Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   



Mihai Batog-Bujeniţă
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ISTORICUL TITLURILOR NOBILIARE ŞI AL GRADELOR MILITARE. 
  
CONSIDERAŢIUNI GENERALE. 
  
Învăţăm, încă din primii ani de şcoală, că principalele activităţi ale oamenilor au fost, într-o anumită ordine istorică, mai întâi culesul, apoi vânătoarea, agricultura, meşteşugurile, comerţul şi, mult mai târziu, în societăţile dezvoltate, industriile de tot felul, activităţile bancare, culturale, sociale sau politice. Desigur este dificil, şi neconstructiv, să facem o eşalonare în timp a acestora, mai ales, avându-se în vedere că unele dintre ele se suprapun sau coexistă, şi nici nu are mare importanţă acest fapt. Pentru că, interesantă, din punctul de vedere al prezentului studiu, este desfăşurarea, aproape neîntreruptă în timp, unui fenomen, unic în felul său, cu multiple conexiuni sociale, economice, culturale, psihologice şi comportamentale, în absolut toate fazele de dezvoltare ale unei societăţi umane. 
  
Este vorba de război, o permanenţă a istoriei, atât de penetrantă, încât de multe ori însăşi ştiinţa numită istorie îşi fundamentează studiul, aproape obsedant, pe acest fenomen. În timp s-au scris milioane de pagini despre război, de la cele scelerat-elogioase, până la analize pertinente asupra cauzelor şi implicaţilor lui în viaţa societăţilor şi a indivizilor. Dar, şi acest aspect este colateral studiului, care-şi propune doar analiza şi efectele unei determinări specifice războiului, mai puţin cunoscute nespecialiştilor, şi anume, necesitatea conducerii unice. 
  
Într-adevăr, războiul, impune asumarea unei responsabilităţi de tip autocratic, deoarece, în alt context, unul consultativ spre exemplu, deciziile ar putea fi atât de mult întârziate încât devin nu numai inutilizabile ci şi dezastroase, avându-se în vedere dinamica evenimentelor. În consecinţă, în orice formă de război, de la cel dus cu praştii şi pietre, până la cel purtat în spaţiul cosmic, este nevoie de un om învestit cu puterea de a lua decizii responsabile pe baza informaţiilor şi a argumentelor factice. Numai că, aceste decizii, implică vieţile altor oameni, de cele mai multe ori, în afara voinţei sau acceptului lor. 
  
Cum a rezolvat societatea această problemă, trebuie să recunoaştem, extrem de dificilă, nu numai în antichitate ci, mai ales, în structurile sociale moderne, cele guvernate de principii democratice, validate de un timp istoric? Se poate observa că soluţionarea problematicii, flagrant antinomice (democraţie-autocraţie), chiar şi în societăţi cu o puternică determinare democratică, se bazează de fapt pe tradiţie, aşa că ne vom referi la aceasta.  
  
În timpurile, putem să le numim, preistorice, necesitatea conducătorului unic a fost rezolvată destul de simplu, prin alegerea acestuia de către reprezentanţii comunităţii, fiind aceştia, la rândul lor, cei mai avuţi sau mai puternici (influenţi) dintre membrii ei. Cel ales conducător a fost învestit cu dreptul de a hotărî asupra destinului colectivităţii, în aproape toate situaţiile şi a fost denumit rege (lato senso). Conceptul este însă ceva mai complex, chiar dacă ar fi să se ia în considerare numai explicarea simplă a acestuia. Regele este, în conformitate cu statutul său, primul dintre egali (primus inter pares), deci se poate considera că persoana sa deţine autoritatea delegată a forţelor care au decis asta. Şi, este vorba de componentele puterii sociale, cele economice, politice, culturale, religioase, demografice, etc. Adică cele implicate profund în conducerea destinului unei societăţi umane. Se impune şi asupra termenului în sine, cel de rege, o anumită discuţie, pentru a se putea observa că, deşi dicţionarele îi explică originea ca fiind latină (rex, regis, egal monarh, suveran, om cu puteri depline), cuvinte foarte apropiate fonetic, definesc această titulatură şi în persană, dar şi în indiană, ceea ce ar putea, de altfel firesc, să ducă la ideea unei origini mult mai îndepărtate în timp.  
  
Oricum, din considerente pe care astăzi le-am numi de imagine, conducătorul era considerat ca fiind urmaşul mai mult sau mai puţin direct, al unei divinităţi sau măcar al unui erou civilizator, fiindcă poporul trebuia să aibă conştiinţa că regele are şi capacitatea de a oferi supuşilor, protecţia înaintaşilor săi. Poate că, pentru unii dintre noi, acum, această conduită pare o bagatelă, dar să nu uităm cât accent pune Homer pe participarea şi partizanatul divinităţilor în timpul războiului din Troia, dar nici faptul că, şi în zilele noastre, monarhul, indiferent cum se numeşte el, este considerat uns al lui Dumnezeu, şi nimeni nu ia aceasta în derâdere. 
  
