurgea „vârtutea” ducelui. Micuţa contesă o privi speriată ca de moarte şi-i spuse, sincer îngrijorată:
- Sărmană fiinţă fără minte, cum adică, să te speli!? Cu apă!? Păi, tu nu ştii că din cauza asta faci boli la cap de care mori în câteva zile!? Doamne, fereşte-ne! Îţi înţeleg starea de sălbăticie, dar nu pot să te las să faci una ca asta, înainte de a te prezenta ducesei. S-ar supăra dacă ar afla că ai murit din pricina mea, înainte de a te cunoaşte. Iar celelalte nevoi, ţi le poţi face, uite aici, în camera de taină a domniţelor. Deschise, opintindu-se, o uşă ferecată cu fier. Duhoarea căpătă alt caracter. Era unul nou pentru Silvia, dar parcă nu total necunoscut. De fecale, urină şi sânge menstrual. În camera de dimensiunile unui teren de tenis, acolo unde ea ştia că-şi amenajase sufrageria, de-a lungul pereţilor erau înşiruite diferite oale de noapte, sau simple găleţi de lemn, majoritatea prea pline. Constată însă asta abia când era pe la mijlocul camerei, cu picioarele goale pe podeaua cleioasă. Răcni şi o zbughi afară! Contesa o privi cu înţelegere. - Biata de tine, de unde să ştii tu că oamenii îşi fac nevoile în hârdaie, sau în oale? Tu eşti obişnuită să faci în tufişuri. Ei, hai, o să te duc afară, cum vrei tu.
O luă de mână şi, râzând, o duse afară, în curtea din spate, unde îi recomandă un loc cu iarbă ceva mai înaltă. Disperată Silvia se hotărî să ignore privirile destul de apatice ale unor grăjdari, probabil destul de familiarizaţi cu situaţia, şi intră în ierburi. Constată că nu era deloc o premieră ce făcea ea acolo. Urmele înaintaşilor erau la tot pasul drept care călcă în mai multe. Aproape că nici nu mai conta! Se gândi că ar fi fost în război şi rezolvă, cum putu, cu mijloacele la îndemână, o mică parte din problemele care o frământau.
- Acum, hai, în parc, să ne jucăm de-a baba-oarba, reiteră contesa propunerea, dovedind un caracter foarte tenace. Silvia îşi reprimă cu greu dorinţa de a-i da cu ceva în cap, la urma-urmei, copila era cât se poate de binevoitoare, şi o urmă. Ca să mai alunge, într-o oarecare măsură, senzaţia de nebunie care o cuprinsese se hotărî să ceară unele explicaţii, doar-doar se va dumiri unde se află:
- Dar spune-mi dragă prietenă şi stăpână, omul acela cu capul zdrobit de bunul duce, cine este?
- Aa, acela-i nemernicul de zugrav al curţii, cel care a schimonosit pe pânză chipul frumoasei noastre ducese, iar stăpânul, înţeleptul nostru stăpân, a hotărât ca să fie închis, pentru o vreme, într-o tainiţă, fără apă şi fără mâncare, până când va reuşi să facă un portret demn de prea frumoasa şi virtuoasa noastră doamnă! Lasă-l în plata Domnului, fiindcă după ce termină va fi judecat de episcop pentru erezie şi va fi ars cu fierul roşu ca să se înveţe minte. Chiar acum un ceas, luminăţia sa, stăpâna noastră, a vorbit cu sfinţia-sa.
Pe când vorbeau ele aşa fericite şi se îndreptau spre parc, iar Silvia călca pentru prima oară în viaţa ei cu tălpile goale pe pietriş chiuind de la înţepături, un om cu o privire foarte încruntată le opri, se înclină şi le spuse:
- Înalta noastră stăpână vrea să vă vadă! Pe tine şi pe fiara pădurilor! Acum! Urmaţi-mă! Micuţa contesă, bătu, foarte încântată, din palme şi porni ţopăind după mohorâtul personaj, iar Silvia, fiara deci, complet indiferentă, gândi că nu i se mai pot întâmpla lucruri cu mult mai rele.