Tot ca un privilegiu al celui ales era şi acceptarea de către societate a relaţiilor de tip poligamic, indiferent de normele existente, pentru ca sângele considerat de esenţă divină, să nu se piardă. Efectele, în timp, aveau să se dovedească a fi extrem de complicate, mai ales în cazul întreruperii liniei directe de sânge şi apariţia a tot felul de pretendenţi la tron, inclusiv conflictele de rigoare. Cât despre protocolul care, în timp, s-a instituit pentru a menţine ideea de divin şi misterul persoanei sau despre privilegiile economice ale funcţiei, acestea sunt adaosuri târzii. Să nu uităm că primii regi ai Romei erau doar nişte ţărani, care, după încheierea mandatului, reveneau la coarnele plugului, ca oricare dintre cetăţenii cetăţii, iar regii macedoneni nu aveau dreptul la protocol faţă de cei egali lor (una din cauzele probabile ale morţii lui Alexandru Macedon ar putea fi şi instituirea protocolului persan în relaţia sa cu macedonenii).  
  
Să nu uită însă că regii aveau şi o mare responsabilitate faţă de destinul poporului pe care-l conduceau, iar atunci când cei din jurul lor (egalii) considerau că nu poate sau nu şi-a îndeplinit misiunea divină ce i se încredinţase, era pur şi simplu omorât, în urma unei judecăţi destul de simple. Aşadar, asumarea acestei răspunderi însemna, în primul rând o educaţie specială, în care prioritate aveau simţul datoriei şi capacitatea de acceptare a răspunderii în faţa supuşilor. De altfel, educaţia este elementul care defineşte, în istorie, clasa nobiliară şi, deşi acum vedem în unele filme cum un tânăr sărac se îmbracă într-un anumit fel şi ajunge de nerecunoscut între nobili, întrecându-i chiar, putem fi siguri că aceasta nu este decât o naivă ficţiune, exagerat-populistă. În realitate nu era posibil aşa ceva, tocmai din cauza tipului special de educaţie, foarte restrictivă, primită de părţile implicate într-o posibilă intrare în cursa pentru tron, sau chiar numai pentru accederea în preajma acestuia. Tot astfel ne putem explica şi de ce unii suverani puşi în faţa situaţiei de a alege între abdicare şi moarte alegeau, de regulă, spre cinstea lor şi spre nedumerirea noastră, varianta a doua, cea care salva însă dinastia, considerată mult mai importantă decât viaţa unui reprezentant al ei. Şi, ca să rămânem în aceeaşi notă, constatăm că şi în zilele noastre, nu de puţine ori, cei care-şi asumă conducerea supremă, au destine, nu de puţine ori tragice, mai ales dacă impun regimuri dictatoriale.  
  
Nu putem întreba însă, cum era asigurată continuitatea conducerii, având în vedere faptul că regele nu era schimbat la fiecare război, el exercitându-şi atribuţiunile şi pe timp de pace? Se proceda destul de simplu şi în acest caz. Pe timp de pace, grupul din jurul său forma un consiliu cu multiple atribuţiuni, lucru pe care îl vedem şi astăzi sub forma organismelor de conducere ale unei ţări (parlamente, ministere, servicii, consilieri, etc.), iar hotărârile erau luate într-un relativ consens (nu au lipsit niciodată, relaţiile, interesele sau traficul de influenţă). Pe timp de război, deşi regele avea un stat major (cam aceeaşi oameni), cu rol consultativ, îşi asuma răspunderea pentru ordinele date (de aceea se numeau porunci), care erau executate fără discuţii, însă pentru asta, aşa cum am remarcat, îşi asuma riscuri destul de mari. Aici se poate face şi remarca referitoare la titlurile militare ale comandanţilor aflaţi pe diferite trepte ierarhice. Se cunosc unele dintre acestea, de exemplu, centurionul la romani, la greci diadohul, la turci sangeacul, la tătari mârzacul, la cazaci hatmanul. Dar acestea sunt titluri, de regulă, temporare şi reprezintă funcţiile deţinute, la un moment dat, în structurile militare. Deci ele nu sunt grade!  
  
Extinderea, în continuare a acestui subiect, este necesară, deoarece stă la baza întregii evoluţii istorice a studiului propus. Pe timpul lui Carol cel Mare (sec. VIII-IX), imensul său imperiu, din motive de administrare, a fost împărţit în mai multe districte, aproximativ egale între ele, cu un anumit grad de autonomie, numite comitate, şi încredinţate spre a fi conduse, unor comiţi (există ipoteza originii acestui cuvânt ca fiind de origine tracică, comates, dar cum nu am suficiente date pentru a emite o opinie, mă rezum la doar la prezentarea acestei ipoteze) persoane delegate direct de împărat, după criterii de fidelitate, calităţi dovedite în luptă sau, pur şi simplu, pe bază de rudenie. La început aceşti conducători cu drept de prim administrator, prim judecător, dar şi comandat militar al forţelor pe care le organizau şi întreţineau din bugetul propriu, se numeau baroni (baro, cel care poate duce greutăţi, lat.). Formula nu era nouă! Egiptul faraonic avea nome, conduse de nomahi, Imperiul Persan avea satrapii conduse de satrapi (cuvânt care astăzi dă sens asupra puterii acestor conducători delegaţi), iar rezultatele acestor măsuri au fost, în timp, foarte asemănătoare. După destrămarea, imperiului, comiţii, precum cei dinaintea lor, s-au autonomizat, au privit teritoriile date în grijă ca pe propriile moşii şi, devenind puternici economic, au avut la dispoziţie mijloace militare pentru a duce o politică de agresiune, sau alianţe, după cum le dictau propriile interese. 
  
Să nu uităm nici că, titlul de împărat, pe care şi l-a arogat Carol cel Mare, era de fapt o moştenire a Romei din perioada republicană, şi, la origine, însemna comandant al armatelor (imperator, cel care comandă, lat.) şi nu avea nici o conotaţie politică. Abia mai târziu, în perioada imperială, a fost asociat cu celelalte titluri ale conducătorului (pontifex maximus, pater patriae, etc.), devenind primul dintre ele.  
  
În consecinţă, se poate afirma, că organizarea teritorială a imperiului carolingian era una tipic administrativ-militară şi urmărea optimizarea resurselor umane şi materiale în vederea îndeplinirii sarcinilor de război, însă nici aceasta nu era o premieră în istorie. Toate marile imperii sau regate făcuseră la fel, iar peste timp, nimic nu se va schimba în mod esenţial. 
  
Oricum, comiţii, numiţi mai târziu, conţi, aveau de îndeplinit, ca principală sarcină militară, echiparea şi pregătirea, foarte important, cu resurse economice proprii, a unui număr de luptători, cu diferite specializări, pe care, la nevoie, îi punea la dispoziţia comandantului suprem, respectiv, regele sau împăratul. Forţele puse la dispoziţie, în aceste condiţii, de către conte, erau de aproximativ trei sute de luptători cavalerişti, care, însoţiţi de paji, scutieri şi personal specializat întreţinerii armelor, sau a îngrijirii cailor, formau efective uneori de peste două mii de oameni. Desigur, nu toţi aveau sarcina de a intra în luptă! De regulă, dar excepţiile erau foarte multe, cavaleriştii proveneau din familii nobile, dintre acei care nu moşteneau titlul , fiind fraţii mai mici ai primului născut. Erau totuşi oameni cu posibilităţi materiale, familia asigurându-le, prin lege, un venit, funcţie de veniturile feudei şi astfel îşi puteau permite cumpărarea cailor, plata armelor, a armurilor (totul foarte scump, la fel ca şi acum) şi plata scutierilor, însă participarea la lupte putea aduce, ca recompensă din partea regelui, alte titluri nobiliare, evident cu beneficiile, dar şi cu obligaţiile de rigoare. În afară de acest aspect, nu trebuie neglijate nici beneficiile materiale obţinute din jaf sau răscumpărări, deloc neglijabile, ba chiar, de cele mai multe ori, fiind ele principala motivaţie a participării la război.  
  
Legătura dintre suveran şi baroni, unii mult mai bogaţi decât el, şi, mai mereu dispuşi să-şi afirme independenţa, se asigura printr-un jurământ de fidelitate, numit apoi, de vasalitate şi devenit, în timp, foarte complicat, chiar umilitor, a cărui încălcare ducea însă, nu numai la confiscarea averii, ci şi la spargerea armoariilor (blazonul), respectiv dispariţia familiei din cinul nobiliar. Acest blam regal era însoţit şi de afurisenia bisericii, ceea ce era deja foarte grav, deoarece respectivul putea fi omorât de oricine, iar asasinul primea ca răsplată averea celui ucis. Ca să nu mai vorbim, că nu mai erai înmormântat cu slujbă, deci sufletul mergea direct în iad! Cu toate acestea, nu de puţine ori, nobilii trădau, dar cine mai avea timp de amănunte, mai ales dacă ieşeau învingători (se pare, nimic nou!). Însă, teoretic, acest jurământ, absolut individualizat, devenit o chestiune de onoare, consfinţea legătura dintre suveran şi supusul său, iar astăzi, în multe din formele civile de organizare socială, îl întâlnim încă! Nici nu mai trebuie să vorbim de jurământul militar, urmaş direct al celui de vasalitate! 
  
Formaţiunea militară comandată de conte, proprietarul de iure şi de facto al acesteia, se va numi, după un timp, regiment (oameni pentru rege), iar comandantul ei, deoarece la paradă, sau la trecerile în revistă, defila în fruntea trupelor sale se va numi colonel (cel care merge în fruntea coloanei) Desigur, contele-colonel era o persoană care deţinea şi alte funcţii, având preocupări majore de tip politic sau administrativ, aşa că, de bunul mers al lucrurilor în regiment se ocupa un înlocuitor al său, tot de rang nobiliar, numit: locotenent colonel (loco tenent, cel care ţine locul; lat.) Regimentul avea, tot după tradiţia armatei romane, un stat major format din luptători în vârstă, care nu mai erau folosiţi direct pe câmpul de luptă, dar a căror experienţă şi cunoştinţe erau fructificate cu precădere la întocmirea planurilor de acţiune (precum actualele state majore). Se numeau maiori (major, vârstnic; lat.). Iar pentru folosirea eficientă a forţelor, dar mai ales pentru necesităţile de comandă, regimentul era împărţit, de regulă, în trei formaţiuni numite companii (aproximativ o sută de luptători, modelul fiind găsit tot în armata romană, centuria) şi comandate de un căpitan (sutaşul, centurionul). Desigur şi el era de origine nobilă şi avea în subordine directă trei locotenenţi (nobili), comandanţii plutoanelor (aproximativ treizeci de luptători). Ei formau, împreună, compania. Comandanţii se numeau generic, ofiţeri (fr, eng, rusă, germ, identic), proveneau, de regulă, din cavalerie şi îşi probau acest statut, indiferent de categoria de trupe comandate (infanterişti, artilerişti, etc.), semnele distinctive ale poziţiei fiind, obligatoriu, calul şi sabia. 
  