Urcară pe scări, către turn. Omul acela deschise o uşă şi îngenunche cuprins de o suspectă teamă. Doamnele intrară în camera întunecoasă şi umedă. Undeva în fundul ei, aşezată pe un fel de jilţ, probabil cioplit cu barda, văzu o fiinţă foarte asemănătoare cu personajul Jaba din vestitul Război al Stelelor. Adică un monstru marin acoperit cu blănuri, având ochi mici înfundaţi în grăsime, fără dinţi, cu piele albicioasă, încreţită peste faldurile de osânză.
Din fundul sacului cu untură ieşi un muget:
- Dă-te mai aproape...
Silvia care în ultimele ceasuri văzuse mult mai multe grozăvii decât în toată viaţa ei de cinefil entuziast, se apropie anesteziată de spaimă. I se părea firesc să vadă o gură căscându-se şi ea prăvălindu-se în hău. Nici hlizelile stafiilor din jurul monstrului nu o liniştiră. Şi nici căutătura crâncenă pe care i-o arunca un strigoi aflat în dreapta scaunului ducal. Făcu doi paşi în direcţia indicată. Cărnurile revărsate se cutremurară a dezgust.
- Prea sfinte, părinte, stropiţi-o cu agheasmă, ca să-i scadă puterile, să nu cumva să ne fure sufletele!
Strigoiul se apropie rânjind şi o stropi cu apă sfinţită, plasmodiind o litanie plină de blesteme. Silvia ceru, spre uimirea tuturor să fie stropită şi mai mult, ba chiar, dădu să ia din mâna popii găletuşa cu apă, singura, până acum, cu miros oarecum normal. De spaimă popa îi turnă toată găleata pe cap. Silvia îşi dădu seama, pentru prima oară în viaţă, că fericirea este totuşi un lucru foarte simplu. Se spălă pe faţă, ba chiar, puţin şi discret, între picioare.
- Mdaa, acum vino şi mai aproape, cred că nu mai ai puteri, risipituţi-le-au sfinţita apă...
- Dar şi bunul nostru stăpân cu vârtoşenia lui a mai spulberat din ele, croncăni o dihanie, iar ducesa îi aruncă o privire de un verde bâhlit.
- Scoate haina ta de nimfă să vedem dacă este adevăr ce se spune, precum că nu ai păr!
Veselă nevoie mare, micuţa contesă trase de pe trupul Silviei pânza de in de care ea era aşa de mândră acum câteva ceasuri. Un suspin de îngrijorare cuprinse adunarea. Era adevărat ce spusese ducele! Dar, era doar începutul. Ducesa se chirci de oroare şi răcni:
- Verhildo, dă-te, fato, mai la o parte, tu nu văzuşi că are ghearele roşii dă la sângele scurs din trupurile celor pe care i-a sfâşiat şi i-a mâncat! Abia acum Verhilda, care era cam căscată din fire, observă grozăvia şi sări chirăind spre colţul încăperii. Popa începu să ardă tămâie şi să bată cruci cât clopotniţa implorându-l pe Sfântul Gheorghe să mai omoare o dată fiara. Zadarnic! „Fiara” părea a zâmbi cam pierdut, aşa cum face orice om obişnuit atunci când este depăşit complet de împrejurări. Tot ducesa însă, rezolvă situaţia, calm şi cu hotărâre, aşa cum bine îi stătea unei adevărate stăpâne:
- Verhildico, dă-i, fato, că văz că pă tine te cunoaşte, dă-i tu, nişte mâncare, d-aia bună, creştinească, d-a noastră, că, cine ştie, poate-aşa o îmblânzim. Da’, ai grijă, nu te apropia prea mult să nu-ţi despice burta şi să-ţi înghită copilu’ că te omoară dă-n bătaie prea slăvitul duce. Micuţa contesă, aşa cum ştim, cam inconştientă de felul ei, luă de pe o masă din fundul încăperii, un blid de metal în care erau nişte resturi, probabil de mâncare, deoarece muştele şi viermii roiau peste ele. Numai că, evenimentele recente o vlăguiseră pe biata Silvia şi acum chiar îi venea să ţipe de foame, ea care, în mod obişnuit, mânca doar un iaurt dietetic şi un măr pe zi. În condiţiile date, băgă mâna în resturi şi le găsi, într-un fel, gustoase, ceea ce învioră vizibil atmosfera. Iar când spuse şi „thank you”, dintr-un reflex scuzabil totuşi, ducesa o privi uimită şi le spuse celorlalţi:
- Io-te, făi, doamnelor, asta-i limba elfilor, că io o mai auzâi odată cân’ eram mititică, la noi la castel, c-o vorbea în beci unii, dă-i luase alde tata prizonieri, în cruciadă!
Acum, că pericolul trecuse, doamnele se apropiară şi începură să o cerceteze îndeaproape, nu numai cu privirile ci şi cu degetele, pe care le introduceau, curioase, peste tot. Dar cum şi în acele vremuri interesul femeilor pentru fenomene care depăşesc graniţele modei, sau ale bârfei, nu durează prea mult, după o vreme, se declarară destul de plictisite, iar ducesa interveni din nou:
- Verhilduţo, ai tu, mamă, grijă dă ea până vine cavalerii dă la luptă, că dupe aia se ocupă ei dă ea, că ştiu ei, mai bine, ce-i dă făcut! Contesa se înclină şi o luă de mână pe Silvia, cam aşa cum ai lua o păpuşă mai veche, şi ieşiră din încăpere. Era totuşi o copilă cu suflet bun şi văzând-o cam verde de frig îi mai spuse:
- Hai, să-ţi dau şi nişte haine de-ale mele mai vechi şi ceva încălţări, ca să arăţi şi tu a domniţă, să nu mai sperii lumea! Intrară într-o încăpere, la fel de rece şi umedă ca toate celelalte, numai că aici se aflau mormane de haine care exalau un cumplit miros de mucegai, şobolani şi jeg. Cum însă de ceva vreme dârdâia din toate încheieturile, Silvia aruncă pe ea cât mai multe bulendre şi îşi trase în picioare o pereche de cizme care păreau făcute din scoarţă de copac. Oricum, era mai bine chiar dacă micuţa contesă râdea de se prăpădea, considerând-o probabil total lipsită de gust. Era însă ultima ei grijă în acele momente. Ba, chiar se gândi că nu ar fi rău să tragă şi un pui de somn, aşa cum obişnuia ea, pe la prânz, numitul somn de frumuseţe. Dar nu putea să aibă atâta noroc. Sunetele demente ale unor cornuri, plus nişte zbierăte cât se poate de omeneşti, o făcură pe contesă să bată din palme fericită şi să ţipe ascuţit:
- Au venit, au venit cavalerii, a venit stăpânul! Sunt victorioşi! Se repezi la o fereastră cu zăbrele, o deschise şi începu să-şi fluture mâinile, să ţipe ascuţit şi să facă bezele. Acum, că tot i se risipise speranţa de somn, Silvia se apropie, chiar curioasă să vadă ce se întâmplă.
În curtea interioară aproximativ douăzeci de oameni, toţi în armuri, unii încă pe cai, majoritatea plini de sânge, care nu era, evident, numai al duşmanului, se foiau de zor, trimiţând şi ei bezele către ferestre. Nu şi cei care abia se mai ţineau pe picioare şi nici cei târâţi de slugi către grajduri pentru a fi oblojiţi.
La fel de neobosit, însă acum mult mai murdar şi, de departe, cel mai gălăgios era piticul duce, cel care de altfel dădu şi ordine să se întindă mesele pentru a sărbători cum se cuvine marea lor victorie. În fine, forfotă mare, plus ţipetele excitate ale domniţelor de toate vârstele şi toate formele, care se iţiseră ca din pământ şi se furlandiseau de mama focului pe lângă bărbaţi şi armăsari!