De problemele administrative ale unui pluton (fr. peloton) se ocupa un plutonier (de regulă, un om instruit, deoarece trebuia să asigure contactul cu furnizorii), iar de instrucţia directă a soldaţilor se ocupau sergenţii (fr.). Fiecare grupă a plutonului (cam zece luptători) era comandată în luptă de un caporal (fr.), care avea şi el un înlocuitor (firesc pentru o formaţiune care intră în luptă şi poate avea pierderi), respectiv, soldatul fruntaş. Aceştia era grade inferioare, nu aparţineau castelor nobiliare şi erau numiţi în urma afirmării pe câmpul de luptă, prin acte de curaj. Puteau desigur, ca urmare a unor fapte deosebite, să primească, din partea regelui, distincţii pentru bravură, uneori chiar şi titluri nobiliare, de regulă primul, cel de cavaler, sau, mai târziu, la englezi, cel de baronet. Cunoaştem însă şi alte titluri nobiliare şi este instructiv să vedem care legătura lor cu problematica militară. De exemplu, prinţul! El este ori fiul regelui şi atunci se numeşte prinţ moştenitor, ori conducătorul unui principat şi se numeşte principe. Prinţul moştenitor, în virtutea prerogativelor sale, participă la război alături de rege sau este, uneori, comandantul unor forţe de sine stătătoare şi are, obligatoriu, pregătire militară, deoarece, într-un viitor predictibil, el va moşteni coroana regală. Nici în prezent lucrurile nu s-au schimbat şi este suficient să privim la pregătirea prinţilor din familia domnitoare britanică, pentru a ne edifica asupra subiectului. 
  
Principele, conducătorul unui principat (formaţiune administrativ-teritorială, având prerogative asemănătoare unui regat, mai puţin autonomia) este casă domnitoare dinastică, iar autoritatea sa se raportează direct la o casă imperială. Implicaţiile militare ale principelui (ex. principii casei de Savoia) se referă, de regulă, la purtarea unor războaie în numele şi folosul casei imperiale. De altfel, numai casele imperiale pot acorda titlul de principe, şi acesta este înnoit la trei generaţii, în caz contrar pierzându-se (acest deziderat nu este aplicabil în cazul conţilor sau a ducilor). arhiducele sau marele duce sunt titluri apărute mai mult ca o expresie a orgoliilor. Spre exemplu, în ţaratul rus, marele duce, de regulă, fratele ţarului (împărat), avea domenii mult mai mari decât unele regate europene, aşa că i-a fost creat un titlu special. Cam aceeaşi situaţie este reprezentată şi de titlul de mare ducat, deşi, în prezent, cei cincisprezece militari ai Marelui Ducat de Luxemburg, sau forţele militare ale Principatului de Monaco, nu aduc deloc a super armată, dar reprezintă expresia politică a unei flexibilităţi inteligente de adaptare la condiţiile istorice.  
  
Această prezentare are cu caracter foarte general, fiind specifică mai întâi, în Europa centrală, dar mai târziu, mai ales după primul război mondial, aceste structuri militare şi denumirile gradelor, au fost adoptate chiar şi în armatele din orientul îndepărtat, căpătând astfel o recunoaştere mondială. 
  
Dar cum au apărut generalii, amiralii, mareşalii sau comandorii!? Dar seneşalul sau generalisimul? În urma alianţelor, sau a cuceririlor, au apărut alte formaţiuni administrative, mai mari şi, evident, mai puternice decât comitatele. Au fost numite ducate, entităţi teritoriale cu drept de emisiune monetară (aveau şi unele comitate, dar cu titlu de excepţie) şi cu efective militare întrunite mult mai mari decât regimentul (ducatele încorporau mai multe comitate). În asemenea situaţie, ducele (lat. Dux-ducis, conducător) se va numi general (tot din tradiţia romană, echivalentul unui comandant de legiune). Însă mai este o variantă! Dacă regele ducea o acţiune armată cu forţe mai mari de un regiment, el se numea, numai pe timpul operaţiunilor, general, sau delega un nobil de rang înalt pentru această misiune, mai ales cu scopul de a coordona eforturile şi a tempera tendinţele de insubordonare, destul de frecvente, printre orgolioşii nobili. Să nu uităm episodul Nicopole, unde din lipsa unei comenzi unice, ferme şi responsabile, istoria şi-a modificat, destul de brutal, cursul.  
  
Numirea ca general, iniţial, era una temporară, însă răspunderea pentru rezultate îi revine, în totalitate, celui numit. De multe ori însă, regele, denumit de altfel şi cap al armatei, devenea general, în cazul în care conducea personal războiul. Este motivul pentru care şi în prezent, regele îşi păstrează atributul, cel mai valoros desigur, de comandant suprem şi are, obligatoriu, pregătire militară, iar ţinuta sa de ceremonie este uniforma, cu însemnele uneia din armele tradiţionale. Şi tot aici găsim şi motivaţia faptului că, în ţările unde conducerea este asigurată de un preşedinte ales prin vot popular, acesta este, de asemenea, comandant suprem şi şeful unui organism numit de regulă, de apărare a ţării, din care fac parte aproape toţi miniştrii, şefii serviciilor secrete, dar şi comandanţii militari ai categoriilor de arme (trupe terestre, aviaţie, marină, etc.).  
  
Mareşalul, denumire preluată de la funcţia şefului casei militare a palatului regal (iniţial responsabilul cu grajdurile, funcţie deosebit de importantă), a apărut ca necesitate, atunci când în componenţa armatelor erau mai mulţi generali (armate mixte, apoi multinaţionale). Ceva mai târziu, când titlul a devenit de sine stătător, a fost introdusă pentru acordarea acestuia, condiţia de participare la cel puţin două războaie. Desigur nu au lipsit abuzurile sau mistificările, precum în cazul regelui Carol al - II - lea al României. 
  
Amiralul, grad corespondent celui de general, este specific marinei militare. Denumirea provine din limba arabă unde însemna comandant al mărilor, dar nu era grad militar ci funcţie. Primul grad de amiral este consemnat ca fiind cel acordat de Otto al III-lea în secolul al X-lea unui comandant din marină. Apoi gradul s-a diversificat, la fel precum cel de general, adaptându-se mărimii forţelor din subordine (mare amiral, vice amiral, contra amiral, etc.).  
  
La rândul lor, primii comandori (grad echivalent cu acela de colonel), au fost denumiţi astfel, comandanţii din marină, deoarece trupele lor nu erau niciodată dispuse în coloană (este vorba desigur şi de orgolii). Prin urmare, s-a adoptat denumirea de Comandor, adică, acel care comandă. Locţiitorii lor s-au numit, la rândul lor, căpitan-comandor (echivalentul locotenent-colonelului) şi locotenent-comandor (echivalentul maiorului). Gradele de ofiţer inferior, cele de căpitan şi locotenent, au rămas aceleaşi, însă subofiţerii, deoarece nu se mai ocupau de problematica unui pluton ci de întreţinerea tehnicii specifice, au fost numiţi, de regulă, maiştri militari, având diferite categorii de clasificare. Apoi, aceste grade, din motive de similaritate, au fost adoptate şi în aviaţie. 
  
Seneşalul, nu este grad militar, deşi are asemenea rezonanţe şi chiar unele conotaţii specifice. El este, în Franţa (moştenire rămasă din Sfântul Imperiu Romano-german), şeful nobilimii, uneori putând fi mai mulţi, pe diferite regiuni şi sunt funcţii eligibile, dar numai în cercul bine definit al castei. În prezent această denumire mai este folosită şi în unele ordine care mai păstrează organizări de tip militar (ex. Ordinul Cavalerilor de Malta), sau în unele structuri juridice, cu înţeles de şef, dar nu are privilegiul de grad militar recunoscut de stat.  
  
Generalisimul este un grad militar de cea mai înaltă poziţie, superior celor de feldmareşal sau mare amiral. De-a lungul istoriei gradul a fost acordat multor comandanţi miliari care au condus mari armate sau fronturi de armate şi care s-au aflat sub comandă directă şi exclusivă a monarhului (sunt şi destule excepţii). În prezent se foloseşte această denumire şi pentru ofiţerii superiori care au dat o lovitură de stat militară şi au cucerit puterea politică, sau care, din diferite motive, au instaurat o dictatură militară. Astfel, unii dictatori şi-au auto acordat titlul de generalisim. Este vorba, printre alţii, de Franco, şeful statului spaniol (Generalisimo de los Ejercitos Espanioles), Chiang Kai-Shek ( anterior general special cu cinci stele) sau Iosif Vissarionovici Stalin care a devenit generalisim, deşi avea şi gradul de mareşal, pe 27 iulie 1945, fiind singurul generalisim sovietic. Se luase în considerare conducerea celor două războaie mondiale, dar şi faptul că avea în subordine mulţi mareşali şi amirali, deşi practic, Stalin nu a condus personal nici o luptă, în afară de cele politice. Mde, când eşti dictator... 
  
PREGĂTIREA MILITARĂ A CADRELOR DE COMANDĂ. 
  
Problematica pregătirii unui tânăr pentru a deveni comandant militar a fost întotdeauna o chestiune deosebit de importantă şi, în general, abordează două direcţii principale: componenta psihologică şi cea practică. Din cele mai vechi timpuri, nobilii, îi vom numi aşa pe toţi cei care într-un fel sau altul făceau din război o îndeletnicire de bază, se preocupau, aşa cum am amintit de educaţia urmaşilor.  
  