- Hai, hai, repede, să ne ocupăm locurile în balcon, aşa cum se cuvine unor doamne din lumea bună când sunt invitate la banchet. Hai, că vom fi servite şi noi cu vin, vom asculta menestrelii cei vestiţi din Francia, care vor cânta faptele de vitejie ale rigăi Arthur, iar mai târziu, dar nu prea, ne vom bucura de atenţia nobililor războinici. Contesa, cuprinsă parcă de un pârjol interior, bârâia neîntrerupt şi o trăgea de mână pe protejata ei, înfiorată de secrete plăceri şi nerăbdătoare, ca nu cumva să piardă ceva.
După o alergătură prin culoarele întunecoase, ajunseră, în sfârşit, în balconul mult visat. Nu erau primele, însă contesa, desigur graţie înaltului ei rang, flitui meseriaş nişte paţachine care se băgaseră în faţă şi acum ocupau locuri foarte bune, cu vedere asupra întregului salon, unde începuseră aranjamentele pentru banchet. Primiră în scurt timp şi nişte căni uriaşe de metal pline cu un lichid călduţ. Cum ducesa dăduse deja tonul, toate doamnele sorbeau cu nedisimulată plăcere din căni şi se hlizeau făcând glume şi observaţii, hai, să le spunem, numai foarte indecente. Silvia îşi spuse că, lichidul, fiind cald, îi prindea chiar bine, simţindu-se pândită de o răceală groaznică. Prin urmare, sorbi cu hotărâre din cană. Compoziţia, ceva între oţet cu insecticid şi zeamă de ardei iute cu naftalină, îi coborî pe gâtlej, o făcu să tuşească şi îi bulbucă ochii. Doamnele râdeau de se prăpădeau, văzând-o cum se chinuie. Mde, ca fiinţă sălbatică nu avea de unde să cunoască rafinamentele vieţii de la curte. Culmea este că, dându-şi seama că nu a murit, se lăsă cuprinsă de căldura poţiunii, despre care află că este vin, din cel bun, fiert cu mirodenii de la mauri, dar şi de o stare de indiferenţă, credea ea, asemănătoare morţii.
Între timp, în jurul meselor grosolane aranjate jos, se adunară războinicii, fără să-şi fi schimbat hainele şi fără să le pese că erau murdari şi în albul ochilor de sânge, sudoare, fum şi noroi. Se asemănau astfel câinilor care, bucuroşi de victorie, năvăliseră şi ei printre picioarele cavalerilor. Toţi răcneau, se înjura, se dădeau palme şi pumni în tinichelele armurilor, apăruseră deja primele platouri cu mâncare, iar veselia condusă, desigur, tot de duce, începuse să fie atotcuprinzătoare. Mai ales că, bătăliile dintre câini, stimulate de nobilii cavaleri, ofereau un încântător spectacol de sunet şi mişcare. Doamnele fură şi ele servite cu bucate de la masa ducelui. Hălci de carne nu tocmai bine rumenită pe grătare şi bucăţi de pâine cu care puteai lejer omorî un om dacă îl loveai în cap. Probabil de asta, cavalerii nu-şi scoseseră chiverele, ci îşi ridicaseră doar vizierele şi prin aceste deschizături, destul de meschine totuşi, basculau către interior băutură şi bucate. Silvia avea impresia că aceşti oameni (erau totuşi oameni!), nu mai mâncaseră de la naştere şi că, probabil, nici de acum în acolo nu vor mai mânca. Nu avu însă timp să aprofundeze observaţia, deoarece ducele zbieră să fie linişte, dădu nişte şuturi în coastele câinilor şi porunci să vină menestrelii. O turmă jigărită, cu felurite instrumente de scos sunete bizare, intră în sala de banchet, se aruncă la pământ, cu un entuziasm foarte sincer, apoi, după ce primiră binecuvântarea ducelui şi a episcopului, participant şi el la bucuria victoriei, se ridicară şi începură să-şi arate talentele.