Cele mai directe metode de pregătire erau tradiţiile familiei, cuprinse, nu de puţine ori în legende sau povestiri eroice, tablourile războinicilor înaintaşi, victoriile şi faptele lor de arme, apoi tot familia era cea care vorbea despre onoare, spirit de sacrificiu, datorie, credinţă, loialitate şi devotament, cu pilde care nu puteau lăsa indiferent un copil. Urma apoi dascălul, cel care ridica virtuţile în luptă la rang de mit, şi nu de puţine ori, ceremonii destul de sumbre, marcau dezvoltarea afectivă a copilului, doritor la rândul său de nemurire şi glorie. Dar, în tot acest timp, copilul era antrenat şi pentru a mânui cât mai bine armele, castelele având obligatoriu, săli de arme, terenuri de instrucţie şi maeştri de lupte, fiecare cu specialitatea lui. Antrenamentele şi lecţiile se desfăşurau în colectiv, alături de prezumtivul viitor rege, prinţ, conte sau duce, fiind prieteni din acelaşi cin nobiliar, pentru că, prietenia în luptă, era considerată şi ea o virtute. Aici, exemplele lui Achile şi Patrocle, sau Castor şi Pollux, era favorite. Lecţiile şi antrenamentele erau foarte dure, iar batjocora faţă de cei slabi era necruţătoare. Astfel putem explica de ce regii sau comandaţii militari, de orice rang, erau bărbaţi căliţi, lipsiţi de beteşuguri. Iar pentru un rege, la urcarea pe tron, multă vreme, integritatea fizică, era o condiţie sine qua non. Putem aminti, specifică orientului, deci şi Ţărilor Române, mutilarea vizibilă (tăierea nasului) pentru înlăturarea unui pretendent prea insistent. În procesul de pregătire militară specific evului mediu intrau şi alte categorii, ţărani sau târgoveţi, aleşi după capacităţile fizice şi atraşi desigur de perspectivele vieţii de soldat, de cele mai multe ori, mult superioare celorlalte. Ca să nu mai vorbim că opţiunea aducea nu numai o altă platformă socială, dar şi, foarte important, semnificative scutiri de biruri (străbunicii actualelor impozite). Este important să observăm că, dacă în perioada veche, greacă, persană sau romană, educaţia şi instrucţiunea, în general, avea şi o componentă de tip ştiinţific (Alexandru Macedon i-a avut ca profesori nu numai pe asprul Leonidas, spartanul, ci şi pe tracul Aristoteles din Stagira), în evul mediu timpuriu, sau chiar în cel de mijloc, educaţia tinerilor nobili se rezuma de obicei numai la călirea fizică şi mânuirea armelor. Este drept că şi adversarii erau pe măsură! Popoarele migratoare ajunseseră în inima bătrânei Europa şi nu te îmbiau deloc la reflexii filozofice. Îi putem aminti numai pe huni, o populaţie atipică chiar şi pentru acel veac al V-lea. Scunzi, cu capete deformate prin intervenţii, încă de la naştere, greoi la mersul pe jos, dar neîntrecuţi călăreţi, trăindu-şi aproape întreaga viaţă în şa, de o cruzime fără margini, având faţa brăzdată de cicatrici pentru a nu le creşte părul, cu un singur strai toată viaţa şi acela nespălat, nu erau deloc războinicii pentru care să trebuiască să înveţi mersul astrelor sau dihotomia viaţă-moarte. Prin urmare conducătorii acelor vremuri erau de cele mai multe ori analfabeţi (Carol cel Mare semna cu ajutorul unui şablon). Abia după secolele al XIV-lea şi al XV-lea, în perioada Renaşterii, lucrurile încep să revină al starea din urmă cu două mii de ani. Şi, în curând, vor apărea şi instituţii specializate pentru formarea cadrelor de comandă ale armatelor. Apariţia lor a fost impusă de necesitate spre sfârşitul secolului al XVII, deoarece, pe de o parte, nobilii nu mai manifestă acelaşi interes pentru cariera armelor, pe de alta, că armatele tind să devină instituţii ale statului, ieşind din domeniul privat, iar nevoia de cadre de comandă pregătite este din ce în ce mai mare, proporţional cu dezvoltarea forţelor angajate în conflicte de anvergură tot mai ample. Mai sunt de menţionat două aspecte: costul din ce în ce mai mare al armelor (apar armele de foc) şi tendinţa tot mai accentuată de centralism a monarhiilor. Pregătirea cadrelor care comandă (ofiţeri) se face acum întrunit, după principii unice, iar noţiunile de loialitate şi devotament au ca destinatar regele şi ţara fiind exprimate, de regulă, în impresionante ceremonii, tot printr-un jurământ. Acest tip de educaţie se va reflecta mai târziu, cu multă forţă, în complicatul proces istoric de apariţie a naţiunilor şi a armatelor naţionale subordonate structurilor politice de conducere, respectiv parlamentelor. Dar, ca un specific, niciodată nu vor dispărea unele structuri militare (de regulă regimente) subordonate direct coroanei, sub comanda sa directă şi asigurate logistic din caseta regală (imperială). Este cazul celebrilor muschetari, sau la fel de cunoscutele gărzi ale cardinalului Richelieu, ienicerii, dragonii regali, sau aşa numitele regimente de gardă ale ţarilor. Ei aveau uniforme speciale, cu însemne speciale, şi se bucurau de condiţii mult mai bune de echipare şi instruire. Desigur, pentru a face parte din aceste trupe, de elită, trebuia să treci prin diferite selecţii. În acest proces, cântărea foarte mult apartenenţa socială, dar nu se manifesta exclusivist.  
  
Nu va fi abordată problematica structurilor paramilitare de tip miliţii, pompieri sau forţele înarmate ale structurilor politice, deoarece nu ţin de metodologia acordării gradelor militare, decât printr-un ciudat proces început în anul 1918, care va fi prezentat mai târziu.  
  
În timp, datorită apariţiei unor arme din ce în ce mai sofisticate, academiile militare se diversifică şi se specializează, apar instituţii militare care au ca scop pregătirea cadrelor pentru funcţii de comandă înalte, dar şi instituţii care pregătesc personalul tehnic sau de logistică, subordonat, respectiv sergenţi, plutonieri sau maiştri militari. Oricum, învăţământul militar devine, în toate ţările (uimitor consens) parte integrantă şi cu pondere deosebită în cadrul oricărui sistem de învăţământ naţional. 
  
EVOLUŢIA ÎN TIMP A MODULUI DE ACORDARE A GRADELOR MILITARE. 
  
Fiind încă de la început asociat cu titlul nobiliar, gradul militar a fost considerat ca atare, devenind titlul proprietate şi beneficiind de unele privilegii, diferite de la o ţară la alta, de la o perioadă, la alta. Oricum, deţinerea unui grad militar a fost întotdeauna, în societate, un prilej de justificată mândrie, asociat noţiunii de bravură, bărbăţie şi nu de puţine ori deschidea, el însuşi, cele mai restrictive cercuri. Chiar dacă au apărut şi unele exagerări (pe timpul împăratului Wilhelm I-ul, al Germaniei doamnele coborau de pe trotuar când se întâlneau cu un ofiţer), statutul conferit de posesia unui grad militar (este vorba numai de ofiţeri) reprezenta o garanţie socială, care putea să aducă importante beneficii materiale. Acest statut era bine monitorizat de legi speciale (a se vedea legea dotei la căsătorie, în ţara noastră), destul de restrictive, însă a căror încălcare ducea la excluderea, pentru totdeauna, a celui vinovat, din rândul acestui foarte respectat cin. Şi aici se poate face o paralelă cu mai vechea practică a spargerii armoariilor.  
  
Putem afirma deci că, în societăţile tradiţionale, gradul militar, numit şi rang (aluzie directă la originea sa nobiliară), avea un statut bine definit, demn de admiraţie şi consideraţie, însă impunea multe restricţii, răspunderi şi responsabilităţi. Nimic mai firesc, pentru o demnitate ce-şi avea obârşia în aristocraţie (aristo crates, puterea celor drepţi; gr.). 
  
Numai că, istoria îşi are meandrele ei, şi nu de puţine ori, ceea ce este bun într-o vreme poate deveni rău, în alta. În privinţa gradelor militare, situaţia s-a schimbat semnificativ în anul 1918 când Lev Davâdovici Bronstein cunoscut mai bine ca Leon Troţki, devine comisar al poporului pentru apărare, în nou apărutul stat sovietic, a cărui ideologie respinge inegalitatea oamenilor, mai ales cea pe bază de titluri şi ranguri nobiliare. Exact în acest context, Troţki primeşte misiunea de a forma o nouă armată, de tip popular, devotată principiilor revoluţiei şi având menirea de a apăra cuceririle acesteia. Om cult şi foarte inteligent, Troţki consideră desfiinţarea gradelor o măsură necesară, chiar imperativă, pentru a rupe tradiţia şi legătura acestora cu ideea de apartenenţă la o elită. Concepţia anihilării elitelor era desigur, una falsă în esenţă, de tip populist, însă absolut necesară pentru legitimarea noii puteri, provenită, aparent, din mijlocul poporului şi luptând pentru binele lui. Şi, aproape inexplicabil, în noua armată, numită acum Armata Roşie, deşi avea destule cadre de comandă foşti ofiţeri ţarişti, care obţinuseră cu multă dificultate grade în armată, nu existau grade militare. Nu era ceva chiar foarte nou! Aşa cum am constatat nici în armatele romane, macedonene sau greceşti nu existau grade, ci numai funcţii. De cele mai multe ori temporare. Numai că, măsura luată acum de Troţki elimina o tradiţie care avea, nu doar rădăcini foarte adânci de aproape un mileniu, ci şi o fascinaţie aparte. Drept urmare, în condiţii foarte grele pentru noua armată, să nu uităm războiul civil cu gărzile albe comandate de înalţi ofiţeri ţarişti, dar şi intervenţia celor douăzeci şi una de puteri din exterior, noua structură militară a fost cuprinsă de anarhie, insubordonare şi tendinţa fermă de a se transforma într-o uriaşă hoardă, al cărei scop devenea, din ce în ce mai mult, jaful. Dar, mult mai periculos, putea fi manipulată exact împotriva puterii politice care îi dăduse naştere. Ca o ironie a sorţii, tocmai măsurile luate de creatorul noii armate, duc la eliminarea acestuia, în 1924 din toate funcţiile, iar mai târziu şi expulzarea lui. STALIN, cel care luase aceste hotărâri, a sesizat greşeala lui Troţki şi a remediat, în felul său energic, întreaga situaţie. Dar, deşi el nu era tot atât de cult, a înţeles şi de ce Troţki făcuse acea manevră. Iar acum, a dat încă o dovadă că viclenia sa proverbială, era mult superioară inteligenţei şi culturii. Prin urmare a compromis ideea de apartenenţă a gradului militar la structuri sociale de elită, acordând grade militare tuturor structurilor cu o oarecare organizare asemănătoare armatei. Evident, se compromitea şi esenţa conceptului, aceea că un grad militar se obţine pe câmpul de luptă, la comanda efectivă a trupelor. Astfel au ajuns ofiţeri, membrii serviciilor secrete, ai miliţiei, ai pompierilor, sau unii sportivi care aparţineau de aceste structuri, poeţi, scriitori, ba chiar şi cântăreţi. Ca să nu mai vorbim că, deşi gradul îţi era acordat, principial, printr-un act cel puţin ministerial, de regulă fără nici o ceremonie, de degradat, te putea degrada orice comisar, smulgându-ţi gradele de pe umăr în faţa trupei, în modul cel mai umilitor cu putinţă.  
  