Silvia care cunoştea, din vechi manuscrise, repertoriul, deveni foarte atentă. Numai că, răgetele patetice ale artiştilor nu concordau de fel cu ceea ce ştia ea. Acum se spuneau tot felul de măscări, sau, în context dramatic, se povesteau, cântat mai mult pe nas, tot felul de omoruri bestiale, incesturi, pedofilii, sau violuri cu sadism. Nici nu se mai miră de încântarea cu care doamnele urmăreau poveştile, iar la cele picante, râdeau de se scăpau pe ele, pocnindu-se una pe alta în spate, sau peste pălăriile ţuguiate. E drept că erau şi cam cherchelite, ca să nu spunem mai mult. Poate că acesta a fost şi motivul pentru care ducele, conform înaltului protocol, le dădu voie să se retragă.
Plecară împleticindu-se şi râzând ca proastele, de lucruri pe care numai ele le ştiau.
Ridicându-se de pe locul ei, destul de greu, micuţa contesă se agăţă ferm de braţul protejatei sale şi îi spuse, cu un accent vizibil deformat:
- Acumaaa, o săăă mee’gemm la cu’ca’eee ca să-i piii’mim cum se cuvine pe caval’eiii calee vinnn să ne onolezeee! Silvia pricepu ce înseamnă asta, se cutremură, dar se şi resemnă, ştiind că nici dacă ar fi fugit nu avea o alternativă mai bună. Mai ales că şi grăjdarii ştiau de prezenţa unei nimfe la castel, şi oricum, erau şi ei oameni, deci dornici de cunoaştere. Merseră pe nişte coridoare la fel de umede, reci şi întunecate, spre ceea ce se numea dormitorul domniţelor. Contesa deschise uşa grea cu un şut destul de meseriaş, având în vedere starea ei generală, o uşă din loazbe de stejar întărită cu feronerii. Încăperea de mărimea unei piscine olimpice, cea în care Silvia îşi aminti, destul de vag, că amenajase biblioteca, era luminată de nişte făclii doar atât cât să-i confere un aer sinistru. Pe un fel de paturi formate din baloţi de paie se ghiceau trupuri acoperite cu tot felul de pături, majoritatea fiind, foarte uşor de sesizat olfactiv, împrumutate de la cai. Contesa căzu pe un balot şi trecu cu un suspin de uşurare într-o lume sigur mai bună, iar Silvia se duse în cel mai întunecat colţ, se chirci şi ea pe un balot şi, pentru prima oară după mulţi, mulţi ani, se închină rugându-se fierbinte să n-o solicite nimeni. Se vede treaba că ruga i-a fost ascultată, deoarece cei care intrau în încăpere, cavalerii veniţi să le onoreze pe domniţe deci, când răcneau: „Une-i, băă, nimfa s-o sfinţim?”de peste tot se auzea: aici, aici, aici sunt! Iar cavalerii, naivi, cum sunt toţi bărbaţii de altfel, se ghidau după vocile înşelătoare, de unde probabil şi legenda cu viclenele sirenele care-i duc la pierzanie pe alţi fraieri precum aceştia. Prin urmare, Silvia intră şi ea în comă, fericită că nu va fi găsită. Nu a durat însă prea mult. La un moment dat o matahală plină de table a căzut peste ea luându-i răsuflarea. Dar numai atât! După câteva minute, nedumerită, Silvia se mişcă puţin ca să nu moară sufocată, iar namila căzu pe podea cu un zgomot asemănător unor tingiri aruncate pe trotuar. Nu gemu şi nici nu încercă să se ridice, mai ales că, aşa cum a observat Silvia, înainte de a răcni, avea un topor înfipt în cap. În cameră se produse un taifun. Toată lumea scotea ţipete pe diferite voci, se agita şi dădea să iasă. În îmbulzeală cavalerii călcară în picioare nişte domniţe care se împiedicaseră în fuste, dovedind astfel că dormitul cu armura pe tine era, fără îndoială, o formă de inteligenţă. În nebunia care se crease, neştiind despre ce poate fi vorba, Silvia o rupse şi ea la fugă. Unde şi de ce, habar nu avea. Trecu printr-o cameră în care, la lumina unor torţe, văzu chipul, destul de puţin schimbat, al ducelui atârnat de o grindă cu o funie groasă şi nişte arătări, tot cu armuri, care păreau a se distra grozav violând-o pe ducesă. Nici aceasta prea mirată de ce i se întâmplă. Pe lângă ea trecu în goană micuţa contesă zbierând: Au venit dujmaniiiii, au venit unguriii, fugiţi, fugiiiţi!
Silvia dădu ascultare îndemnului fără să stea prea mult pe gânduri. Ajunse repede în turn şi privi de jur împrejur. Totul ardea... Abia cum îşi dădu seama că ar fi timpul să leşine. Ceea ce şi făcu, suspinând uşurată...

***
Domnul Schwartz intră pe porţile domeniului şi trase maşina pe peron. Valetul, înştiinţat din timp, deschise portiera preluă cheile şi duse automobilul în garaj. Domnul aruncă o privire de jur împrejur şi se declară mulţumit. Mâna de specialist, dar şi de profund cunoscător al epocii castelelor medievale, a doamnei deci, se cunoştea peste tot. Încântat, se urcă în turn ca să panorameze peste toată priveliştea. Ajuns sus, cu un pahar de şampanie în mână, privi de jur împrejur. Era uimit şi fericit. Pentru o clipă se întrebă unde ar putea fi Silvia, de ce nu-l întâmpinase, dar găsi imediat răspunsul. Probabil se pregătea pentru recepţia care avea să înceapă peste un ceas şi cum sunt femeile... Simţi însă un miros de canal destupat şi chiar se miră de unde aşa ceva în turn, la o înălţime de peste douăzeci de metri, când, în spate, auzi şi un geamăt. Se întoarse! În faţa lui stătea un zombi cu figura dragei sale soţii. Avea privirea pierdută, era ciufulită, acoperită cu tot felul de zdrenţe, murdară şi, aparent, chioară de beată. Primul lui gând a fost că, iată, designerii de modă reuşiseră să atingă absurdul cu imaginaţia lor bolnavă.
Numai că, Silvia păru că-şi revine, privirea i se lumină şi spuse repede:
- Vai, dragul meu, dac-ai şti, ce-am visat! Iartă-mă, mă duc imediat să mă schimb!
Apăru la timp pentru a întâmpina oaspeţii, îmbrăcată cu o rochie roşie fără spate, cu părul strâns într-un splendid coc, stârnind invidii şi admiraţie. Focurile de artificii din spectacolul de încheiere, o făcură să fie tandră şi chiar puţin calină. În noaptea aceea domnul Scwartz se bucură, din plin, de atenţiile deosebite ale scumpei sale soţii. Docilă ca niciodată.
Apoi lucrurile au intrat în făgaşul lor firesc. Ca urmare a relaţiilor cultivate şi bine întreţinute, domnul Scwartz a ajuns europarlamentar şi s-a ocupat de problemele traficului de armament şi muniţii prin spaţiul comunitar, apoi a devenit ministru cu înzestrarea armatelor şi aşa mai departe, din ce în ce mai competent pe funcţii. Doamna Scwartz a mai colaborat ca specialist în epoca medievală la turnarea câtorva filme, apoi, regizorii înspăimântaţi de propunerile făcute i-au spus clar, că ei fac filme de epocă, realiste şi veridice, nu porcării horror. Prin urmare, doamna s-a reprofilat pe perioada renaşterii, una mult mai luminoasă şi mai morală, după părerea domniei sale. Probabil, până la proba contrarie.

Mihai Batog-Bujeniţă

 

Referinţă Bibliografică:
STRANIA AVENTURĂ A DOAMNEI SCHWARTZ / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1231, Anul IV, 15 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!