Aici este necesară o paranteză! Şi în trecut erau unele formaţiuni paramilitare care purtau grade (ex. gărzile civile, pompierii, sau cei angrenaţi temporar în acţiuni de asigurare medicală, logistică, etc.), numai că aceste „grade” erau onorifice, acordate temporar, lipsite de orice beneficiu sau privilegiu. Nici nu se punea problema ca un asemenea grad să devină titlu proprietate.  
  
De remarcat este, că nici Hitler nu a putut face ce a făcut Stalin, deşi pe timpul său structurile paramilitare ale partidului, S.A. sau S.S-ul, erau deosebit de puternice. Cadrele de comandă ale acestor structuri paramilitare aveau un alt fel de grade. 
  
Oricum, după cel de-al doilea război mondial, victoria coaliţiei antihitleriste a făcut posibilă implementarea ideilor lui Stalin din inima Europei până în Asia, ba chiar a pătruns, cu unele tente, şi în societăţile democratice.  
  
În cazul ţării noastre, structurile armatei, dar şi cele sociale au preluat, nici nu se putea altfel, modelul sovietic, cel care a fost, cu unele mici modificări, neesenţiale, aplicat aproximativ cinci zeci de ani. Mai ales că, situaţia convenea de minune unui regim autocratic care nu-şi dorea, sub nici o formă, ideea de putere delegată, sau de o instituţie care să nu fie obedientă. Aceasta este şi una din explicaţiile pentru sistemul de promovare a ofiţerilor în structurile înalte, de comandă şi decizie, dar şi a modului în care armata a acţionat pe timpul revoltelor populare, în diferite momente ale istoriei dintre anii 1945-1989. Apoi, mai ales după aderarea la structurile N.A.T.O., unele lucruri au început să se schimbe. Spre exemplu, revenirea la vechile titulaturi a cadrelor din poliţie sau cele ale serviciile secrete, sau actul de legiferare a gradului militar ca titlu proprietate. Dar, dacă vom privi cu oarecare atenţie, vom observa reminiscenţe ale vechilor reglementări şi destule rezerve în a acorda gradului militar statutul care i se cuvine. Vom întâlni astfel, efect al unei false cutume, prezentarea gradului militar al celor trecuţi în rezervă, cu adăugarea acestei specificaţii. Spre exemplificare, ofiţerul ieşit la pensie scrie şi chiar se prezintă, cu formula: Maior (rez)... Sau general (ret.)... Este necesară o precizare! Specificaţiile respective au doar caracter administrativ, reprezentând, la mobilizare, statutul celui pensionat, lucru valabil pentru toate categoriile de cetăţeni, în caz de război. Aşadar, de ce numai ofiţerii trebuie să facă această specificaţie? Pentru că titluri proprietate sunt şi cele de doctor în ştiinţe, sau cel de profesor universitar, respectiv, academician! Am văzut oare carte de vizită cu înscrisul : doctor în ştiinţe (pens.)?! Sau, pentru ca ridicolul să devină deplin, vedem uneori, pe monumente funerare, scris, de exemplu: col. (rez.) ... . În a cui rezervă se află acum colonelul?  
  
În concluzie, trebuie subliniat despre gradul militar faptul că este titlu proprietate, cu privilegiile sale, dar şi cu responsabilităţile aferente şi că, el a fost obţinut, în majoritatea cazurilor, prin multă muncă, sacrificii şi o remarcabilă dăruire de sine. 
  
Mihail Batog-Bujeniţă. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Mihai Batog-Bujeniţă / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 347, Anul I, 13 decembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!